L’Affaire, dupa Matei (I)

Mircea Iorgulescu | 13.05.2002

Pe aceeași temă

Pastrarea cumpatului

Printr-o coincidenta ghinionista, cartea lui Matei Calinescu* despre felul in care i-a cunoscut si citit pe Mircea Eliade si Ioan P. Culianu apare in tulburele climat de exacerbari al “demitizarii” si “demascarii” celui dintai.

Nu e, fireste, nimic iesit din comun in contestarea postuma a unei mari personalitati.

Formele si directia “demitizarii” lui Mircea Eliade depasesc insa tot mai mult cadrul oricum foarte elastic al exercitiilor de acest gen, care sunt de obicei crude si mai intotdeauna excesive, dar si neindoielnic utile. Le depasesc fiindca examenului critic i se substituie procesul politic, iar opera lui stiintifica si literara ajunge sa fie socotita toxica, primejdioasa, infestata si purtatoare de virusi ideologici, nicidecum eventual perimata, lovita de vetustete, banalizata in idei si ofilita estetic. Finalitatea demersului contestatar devine astfel, declarat sau nu, dar inevitabil, punerea la index.

Revendicat de la principiile libertatii critice, un asemenea examen se preface de fapt in rechizitoriu si anatema, expresii ale fanatismului si intolerantei. Si nu are nici o importanta daca fanatismul si intoleranta se trag din anume convingeri sau din oportunism, rezultatele sunt aceleasi.

Unul, evident si tocmai de aceea rareori observat, ca tot ce sare in ochi si face sa alunece in gol privirea, consta in trivializare. In sine grav si tragic, “subiectul” Eliade a capatat mondenitatea suspecta a faptului divers senzational si aspectul de “afacere” tenebroasa, sursa de “scandal” mediatic foarte productiv pentru castigul de notorietate facila. “Dezvaluirile” despre cazul Eliade (fiindca biografia si opera ii sunt tratate politistic, in stilul de “investigatie” in care sunt tratate cazurile criminalilor in serie, ale marilor perversi etc.) se succed in maniera si dupa regulile supralicitarilor din presa bulevardiera, cu deosebirea ca sunt facute pe ton doct si cu pretentii academice, afectat savante. Procedeele sunt insa vulgare si adesea chiar frauduloase din punctul de vedere al eticii stiintifice. Se practica raptul, se recurge la omisiuni si decupaje tendentioase, sunt parazitate valori si principii pentru ca sub protectia lor sa se poata adopta melodramatice poze de eroi, victime si martiri ai luptei cu tabù-urile. Postùri ale imposturii.

Aflata la o astronomica distanta de aceasta perspectiva sumbra, sumara si reductionista de roman foileton, cartea lui Matei Calinescu stabileste un involuntar termen de contrast. Diferenta de ton si atitudine este izbitoare. Calm, elegant, mereu nuantat, preferand semitonul si rezerva discreta, nu totusi lipsita de fermitate, lasand mereu loc si altor puncte de vedere, deschizand discutia prin asumarea unei subiectivitati disponibile pentru dialog si nu inchizand-o prin blocarea in verdicte autoritar-impersonale, Matei Calinescu ofera indirect si o lectie de comportament intelectual. O lectie de pastrare a cumpatului.

Cu atat mai pretioasa cu cat se produce pe un teren sensibil, accidentat, incert, pe deasupra si aflat in bataia tuturor vanturilor politico-ideologice.

Doua “cazuri” delicate

Fiindca autorii despre care scrie Matei Calinescu, Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, prezinta, ambii, enorme dificultati de abordare senina a biografiilor si operei lor.

Cel dintai, asasinat nu se stie nici de ce si nici de cine la 42 de ani, a lasat multora dintre cei care l-au cunoscut o impresie coplesitoare, dar nu si o opera pe masura acestei impresii. S-a spus, la moartea lui, poate si sub socul tragicului eveniment, ca “dupa asasinarea lui Iorga, uciderea lui Culianu reprezinta cea mai mare crima impotriva culturii romane”. Adevarata sau nu, aceasta afirmatie si altele de acelasi gen inalta insa un baraj greu de trecut in fata oricarei incercari de evaluare critica, integrala sau partiala, a scrierilor lui.

Nici in privinta lui Mircea Eliade lucrurile nu sunt mai simple. Scriitor si publicist roman precoce afirmat, personalitate proeminenta a tinerei generatii din anii ‘30, exilat apoi, la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, cand inca nu implinise 40 de ani, Mircea Eliade avea sa devina in Occident o celebritate mondiala in domeniul stiintei credintelor religioase.

