Pe aceeași temă
Intre timp, a devenit înca un dispozitiv media de plictisit stancile. Lovitura de cap în pieptul lui Materazzi ar fi meritat, probabil, macar o secunda de atentie peste cartonasul rosu. Dar un eseu de Bernard-Henri Levy? Filozoful care l-a întalnit pe Dostoievski, în Manhattan, pe 11 septembrie, a sfarsit la picioarele lui Zizou, "înger albastru, învesmantat în alb". Dar o tona de titluri si un secol de ineptii? Zidane, erou cultural berber, om revoltat, crucisator simbolic arab (singurul), noua esenta galica, mantuitor de banlieu-uri. De unde atata plictis? O mana de înjuraturi de front si un cap în piept. A fost mai mult decat suficient. Toata fascinatia timpurilor noastre pentru spasmul vedetei si toata enervarea noastra pe nepriceperea lucrurilor mari s-au revarsat. Mareea a maturat, mai întai, simtul proportiilor. Apoi, a înecat distanta care separa sportul de lucrurile cu adevarat în miscare (zborul unei idei catre o generatie care nu stie cat datoreaza celor dinainte). La sfarsit, au disparut în torent chiar simturile. In primul rand, mirosul greu al grupurilor si trupurilor de domni care practica fotbalul masculin. Nu e nimic prea gratios în jocul de fotbal, cum n-a fost niciodata nimic de asteptat de la buna purtare a barbatilor care s-au batut, ieri noapte, la o nunta în Pipera sau, acum 201 ani, la Austerlitz. Barbatii, si desigur femeile noastre handbaliste, se înjura, cand au ceva de împartit, si nu e de ajuns pentru toti. Nu din afara, nu suplimentar si în nici un caz din pura vulgaritate. Injuratura nu e o figura de stil, ci o arma de lupta. Materazzi stia foarte bine asta, asa cum o stia si Zizou, omul care n-o sa scrie un eseu despre B.-H. Levy, pentru ca n-are de gand sa se bata cu el pentru Premiul Academiei Franceze. Insa, pentru Cupa Mondiala, Zidane s-a batut si acolo se înjura. Asa cum se întampla, cam o data la 16, 8 secunde, în orice meci de fotbal. Zidane s-a batut într-un fel anume. Gresit, cu o sfidare care a stat mereu la marginea gresita a nebuniei. Povestea care s-a încheiat în pieptul lui Materazzi a început cu o pretentie exorbitanta, luata la plimbare si seductie de destin.
Franta a venit învinsa la Mondiale, a reusit o remiza prelunga în grupe si a ajuns în finala printr-un tunel pazit de gardieni brazilieni indiferenti. Pe drum, Franta a început sa ia în serios glumele nu tocmai reusite ale destinului si a ordonat transformarea veteranului Zidane în fratele mai mic al lui Lionel Messi. In ziua finalei, Zidane era un fotbalist exceptional, complet depasit de rol. Zidane a intrat pe Stadionul Olimpic din Berlin, convins ca va surclasa, pentru o ora sau doua, adevarul. El a început si a terminat meciul cu acea filozofie a riscului care duce, rar, la ispravi neverosimile, dar se încheie, cel mai adesea, cu o deraiere nervoasa. Zidane a jucat poker si a fortat. Nimeni nu face dintr-un penalty în finala Cupei Mondiale un prilej de exhibitionism. Zidane a facut-o pentru ca a jucat tot meciul cu nervii întinsi, într-o stare pe care încerca sa o împrumute din alta varsta. A avut noroc la penalty si asta l-a facut sa creada ca poate orice, ca fotbalul se încehie odata cu el si ca, în general, tot ce tine de sansa si glorie i se cuvine, atunci si acolo. Acest delir pe care Zidane l-a însotit cu un superb fotbal de combinatie a fost decuplat brusc de Gigi Buffon, antidotul, dizolvantul de nesigurante si ezitari. Zidane s-a înaltat, a lovit, excelent, dar nu perfect mingea cu capul si Buffon a împiedicat un gol, pe care oricine altcineva l-ar fi admirat, înainte de a încerca sa pareze. În acel moment s-a prabusit Zidane, pentru ca, exact în acel moment, a înteles ca Italia nu va lua gol, ca Italia nu va fi batuta si ca îndrazneala lui vecina cu nechibzuinta a fost despuiata. Injuraturile lui Materazzi au fost pretextul. În locul lor, Zidane ar fi gasit altceva, pe teren, în tribuna sau în vestiare. A fost, de fapt, o tragedie minora. Un fotbalist si-a pierdut, pentru ultima oara, cumpatul, dupa ce descoperise, pentru prima oara, ca totul s-a sfarsit. N-a fost nimic maret, ci doar multa neputinta în acest gest pe care restul lumii a vrut sa-l proclame binefacere deghizata în brutalitate. Zidane a esuat. Materazzi si-a facut datoria. Numai ca esecurile sunt pasiunea principala a celor ce vorbesc astazi, încercand sa desluseasca gesturile mari. Esecul place. E sic. E noua literatura sentimentala si cea mai veche ocupatie a rapsozilor foarte recenti. Prin urmare, o multime de oameni s-au simtit bine. Esecul lui Zidane, mai ales înconjurat de un gest de violenta stradala, semana teribil cu esecul de fiecare zi al celor ce cauta esecuri comentabile în fiecare zi. Materazzi nu interesa decat în calitate de provocator de spaime culturale, de tartor al angoaselor si mesager al dominatiei neavenite. Asa s-a trezit Marco Materazzi în comapnia lui Freud si nu foarte departe de Chomsky. Cheltuielile de productie au fost enorme. Rezultatul a fost o tragedioara.
