Pe aceeași temă
Europa abunda în meciuri "secesioniste" care împart orasele în voievodate rivale. Însa colectia nu arata peste tot la fel. Acolo unde derby-urile au o traditie fondata pe adversitatea neconditionata, spectacolul e minim, iar razboiul maxim. Cap de serie: Celtic Glasgow-Glasgow Rangers - o chestiune de sectarism pur si de fotbal impur. Cel mai urat derby al Europei n-a fost niciodata mai tanar sau mai frumos. Mizeria contextului a pus capat continutului înca înainte de prima faza de joc a primului meci (28 mai 1888). Aproape nu exista derby-uri britanice degajate. Arsenal-Tottenham e, de cele mai multe ori, prilejul unui plictis în care ambele echipe ating cel mai prost nivel de joc. Liverpool-Everton e mereu un meci anonim, pentru ca nimeni, nici publicul si nici macar jucatorii nu se pot sustrage obligatiei istorice de a avea nervi si de a plati polite de familie. Manchester United-Manchester City e o afacere care abia exprima cateva strazi. Chelsea-Fulham n-are nimic altceva decat rautatea absurda a doua cartiere care se cred crema Londrei si se dovedesc un pretext de huliganism suburban. Marile meciuri ale britanicilor sunt mereu Liverpool-Manchester United sau Arsenal- Newcastle, adica întalnirile care pun fata în fata centre autonome. In schimb, orasele spaniole si italiene suporta mult mai bine derby-urile locale. Real-Atletico Madrid si, în primul rand, AC Milan-Inter Milano sunt pline de fotbal si aproape neatinse de context. Deosebirea vine din usurinta generala a acestor societati de a face conversatie si de a schimba idei. Peste tot acolo unde aceasta stiinta supla a comunicarii e depasita de fidelitate oarba lucrurile se complica si duc inevitabil la încaierarea încapatanarilor, a disperarilor si, în cele din urma, a oamenilor. Din acest punct de vedere, comparatia cea mai nimerita cu traditia romaneasca a derby-urilor manjite de context nu trimite la Anglia, ci la Partizan- Steaua Rosie, urgia care a mancat sufletul fotbalului iugoslav si sarb.
Si totusi, maine, fotbalul va porni mai bine decat o doresc suporterii afiliati, cu razboiul lor de gherila moderna cu tot, unor vremuri si infirmitati vechi. Rapid- Steaua e garantat fotbalistic de doi oameni pe care ar trebui sa îi studiem mai mult: Razvan Lucescu si Cosmin Olaroiu. Amandoi seamana prea putin, de fapt, deloc, cu lumea contextuala ce le înconjoara echipele. Acesti doi antrenori stabili, seriosi, metodici si inteligenti locuiesc profesional la mare distanta de publicul si de patronatul echipelor pe care le antreneaza. Din fericire, prin ei si de la ei va porni catre echipe stiinta de fotbal, nu îndemnul gutural la anihilarea razboinica a adversarului. A doua garantie pe care fotbalul acestui meci asediat o smulge contextului e un gen ciudat de evolutie tactica. Rapid si Steaua au parasit unitatea de stil care le-a definit categoric în ultimii aproape 50 de ani. O miscare aproape neverosimila a modificat traditia de joc a acestor cluburi. Steaua a încetat sa mai fie echipa sarjelor de cavalerie marunta si dribling în scara. Echipa e, azi, în primul rand, bine asezata în aparare. Steaua a învatat sa se sprijine pe blocstartul defensiv, pentru a pleca pe contre devastatoare. Rapid a suferit o rastalmacire înca mai abrupta. Echipa are o tehnica acuta în faza de final, pe care o încheie, sistematic, prin executii de mare risc si precizie. Ruleta giulesteana. Rapid, altadata dezordonata si neglijenta, mereu generoasa si paguboasa, e, acum, un mecanism fin si taios, de eficienta aproape mafiota.
Aceste doua deplasari spun ca atat Steaua, cat si Rapid s-au eliberat în mare parte de presiunea traditiei si au îmbratisat, odata cu o generatie emancipata de fotbalisti, profesionismul - acea aplecare spre tainele meseriei care nu are nimic sfant în afara eficientei si a adecvarii la materialul de prelucrat. Singura problema a acestor doua echipe în plina evolutie ramane un public ramas în urma, ca toate treburile si persoanele publice ale Romaniei. Aici, emanciparea nu s-a produs, iar cauza tine de înapoierea generala a institutiilor, de neîncrederea care opreste formarea echipelor si echipajelor sociale (altfel decat la nivel de gasca sau banda) si de plictisul incendiar al cartierelor. Nimic mai nefericit si incurabil. Caci, pe masura ce idolii acestor oameni destramati vor castiga prestigiu si maturitate, fotbalul se va ridica deasupra lor si îi va retrograda la functia de tembeli platitori de abonamente. Destinul armatelor care cauta în fotbal sensul pierdut al vietii va ramane acelasi. Supunerea. Tot mai ieftina. Gheorghe Mustata, liderul galeriei steliste, e, înca, util. Asezarea lui dupa gratii poate parafraza impresia de justitie. Curand, cand fotbalul romanesc nu va mai lesina sub ragetul contextului, Mustata si asociatii lui vor fi inutili. Dar asta numai daca fotbalul va castiga meciul de maine.
