Pe aceeași temă
„Amal” este titlul filmului care a luat premiul juriului tinerilor francofoni la TIFF, anul acesta. Titlul e, de fapt, numele personajului principal, o profesoară de liceu din Belgia care lucrează cu mulți copii proveniți din familii musulmane conservatoare, pe care profesoara - la rândul său musulmană - îi educă în spiritul gândirii libere și al gândirii critice. Amal e profesoară de literatură. Ea intră în conflict deschis cu profesorul de religie al școlii, care este un islamist radical (niciodată demascat public) și care își educa elevii împotriva legilor societății în care aceștia trăiesc, urmărind și reușind, cu tenacitate, să îi fidelizeze.
Asemănător limpezimii de mesaj din filmul lui Emanuel Pârvu „Trei kilometri până la capătul lumii”, „Amal” este un film – semnal de alarmă. O peliculă foarte bine construită și foarte necesară.
Ce face, cred, ca această categorie de filme să fie importante acum este și faptul că, prin natura sa, cinematografia ajunge mai repede și mai eficient acolo unde literatura nu o mai face. Publicul tânăr de azi este educat mult mai mult de ceea ce vede decât de ceea ce citește.
Asistăm, în lume, la un moment în care societățile libere par să fi uitat că democrația este o inițiere perpetuă, care trebuie protejată cu vigilență maximă și că regulile, în democrație, apără principii. Iar ele, principiile, se bazează pe valori scrise și nescrise, pe care orice manipulare le poate întoarce împotriva lor însele. Nu mai apărăm activ, prin gesturile și atenția noastră, democrația. E un sistem care ni se pare câștigat pentru totdeauna, cu toate că istoria ne-a arătat că în sânul democrațiilor gestează întotdeauna germenii totalitari și cei ai radicalizării, așteptând doar momentul prielnic să renască.
Franța alege o nouă compoziție parlamentară, dar oricine va obține majoritate, tonul guvernării va fi unul radical.
Marea Britanie a azvârlit acum câteva zile cât colo conducerea conservatoare și și-a plasat soarta în mâinile laburiștilor, care au câștigat cu o covârșitoare majoritate alegerile. Noul prim-ministru britanic a declarat că nu va fi un doctrinar, dar este de văzut cum va reuși, concret, să navigheze într-o țară cu populație dezamăgită de Brexit, de instabilitatea guvernelor ultimului deceniu și a cărei stare de spirit rămâne explozivă. America se luptă să re-credibilizeze capacitatea unui președinte democrat care nu pare să poată face față biologic unui nou mandat, iar lui Donald Trump Curtea Supremă a SUA îi permite să candideze, în ciuda condamnărilor sale. În Iran, electoratul alege un președinte moderat și reformator, după moartea neașteptată, într-un accident de elicopter, a precedentului, iar Viktor Orbán face prima călătorie din mandatul său de președinte al Consiliului UE în Rusia, la preşedintele Putin, fără să fie mandatat de UE, dar asta nu pare să îl deranjeze. Nici nu poate fi împiedicat să o facă.
Oglinda socială și politică a lumii de azi e teribil de vălurită. Ea reflectă, de fapt, reacții, nu alegeri. Or, a reacționa nu este similar cu a face o alegere conștientă. A reacționa este dovada lipsei de autonomie, a dependențelor și a dominațiilor încrucișate, a presiunilor și a iraționalului care ne guvernează actele.
De ce se întâmplă asta? Filmul „Amal” oferă câteva ipoteze. Prima: cultura libertății presupune o integrare reală, în viața lor de zi cu zi, de către cetățeni, a valorilor democrației. Adică, e o alegere conștientă și asumată de fiecare moment, de fiecare zi. Îmi amintesc, după evenimentele din 1989, în România, cât de nonșalant se afirma faptul că „de acum încolo, trăim în democrație”. Perjovschi a sintetizat, într-un desen mai vechi, absurdul și superficialitatea unei asemenea afirmații. Câțiva omuleți aflați pe fundul unei gropi săpate de o bombă se uită în sus, la alți omuleți, care stau pe buza prăpastiei și le strigă: „Și acum, aici, vom clădi democrația”. În România și în alte țări din Est, rezultatul acestei false afirmații a fost o lungă și traumatică tranziție, poate nici azi terminată, din care cetățeanul a înțeles – greșit – că piața liberă, în versiunea ei sălbatică, este egală cu democrația, că inegalitățile sunt rezultatul libertății și că anarhia este libertate. Cetățeanul postcomunist nu a fost educat să își înțeleagă puterea de alegere, capacitatea de a fi liber și de a gândi cu capul lui și, mai ales, avantajele acestei capacități. Mulți tineri se îndreaptă acum către un partid precum este AUR, în România, fiindcă acea inițiere necesară, organică, durabilă, de mentalitate, în importanța și avantajele vieții în democrație nu a avut loc.
