MelancoRomânia iubibilă

Pe când se afla încă la Târgu Jiu, în partea de final a neobișnuitei sale călătorii în urma căreia va face o carte (o bijuterie de carte – spun aceasta din start, pentru a semnala cu această ocazie și poziția afectivă a cronicarului), Mirel Bănică primește, pe neașteptate aproape, o sugestie de la doi dintre interlocutorii săi cărora le povestise despre intențiile sale auctoriale: „dacă o scrii, spune despre România așa cum e ea, cu bune și cu rele. Noi o iubim, că alta nu avem”. Una dintre primele și cele mai la îndemână observații care se pot face în legătură cu „Prin România. Carnete de drum” (acesta este titlul cărții apărute la Polirom care, amănunt important, beneficiază și de un splendid pachet de ilustrații făcute de Dan Perjovschi) este aceea că, așa-zicând, Mirel Bănică „se achită exemplar de sarcina sugerată” – scrie o carte (între altele) ca o declarație de iubire – pe alocuri, e drept, jupuită – despre ce este acum România, o bună parte din România. Mai e ceva de punctat, de la bun început, și anume mix-ul metodologic de care face uz Mirel Bănică pentru a ordona materia și sensurile călătoriei sale tematice din 2019 în România profundă. În cuvintele autorului (datate – București, Vinerea Mare, 10 aprilie 2020): „Spre deosebire de cazul unei lucrări ştiinţifice, de data aceasta nu mi-am dorit să interpretez cele văzute de-a lungul drumului. Cu toate că la un moment dat am fost tentat să o fac, subiectele se aşezau singure în domenii bine definite, cum ar fi pieţele agroalimentare, muzeele şi casele memoriale, hotelurile-restaurant, gastronomia locală, «centrele civice» comuniste, parcurile, monumentele naturale etc. Următoarele pagini asta sunt aşadar: un mare carnet de călătorie, în care veţi regăsi o parte din România anului 2019 şi o parte din mine. Restul este praful şi pulberea drumului şi a 30 de ani de postcomunism”.

Cum arată „iubirea de România” (voi folosi această sintagmă, o spun de pe acum, considerând-o aici descărcată de orice patetism ieftin, de orice conotație populist-patriotardă) pe care o putem detecta în ceea ce scrie în această carte Mirel Bănică? E o iubire, în mod evident, complexă. E complexă, pentru că, vorba a fost cândva celebră, „prezintă multe aspecte”. Unul dintre acestea (în favoarea sa pledează chiar opțiunea de carieră a lui Mirel Bănică – reîntors în țară, după studii la vârf în mediile academice elvețiene și canadiene) ține de durată – e, cum s-ar spune, o iubire de cursă lungă. Apropo de cursa lungă, iată și traseul pe care autorul îl parcuge în lunile iulie și august, în 2019, în călătoria (de bună seamă: și o călătorie în sine!) din care rezultă cartea de față – 3.350 de kilometri, distribuiți pe următoarele coordonate/repere legate între ele: Bucureşti, Amara, Slobozia, Călăraşi, Adamclisi, Mangalia, Babadag, Tulcea, Măcin, Brăila, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Suceava, iarăşi Bucureşti, Deduleşti Vâlcea, Sibiu, Sebeş, Câlnic, Băile Felix, Oradea, Arad, Băile Felix, Timişoara, Drobeta-Turnu Severin, Hobiţa, Târgu Jiu, Rovinari, Slatina, Bucureşti. În addenda sunt, mai scurte, e adevărat, relatări care augmentează povestea pe care o spune Mirel Bănică din următoarele municipii: Cluj-Napoca, Roman (judeţul Neamţ) şi Sfântu Gheorghe (judeţul Covasna).

