Minimarketul ca Paradis

Romanul Femeia minimarket al japonezei Sayaka Murata a apărut la Editura Polirom anul acesta, în traducerea Iolandei Prodan. Eroina, Keiko Furukura, în vârstă de 38 de ani, munceşte - de 18 ani - cu jumătate de normă la un magazin alimentar de cartier. Fiinţă specială, cum sunt atât de des personajele romanelor japoneze contemporane, ea nu are niciun fel de trecut sentimental, dar nici nu duce lipsa unei relaţii de cuplu, spre exasperarea familiei ei. Locuieşte într-o garsonieră minusculă şi doarme pe o saltea, nu pleacă în concediu, nu are viaţă socială, dar se declară fericită. Toată viaţa ei se consumă în a fi o angajată-model a minimarketului unde lucrează.

Atunci când se fac angajări, noii „recruţi“ sunt dresaţi cum să comunice cu clienţii, încă de la intrarea în magazin, într-un anume fel, şi repetă cu toţii fraze-tip, cântate pe un anumit ton, ca nişte marionete de teatru absurd: „Bună ziua! Bine aţi venit la magazinul nostru!“, „Sigur că da, vă servim imediat!“, „Vă mulţumim că aţi cumpărat de la noi!“. Frazele trebuie repetate în cor, până ajung la tonalitatea cerută. Angajaţii seamănă, deci, cu nişte soldaţi, la ora exerciţiilor periodice dintr-o cazarmă.

Alienarea lui Keiko nu e departe de cea denunţată în societatea de consum occidentală, dar are şi ceva aparte. Nu pare să existe ieşire din tiparul social tradiţionalist, în care o femeie trebuie să se mărite de tânără şi să se ocupe exclusiv de familie, iar când cineva evadează totuşi de sub tirania acestei exigenţe devine asocial, dar fericit. Keiko trebuie să inventeze scuze pentru că la vârsta ei nu e măritată şi lucrează doar cu jumătate de normă, iar cel cu care ajunge să lege un soi de relaţie, Shiraha, este şi el un marginal, dar unul care nu empatizează cu Keiko prea mult. E misogin şi nu vrea să muncească, ci să fie întreţinut. Se mută la Keiko în garsonieră pentru că nu are unde să stea şi, deşi relaţia lor e pur platonică, îşi dau seama amândoi că, în ochii lumii, părând un cuplu, sunt mult mai bine primiţi. Dar fiecare rămâne închis în bula sa existenţială.

Neputinţa familiei lui Keiko de a o accepta aşa cum e, diferită, la care se adaugă ciocnirea cu Shiraha, cel diferit şi el, dar în cu totul alt mod decât Keiko, pentru că avem de-a face nu cu o complicitate între cei doi, ci cu ciocnirea a două alienări, îi lasă cititorului un gust destul de trist.

Viaţa lui Keiko se desfăşoară, fără greş, în ritmul anumitor lucruri din magazinul în care lucrează şi are ca puncte esenţiale aprovizionarea şi dialogul cu clienţii. Keiko studiază vremea ca să ştie când trebuie să suplimenteze băuturile răcoritoare şi a nu fi atent la asemenea detalii este grav ca un păcat. Dacă ar exista păcat în lumea niponă... Când clienţii sunt mulţumiţi de un produs, Keiko exultă, iar învestirea ei în acest job este totală. Obsesia perfecţiunii la locul de muncă este un clişeu cultural referitor la civilizaţia niponă care se confirmă.

Vrând să încerce totuşi să se conformeze normelor sociale, Keiko îşi dă demisia de la magazin şi toată lumea din jurul ei e fericită, pentru că interpretează acest gest într-un singur fel: eroina se va căsători, în fine, cu Shiraha. În realitate, bărbatul o convinsese să îşi caute un job cu normă întreagă, din care el ar fi avut de câştigat. Deşi îi spune răspicat că nu se va atinge vreodată de ea pentru că e prea bătrână şi nu îl atrage, Keiko nu se simte jignită. Merge la un interviu de job, dar, pe drum, intrând într-un supermarket, Keiko e (re)sedusă de singurul loc care dăduse sens vieţii ei şi se comportă brusc de parcă ar lucra acolo. Când o găseşte Shiraha, îi strigă un discurs care e tragicomic: „Femeie nebună! Lumea în care trăim nu o să permită unei creaturi ca tine să supravieţuiască! Eşti împotriva legilor din satul primitiv, nu-ţi dai seama? Toţi te vor persecuta, te vor izola! Ai să trăieşti toată viaţa de una singură! Ai duce-o mai bine dacă ai munci ca să mă întreţii! Doar aşa ceilalţi vor răsufla uşuraţi şi vor fi satisfăcuţi de viaţa ta! Doar aşa îi vei face fericiţi pe toţi!“.

Replicile lui Keiko sunt stupefiante, pentru că ea nu reclamă dreptul la libertate sau la demnitate, ci îşi justifică refuzul de a renunţa la viaţa ei dintotdeauna prin ideea unei predestinări. Ceea ce spune ea ne duce cu gândul direct la un personaj din Kafka: „Nu, nu pot merge cu tine! Sunt un animal... un animal din minimarket. Nu-mi pot trăda instinctele (...) «Vocea minimarketului» curge prin trupul meu, nu o pot opri! M-am născut ca să–i aud vocea! (...) Fiecare celulă din corpul meu există numai şi numai pentru el, pentru minimarket!“.

Femeia minimarket este o lectură tragicomică în care nu poţi prevedea ce curs vor lua evenimentele. Cititorul o însoţeşte pe Keiko în confesiunea ei, care descrie bine condiţia femeii japoneze, într-o societate conservatoare, apropiindu-se, apoi distanţându-se de eroină. Şi totuşi, în viaţa lui Keiko, confiscată de societatea de consum, există dorinţa ei de a rămâne aşa cum s-a născut, diferită. Câteva amintiri din copilărie o prezintă ca pe un copil aparte, aşa că romanul este şi o pledoarie pentru respectarea diferenței, oricare ar fi ea.

Super- sau minimarketul este în Occident - de mult timp - un loc special; în Europa de Est a ajuns să însemne acelaşi lucru începând cu anii 2000. Romanul scriitoarei japoneze nu exagerează atunci când îl prezintă ca pe un loc în care, în numele consumului, ceea ce ar trebui să fie un schimb neutru de servicii devine un (fals) spaţiu de vis, în care multe dorinţe pot deveni realitate, un topos contemporan pe care sociologii îl analizează copios. Cât despre felul în care angajaţii–model îi tratează pe clienţi, acesta ar trebui să dea o idee despre Paradis. Ca şi acesta, supermarketul e deschis nonstop! Un Paradis complet desacralizat, desigur. Jobul care îţi fură viaţa personală este ceva în care ne recunoaştem cu toţii, indiferent de continentul pe care ne aflăm. Tocmai de aceea romanul lui Sayaka Murata se citeşte cu mult interes, pentru că descrie foarte bine ceva important despre viaţa noastră.