Marea traversare

Singură pe Drumul Mătăsii e un adevărat tom de rigoare academică făcut pe o materie fierbinte care este călătoria însăși: o traversare a Asiei Centrale cu actualizarea Drumului Mătăsii și reflecția socio-politică și geostrategică asupra rutei legendare.

Am mai făcut observația că, în spațiul so­cietății românești de azi și în diferite com­ponente ale acesteia (politică și activism civic, magistratură și jurnalism, istoria co­munismului și reportaj so­cial), femeile dovedesc mai multă inițiativă și un curaj care de multe ori lipsește bărbaților.

Aceasta ar fi deja o mostră de discriminare pozitivă, dacă ea n-ar fi susținută de realitățile din „teren“. În timp ce atâția dintre noi, prinși în plasa nar­ci­sis­mu­lui, vorbim cu aplomb des­pre ce am face dacă am fi puși în anumite condiții, sunt jurnaliste și scriitoare care chiar ies din discursul despre realitate și preferă să facă experiența ei directă. În cer­curi concentrice, realitatea poate fi vă­zută la scara unui bloc „cu probleme“ (ca­zuri sociale grave), la cea a unui oraș din care întreaga forță de muncă a migrat spre Italia sau Spania (falimentul so­cia­lismului industrial), la cea a unei țări care poate fi România (autoscopie) sau oricare alta (jurnal de călătorie); ori la cea a unei suprafețe geografice uriașe, însumând state, națiuni, populații cu care de obicei românul „atotștiutor“ nu are de-a face.

La ultima experiență s-a încumetat o jur­na­listă de valoarea Sabinei Fati; și ea s-a ma­terializat printr-o carte cu totul neo­bișnuită, nu numai ca dimensiuni, ci și prin multipla ei încadrare. Singură pe Dru­mul Mătăsii e un adevărat tom de rigoare academică făcut pe o materie fier­binte care este călătoria însăși: o tra­ver­sare a Asiei Centrale cu actualizarea Dru­mului Mătăsii și reflecția socio-politică și geostrategică asupra rutei legendare.

Proiecția cărții nu este una mi­to­logizantă și nici măcar fic­țio­na­lă. Sabina Fati traversează aceas­tă lume (o suită de lumi) re­constituindu-i în detaliu istoria și mentalitățile, structura politică, eco­no­mică și socială, amprenta identitară. Au­toarea, care și-a asumat riscul unei ase­menea călătorii ce pare desprinsă din Ju­les Verne, a vrut să înțeleagă pe cont pro­priu miza Asiei Centrale în trecutul is­to­ric, prezentul satului global și viitorul in statu nascendi. În capitolul intitulat Con­cluzii, lucrurile vor fi văzute de sus, de la o distanță convenabilă pentru a le cu­prin­de cu privirea, după ce au fost asumate timp de aproape trei luni, cu acoperirea a 15.000 de kilometri. Harta străbătută de Sa­bina Fati în real arată - istoric și geo­grafic, politic și lingvistic - așa: „Toate va­riantele terestre, vechi și noi, ale Dru­mu­rilor Mătăsii traversează Asia Centrală, care, după căderea URSS, a devenit un mozaic de granițe și enclave disputate de Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turk­menistan. La acestea se adaugă statele prin care trec rutele laterale: Kazahstan, Afganistan, Pakistan și Iran. Sufixul «stan» înseamnă în persană «țară» sau «ținut», amintind, într-un fel, de im­periile iraniene care au dominat această regiune (...) Persana a rămas însă și du­pă venirea arabilor lingua franca a Asiei Centrale, iar apoi, limba elitelor. Ale­xandru cel Mare, Genghis-Han și Timur Lenk, cei trei mari cuceritori ai Asiei Centrale, erau multilingvi, iar persana făcea parte din instrumentarul lor. Asia Centrală se împarte între vorbitorii de limbi turcice (Kazahstan, Kîrgîzstan, Turk­menistan, Uzbekistan) și vorbitorii de limbi iraniene (Tad­ji­kistan, Afganistan, Iran). Această evidență nu rea­duce însă în cadru vechii actori ai regiunii: turcii și persanii, popoare mari, dar lipsite de resursele și anvergura necesare pen­tru a controla un teritoriu fragmentat, în care noile state inventate de ruși, stăpânitorii ultimilor două sute de ani, încearcă, din 1991, de la căderea Uniunii Sovietice, să-și creeze identități naționale proprii și să se impună ca entități individuale. Alte trei mari puteri, care nu aparțin acestui spațiu, Statele Unite, Rusia și China, au intrat în «Marele Joc» pentru «inima» sau, cum a numit geograful britanic Hal­ford Mackinder Asia Centrală, «Hear­t­land-ul lumii»“ (p. 395). Iar acum, con­cluzia Concluziilor: „Moscova și Beijingul s-au susținut deja reciproc în con­frun­tările din Ucraina și din Hong Kong, su­gerând că împreună pot schimba actuala ordine mondială. Dacă puterile vestice nu vor reuși să contrabalanseze acest tan­dem, Rusia-China, Noul Drum al Mă­tăsii va fi o cale prin care cele două își vor împărți hidrocarburile și continentul extins al Eurasiei, între cele două mari oceane, cel cald și cel rece“ (p. 397).