Apoi, revenind la iubirea de România, ea este „executată” – nenumărate argumente pot fi convocate pentru a susține o atare perspectivă – cu mintea și cu sufletul, cu inima și cu rațiunea. Semnul conjuncției este important în economia acestei aprecieri – de altfel, cu atât mai mult aș zice, el e important și în arhitectura cărții lui Mirel Bănică – pentru că trimite și la formula lui Blaise Pascal, binecunoscută, la aceea care spune că „inima are rațiunile sale pe care rațiunea nu le înțelege”. Apropo de felul special – și foarte atașant (cartea toată în sine e un subiect – nu un obiect – foarte atașant) – de afecțiune pe care o proiectează Mirel Bănică în ceea ce îi iese în cale de-a lungul călătoriei sale: avem și un soi de paradă a „madlenelor” care leagă, care încheagă viziunea autorului nu doar pe orizontală, ci și pe verticală (și o anume verticală în sens religios, și o alta – în direcție temporală). Numesc, ca un aperitiv, numai două dintre obiectele care îi deschid perspectiva, care îi activează memoria de durată lui Mirel Bănică, lasând plăcerea (căci – așa cum sunt spuse aici poveștile de acest gen – chiar e vorba de plăcere!) cititorilor de a descoperi și altele: sifoanele vechi și cerneala („stilou albastru royal”). Pe de altă parte, chiar așa fiind – iubire „în binom” (inimă+minte) –, aceasta nu înseamnă defel că e o iubire oarbă; dimpotrivă, e o iubire perfect lucidă, căci Mirel Bănică simte enorm și vede, uneori, monstruos (și monstruozități – deschideți cartea la paginile despre Băile Herculane și reflectați inclusiv la moto-ul biblic sub care își așază notele de călătorie în legătură cu această regiune).

În alt registru – complementar celor sugerate, foarte schematic, mai înainte – „Prin România” e (și) cartea unei călăuze – e cartea&confesiunea cuiva care știe foarte mult despre sensurile de profunzime ale drumului. De altfel, la finalul volumului, Mirel Bănică face următoarea notație (ea însăși o nouă – și fertilă – sugestie de grilă de lectură): „sincer, nu găsesc fraza finală a unei călătorii care, de fapt, nu se poate termina niciodată. Cum spunea amicul meu Dov Noeman pe vremuri, la Geneva, atunci când îl întrebam «unde este cel mai bine?» pe el, care călătorise o viață întreagă fără a-și găsi așezarea și liniștea: «cel mai bine este pe drum, dragă, doar pe drum»”. În legătură cu ideea călăuzei, ne va fi de folos pentru a ne apropia de această carte și mai mult, sunt convins, o trimitere la filmul care se cheamă chiar așa – „Călăuza” (Stalker-ul lui Andrei Tarkovski). Există acolo o scenă – lungă și iconică –, desemnată în literatura de specialitate ca fiind „scena visului”. Merită revăzută – așa cum merită (re) văzut întregul film al lui Tarkovski – și, cu ea în minte, dar schimbând ceea ce e de schimbat, merită (re)citită cartea lui Mirel Bănică. E, în scena visului lui Tarkovski, dar și în cartea de față, o narațiune – în slow motion, cu focus pe anumite detalii – despre degradare și decădere. Privirea care vede toate aceste detalii – ale ruinei – nu e niciodată „rea”; e lucidă, atentă, răbdătoare. E o privire care înțelege – și anume, care înțelege nu (numai) superficii, ci (mai ales) adâncimi. România e, așa cum o vede (lucid, atent, răbdător, atașat) Mirel Bănică, și țara care duce cu sine un capital uriaș de ruine – discursul din carte despre acestea nu e justificativ, ci explicativ, pentru că a ști despre aceste ruine și a înțelege de unde vin poate fi (ca la o boală grea) punctul de cotitură de la care ar putea începe – cândva, mai devreme sau mai târziu – recuperarea, renașterea.

Într-un alt sens, cine nu e convins de faptul că ar exista mai mult decât cele cinci simțuri are în cartea lui Mirel Bănică o contrareplică de zile mari: România – prin care trece autorul, dar care, la rândul ei, trece prin autor – este văzută, auzită, mirosită, gustată, pipăită și e cu mult mai mult decât atât. România simțurilor lui Mirel Bănică e, în sine, subiect foarte generos pentru un eseu distinct și realmente fastuos.