În filmul „Amal”, întâlnirea cu părinții elevilor radicalizați (ei înșiși reprezentanți ai unei comunități musulmane profund conservatoare, care se simte marginalizată, neintegrată) este revelatoare. Responsabila cancelariei e timidă în afirmarea conflictului esențial, de fond, care gestează între perspectiva legitim emancipată a profesoarei de literatură și mentalitatea feudală, închisă, a părinților. Părinți care locuiesc în Belgia, dar li se pare greșit să absoarbă valorile statului de drept. Ei continuă să funcționeze după legile tradiționale, „sigure”, ale societății din care provin. Oare demersurile de integrare nu ar fi trebuit să se preocupe întâi de toate de părinți?
Victoria profesorului de religie are la bază tocmai această apărare aproximativă a principiilor democratice de către șefa cancelariei, suprapusă peste siguranța afirmată a valorilor tradiționale pe care le respectă și legitimează părinții. Neuroștiințele au dovedit că omul va prefera întotdeauna opțiunea certitudinii, chiar dacă ea e una restrictivă și închisă, față de cea deschisă, a liberului-arbitru, care este una incertă. Amal le propune elevilor libertatea deschisă, dar imprevizibilă, a existenței în democrație, una în care sunt actorii propriei vieți. Profesorul de religie le propune apartenența închisă, dar securizată, a legilor conservatoare, cărora, dacă li se supun, sunt protejați. Și, cum ar spune Houellebecq, ce este mai confortabil pentru ființa umană decât supunerea? Fiindcă supunerea ne scutește de anxietatea alegerii, dar, în același timp, fără să o declare, ne face prizonieri pe viață.
Cea de a doua ipoteză reflectată de filmul „Amal”, una care poate explica de ce societățile azi reacționează, nu acționează, este aceea că, pentru democrațiile consolidate, valorile și principiile libertății de alegere sunt un dat, ele nu mai trebuie protejate, afirmate, apărate. Respectăm legile în forma, nu în spiritul lor. Acele legi care apără vulnerabilitatea sistemului democratic. Cu toate avertismentele lui Amal, duse până la atitudini extreme ale sale - născute din conștiința pe care profesoara de literatură o are despre inerția actuală a statu-quoului în democrație, măsurile pe care le ia școala vor fi slabe.
Atitudinile lui Amal sunt născute din vigilența sa imediată față de pericolul manipulării toxice pe care unii educatori o pot practica, folosind instrumente proprii libertăților pe care le acordă însuși sistemul democrației. Inerția adormită a acestui sistem, întârzierea cu care acesta „se trezește”, e datorată convingerii, atât de periculoase astăzi, că ordinea democratică este câștigată pentru totdeauna. Nimic nu este mai înșelător, din păcate.
În film apare însă, precum în „Trei kilometri până la capătul lumii”, forța esențială a posibilei alegeri individuale. Asemenea personajului principal din filmul lui Emanuel Pârvu, care își asumă riscul eliberării de constrângeri și se desprinde de cercul închis, controlat și medieval al regulilor satului, cu prețul plecării în necunoscut, în incertitudinea libertății, unul dintre elevii musulmani ai profesorului de religie ia atitudine. El înțelege că Amal vrea să le deschidă ochii elevilor, nu să îi manipuleze și să îi facă prizonieri. Cel care îi manipulează e profesorul de religie, un islamist radical. Acest elev alege.
Preferă să trăiască liber și asumat, în spiritul principiilor democratice din societatea în care locuiește. Înțelege chiar mai repede decât șefa cancelariei și decât ceilalți profesori pericolul și îl demască.
Finalul filmului este însă unul pe cât de pesimist, pe atât de lucid. Pare că este deja prea târziu. Intoxicarea ideologică s-a produs și ea operează fatal. Iar atâta vreme cât democrația se apără fără a fi, prin cetățenii săi, la fel de activă și de convingător vigilentă, ceea ce ne așteaptă este o minunată lume nouă. Una care nu e desprinsă din William Shakespeare, ci din Aldoux Huxley.
Să avem grijă de Amal.