Sabina Fati avea încă dinaintea traversării conștiința riscurilor pe care o astfel de experiență le implică pentru un „subiect cu­noscător“, mai ales pentru unul de gen feminin. E vorba de spații și lumi în care femeile au, nu doar în istorie, ci și în realitatea de azi, mai puține drepturi decât bărbații - iar sub eufemismul „mai pu­ține drepturi“ stau nenumărate atro­ci­tăți. Pe un alt palier, și individualul, și uma­nul au, în regimurile autoritariste sau totalitare care s-au instalat și s-au men­ținut aici, altă accepție și alt referent de­cât cele valabile pentru un cetățean euro­pean format la școala valorilor demo­cra­ti­ce. Este nu doar o altă lume cea traversată de Sabina Fati. E și o altă mentalitate, pe care autoarea a fost capabilă s-o surprindă în directul experienței sale de teren: o mentalitate care, în primă și ultimă ins­tan­ță, modelează realitatea însăși, făcând-o să arate într-un fel, pentru noi, frisonant.

Vreau să spun că exoticul, pitorescul, „par­fumul“, „mirodeniile“ ce rețin adesea in­te­resul călătorilor în Orient întorși apoi în confortul categoriilor occidentale nu re­pre­zintă, prin raportare la această carte analitică, decât un strat de cunoaștere cu totul superficială. Sabina Fati merge mult mai în profunzimea lumilor pe care le tra­versează, forând în istoria propriu-zisă și în tradiția deja constituită și sedimentată a raporturilor sociale. Din această pers­pectivă, „revelația“ este relativă și detaliul „semnificativ“ pe care îl observă zeci de mii de turiști în Istanbul în fiecare an, cu totul irelevant.

Autoarea descoperă ceea ce deja știa sau intuia și are curajul con­fruntării cu un spațiu men­talitar în care o femeie singură, liberă și curioasă e ceva in­con­ceptibil altfel decât ca un inamic public. Autoritățile? Dacă ieșim din sfera turis­mu­lui și a reprezentărilor edulcorate asupra locurilor „pitorești“ în care ne petrecem o vacanță „minunată“ și dacă vedem lu­cru­rile cu ochii unei jurnaliste veritabile, sec­vențele ce se derulează nu vor mai jus­ti­fi­ca aerul extatic al producătorului de sel­fies: „Drumul din Hudjand spre fron­tiera uz­be­că e aproape pustiu și nu a fost prea sim­plu să găsesc o mașină care să mă ducă într-acolo. Între cele două punc­te de gra­ni­ță, tadjic și uzbec, pe o dis­tanță de vreo doi-trei kilometri e doar un teren gol pus­tiu, unde n-am întâlnit decât câțiva sol­dați care mi-au cerut pa­șaportul. N-am văzut nici un vehicul ca­re să traverseze acest spațiu al nimănui. Mi-am târât cu greu glezna umflată după căzătura din Du­șanbe, pe când încercam să-mi salvez ruc­sa­cul. (...) Odată ajunsă pe teritoriul uz­bec, șase persoane di­fe­ri­te mi-au con­tro­lat atent actele, iar la va­mă, după ce am trecut rucsacul prin apa­ratul de ve­ri­fi­care, un polițist zelos mi-a scos aproa­pe tot din bagaje, pungi cu len­jerie, cre­me, tricouri, cabluri de încărcat tele­fo­nul, com­puterul și aparatul de foto­gra­fi­at, ghi­du­ri­le Lonely Planet, pachetul cu me­di­ca­men­te de urgență, hanoracul de vânt, sacul de dormit. Le-a întins pe o masă lungă, în văzul tuturor, fluturând o bustieră por­to­calie, ca pe-un steag in­ter­zis, și arătând cu ea în mână spre com­puter și tabletă, răsturnate printre haine“ (pp. 212-213).

Scena este simbolică pentru condiția fe­meii într-o lume profund diferită de a noastră, dar și pentru cea a jurnalistului (fie acesta femeie sau bărbat), într-o epocă în care practicarea meseriei a devenit mai riscantă ca oricând. În timp ce „armele“ jurnalistului veritabil, după care sco­to­ceș­te vameșul alertat, sunt telefonul, com­pu­te­rul, aparatul de fotografiat, armele fără ghilimele împotriva reporterilor au fost, în ultimii ani, tot mai des folosite, pentru a-i reduce la tăcere.

Făcând în Singură pe Drumul Mătăsii o sin­teză uimitoare de specii și genuri (reportaj istoric și analiză pe teren), Sa­bina Fati a dat o carte ce re-fixează sta^­n­dardele pentru mai multe discipline și arii profesionale.