În ce mă privește, dacă adun aprecierile explicite și aluziile din această familie și dacă fac media lor cu privire la ce e România pentru Mirel Bănică, în urma acestui drum deschis, îmi vine să spun, nu casant, ci cu multă înțelegere și acceptare (în legătură cu acest, încă o dată, verdict personal), că avem de-a face, adânc întemeiat, cu o Românie melancolică. Dar, fundamental, nu numai așa, ci și, vorba unui cântec, iubibilă.

Sunt multe virtuțile acestei cărți, sunt foarte multe „lucrurile” care îi ies la superlativ lui Mirel Bănică (și) în acest volum. Aș pune, în privința reușitelor de clasă, un accent important. Autorul mărturisește, în preambulul cărții, că „îmi doream mult să scriu o carte de literatură – literatură de călătorie, dar literatură”. Ei bine, în interiorul declarației de iubire pentru România pe care o face Mirel Bănică, odată cu această carte, există, abundent ilustrată, și această dimensiune: un fel de a lua în posesie subiectul (folosesc acest termen la modul generic – pentru M. Bănică, aici, și obiectele se încarcă, pot pulsa, pot fi animate, au memorie, au poveste, au sens, devin „subiecte”) așa cum face un scriitor de mare forță. Bănică e, pe partea aceasta, de scriitor, povestaș, știe să „taie” cu mare finețe o poveste, are harul formulărilor memorabile (în două-trei fraze), e un excelent portretist, are o acuitate ieșită din comun de a extrage esența unei peisaj și de a o spune într-un pasaj-două.

Reiau aprecierea (deopotrivă de natură subiectivă și cu sens estetic): „Prin România” este o bijuterie de carte. Este atât de frumoasă, încât îmi vine să zic, ar fi bine, ar fi foarte bine dacă și alte zone/regiuni din țara noastră s-ar lăsa examinate de privirea extraordinară (în mod aparte: extraordinar de tandră) a lui Mirel Bănică. Între altele, pentru că – spun aceasta cu toată admirația mea – privirea lui Mirel Bănică e, ea însăși, un bun de patrimoniu. //

P.S.: notele de mai sus în marginea Carnetelor de drum ale lui Mirel Bănică sunt, țin neapărat să menționez acest aspect, doar foarte puține dintre multele posibile pe care le îngăduie și susține această splendoare de carte. Altcândva s-ar putea scrie – sau altcineva ar putea să o facă – despre, bunăoară: spectacolul extraordinar al triangulării folosite de M. Bănică pentru a lua în posesie – hermeneutic – diverse locuri; analitica României în sens regional (când autorul ajunge în Ardeal, vom găsi în discurs multe note care dau seama de un bonus de... tonus); grija aparte pentru lumea veche, pentru așezare, pentru tradiție (vie, dar adesea agonizândă); gastronomia periferiilor (de regăsit, ca atare, și în centrul localităților); spirala textuală, puternică, pe care autorul o construiește în raport cu toposul lui „acasă”; cronicile amurgului&cronicile răsăritului (ambele formule – de luat în mai multe sensuri); cultul detaliilor pe care îl oficiază și întreține Mirel Bănică; tema peștelui (inclusiv în sens metaforic: călătorul / călăuza noastră nu e nici numai un „pește în apă”, nici numai un „pește pe uscat” – România sa e, deopotrivă, melancolică, melancolizantă, dar și de iubit, să nu uităm!); flerul de a părăsi „marile bulevarde” ale orașelor și de a găsi viață (sens, tradiție, ruină, renaștere) în marginalii, în locuri aproape nebăgate în seamă; jocul Centru-Periferie care vertebrează o bună parte a discursului autorului; bătălia pentru o memorie (cât mai justă – gen pag. 117: „straniul sentiment că e vorba de un minim gest de salvare și de recuperare memorială”). Și, cu adevărat, despre multe, multe altele.

Mirel BanicĂ

Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Editura Polirom, București, 2014, 432 pagini