La jumatatea deceniului al patrulea, in Romania, in preajma varstei de 30 de ani, a scris o suma de articole prolegionare, iar dupa razboi, in exil, a preferat sa nu le aminteasca. Tarziu, in anii ‘80, acest angajament politico-publicistic a inceput sa fie tot mai des evocat, lui Eliade reprosandu-i-se tacerea pastrata in privinta simpatiei si adeziunii public manifestate in tinerete fata de extrema dreapta interbelica romaneasca. Aceasta tacere a fost apoi interpretata ca o dovada a conservarii in ascuns a acelei adeziuni, pe urma s-a afirmat ca toata opera lui stiintifica scrisa in Occident este impregnata de spiritul extremei drepte, iar mai de curand, chiar foarte de curand, s-a sustinut ca si tot ce scrisese inainte de acele articole prolegionare exprima aceeasi ideologie criminala, drept care, pentru a i se califica opera de pana atunci, se foloseste termenul neechivoc de “texte prefasciste”. Aici suntem.

Situatii delicate

Cum Ioan P. Culianu fusese “discipolul” lui Mircea Eliade, iar in anii de dupa moartea acestuia (1986) se distantase ori era in curs de distantare fata de fostul sau “maestru”, situatia se complica si mai mult. Cu atat mai mult cu cat distantarea lui Culianu de Eliade se produce sau se prefigureaza pe cel putin trei planuri. Unul este cel pur stiintific. Ioan P. Culianu, scrie Matei Calinescu, “se indrepta spre o intelegere originala a fenomenelor religioase, vazute drept manifestari ale unui sistem autonom, ireductibil al mintii omenesti”, sistem prin care era respinsa “fenomenologia religiei (in marginile careia isi construise opera teoretica Mircea Eliade)”. In viziunea lui Culianu, adauga Matei Calinescu, “religiosul insusi ar determina culturalul si, in ultima instanta, economicul, pe linia unui Max Weber (care deriva spiritul capitalismului din etica protestanta), dar un Max Weber revizuit in contextul stiintei cognitive contemporane”.

O probabila schita a acestei viziuni se afla in doua capitole din lucrarea lui Culianu Mircea Eliade necunoscutul; scrisa in limba franceza, ramasa in manuscris, a fost tradusa in romaneste de Dan Petrescu si publicata in volumul Mircea Eliade de Ioan Petru Culianu (ed. Nemira, 1995). In cele doua capitole, Culianu aplica intr-un mod remarcabil de simplist si de dogmatic ideile lui Max Weber la cultura si istoria romanilor, sustinand, in esenta, ca religia ortodoxa face capitalismul imposibil si ca predispune la fascism. Nu lipsesc erorile flagrante de informatie sau chiar falsurile. De exemplu, notand ca Mircea Eliade s-a nascut in 1907, in martie, Culianu mentioneaza ca in acel moment izbucnise marea rascoala taraneasca, “expresie populara a nemultumirii suscitate de arendasii de pamanturi, care a asumat, in majoritatea cazurilor, si forma unui salbatic antisemitism economic”. E, crede Culianu, un “amanunt” care explica de ce “fostul terorist” Constantin Stere, “basarabean refugiat politic din imperiul tarist” si intemeietor al miscarii poporaniste, “a trecut in 1907 la partidul liberal si, investit cu functia de prefect de politie, s-a ocupat personal de reprimarea rascoalelor din Moldova. Cu Constantin Stere extremistul care (…) s-a insarcinat sa traga in poporul asupra caruia isi revarsa dragostea, ne aflam intr-un haos politic binecuvantat in care socialismul, fascismul si democratia burgheza inca nu sunt disociate” (vol. citat, p. 166). Teribila judecata, dar si pe de-a-ntregul aberanta. In realitate, in judetul Iasi, unde C. Stere fusese numit prefect in perioada rascoalei, “nu s-a inregistrat nici o varsare de sange, nici o pierdere de viata umana”, cum scrie Z. Ornea in Viata lui C. Stere (vol. I, ed. Cartea Romaneasca, 1989, p. 412), mai mult, teroristul, dupa Culianu, a facut in realitate, dupa Ornea, opera de “pacificator”, atitudine de altfel reprosata in epoca de adversarii politici.

Mai sunt si alte bizarerii, exagerari si teribilisme in afirmatiile si interpretarile lui Ioan Petru Culianu despre istoria, cultura si literatura romana din studiul Mircea Eliade necunoscutul, efecte ale unei zeloase si reductive aplicari ale teoriei lui Max Weber; dar in domeniul stiintei fenomenelor religioase autorul cronicii de fata nu are nici o competenta si, prin urmare, nu se poate exprima in privinta diferentelor dintre viziunea lui Culianu, bazata pe “un Max Weber revizuit in contextul stiintei cognitive contemporane”, si cea a lui Mircea Eliade. Nu o face nici Matei Calinescu, intrucat, probabil, o asemenea operatiune iesea din cadrul eseului sau. In schimb, cand evoca diferite lecturi propuse de Culianu ca descifrari in cheie legionara ale unor scrieri literare de Mircea Eliade, Matei Calinescu nu ezita sa semnaleze subrezenia acestor ipoteze si caracterul lor excesiv. Exemplara in acest sens este analiza despre povestirea Un om mare.

(va urma)

*Matei Calinescu - Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, Amintiri, lecturi, reflectii, Editura Polirom, 2002

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22