Închipuirile cercului și marginile lumii. Descoperindu-l pe Leon Mișosniky

Leon Mișosniky este unul dintre acele spirite nedispuse la compromis, practicantul unei expresii picturale a traumei, al unei rezistențe personale la agresivitatea, la violența unui mediu mutilant.

După o perioadă considerabilă de infuzie ideologică și de normare totalitaristă, is­toria artei românești tinde să-și resimtă acut insuficiența și caută să compenseze ico­nografiile plate prin descoperirea unor figuri noi, cu potențial destabilizator, ce pot umple zonele goale și dezamorsa iner­țiile. Printre aceste figuri noi se află și Le­on Mișosniky, artist recent intrat în aten­ția publicului, a unui public restrâns deo­camdată. Personalitatea lui artistică, atât de recent adusă în lumină, promite un dis­curs pictural autentic, o iconografie ma­ladiv-subversivă ce poate și merită să fie luată în considerare într-o evaluare a artei ivite în era abia trecută. Și poate că va fi, întrucât arta așa-zis subversivă este re­cu­perată pentru funcția sa compensatoare și pentru potențialul său afectiv: în întin­derile incerte ale compromisului, ale inau­tenticului, figurile necompromise emană charismă, promit ceva viu. Independent de istoria recentă, există și o atracție pen­tru figurile marginale care îi poate asigura o posteritate artistului recuperat. Criza discursului de legitimare pe care au tra­ver­sat-o artele moderne (Jean-Marie Schae­f­fer) se actualizează în artele post­trau­ma­tice printr-o deturnare a legitimării către disidență: funcția estetică desuetă poate apă­rea în plan secund, ca rezultat al unei atenționalități estetice (G. Genette), însă prevalentă este, în cazul recuperărilor, func­ția subversivă. În cazul lui Mișosniky, recuperarea se poate face pe calea unor interogații asupra actului artistic în me­diul nefast al conformismului, asupra ac­tului artistic născut dintr-o intimă ne­ce­sitate, în răspăr față cu lumea.

Cercul din chip. Abolirea portretului

Desprins din linia artelor avangardiste ale interbelicului, Leon Mișosniky a fost, pâ­nă în prezent, inexistent pentru public, ne­cunoscut dincolo de cercul restrâns al fa­mi­liei sale. Publicarea lucrărilor sale, în­tr-un volum editat de Valentina Iancu și ti­părit de Editura Vellant, are loc pe fun­da­lul unei an­chilozări a istoriei artelor ro­mânești, al unei mișcări de cău­tare a fi­gu­ri­lor noi și ne­compromise. De altfel, într-u­nul dintre tex­tele cuprinse în volum, artistul își ros­tește crezul într-o ar­tă ce nu se poate vin­de: „Cum să vinzi ce­ea ce reprezintă mo­mentele cele mai sin­cere ale vieții tale, ceea ce ai tu mai bun în tine?“.

// VALENTINA IANCU
// Leon Mișosniky. Monografie
// Editura Vellant, 2014

Într-adevăr, Mișosniky este unul dintre acele spirite nedispuse la compromis, prac­ticantul unei expresii picturale a trau­mei, al unei rezistențe personale la agre­sivitatea, la violența unui mediu mutilant, înclinat către dizolvarea individualității. Arta nu numai că nu se vinde, dar, la Mi­șosniky, devine un gest solipsist, lipsit de gândul expunerii, închis. Pagina albă de­vine martorul unei practici eliberatoare, al unor repetitive exorcizări prin care in­di­vidul se afirmă, reafirmă și confirmă: lu­crările lui Mișosniky, dispuse cronologic în album, frapează prin serialitate. An­sam­blul acuarelelor este dominat de per­sis­ten­ța chipului, a aceluiași chip supus mu­ta­ții­lor. Diferența dintre chip și portret vine din faptul că, în timp ce portretul pr­o­fesează individualul, caută să recupereze indici pentru fixarea propriului, chipul stă să se dizolve într-un omenesc nelămurit. Emergența portretului este simptomul vi­zibil al afirmării individului, iar odată cu intrarea lui în genurile artelor plastice în secolul al XV-lea, celebrarea individului prin portret n-a încetat să se manifeste. Con­fiscat ideologic, portretul Dictatorului actualizează eficacitatea imaginii prin în­vestirea ei cu o prezență multiplicată, an­goasantă. Acestei funcții encomiastice a portretului aservit, deturnat de la sensul pe care singur și l-a format, i se răspunde violent în imaginile lui Mișosniky. Pro­iec­ții ale unei disoluții a individualului, po­sibile autoportrete ce își află împlinirea nu în contemplarea propriului chip, ci într-o abulică pierdere a individualului, acua­re­lele sale își află sensurile în captarea an­goasei. Latinescul portrahere desemnează o tragere (trahere) în față (por), o aducere în față, astfel că portretul, așa cum s-a con­figurat în practicile occidentale, este în­țeles ca manifestare a ceva, a ceva ce se oferă. Mișcarea aceasta, în cazul lui Leon Mi­șosniky, este atinsă de o tensiune in­hibitoare, astfel că figura nu se mai dă, nu se mai explicitează, ci își ascunde propriul în repetiție și incertitudine. Gestul pare să nu mai aibă în vedere un privitor altul, un altul în vederea căruia să fie scos chipul din ascundere, iar actul se repliază asupra sa, precum șarpele Ouroboros. Repetiția im­plică un act sisific, o captivitate în ima­ginea obsedantă, iar figura dominantă este cercul, ostentativ adus în centrul ima­gi­nilor. Geometriile răspund întocmai func­ției terapeutice a imaginilor, iar prin cer­cul în jurul căruia survine chipul se ma­nifestă potențialul terapeutic al faptului de a picta. Cercul: figură a repetiției, a în­chiderii, dar și a ordonării, așa cum o ara­tă, de pildă, cosmografiile ce operează cu această figură. Cercul-matrice închide, ge­nerează un refugiu și absoarbe în sim­pli­tatea lui incongruențele, iar chipul ne­distinct se recompune într-o constantă con­figurare. Lucrările prezente în album sunt în mare parte fără titlu, iar pentru înlănțuirea lor s-a decurs la ordinea cro­no­logică. Acest anonimat al imaginilor nu p­are a fi un accident sau rezultatul ne­gli­jenței, căci artistul își semnează cu grijă lu­crările, se preocupă de ordonarea lor, altfel decât prin titluri. Majoritatea celor anonime sunt din seria chipurilor, astfel că anonimatul pare tocmai regim potrivit acestei serii de figuri cu ochi exoftalmici, consumate de o febrilă repetiție.

Metamorfozele cercului. Ochiul și spirala

Ascunderea propriului se petrece cu mi­j­loacele desfigurării, pe măsură ce in­di­vi­dualul se refuză privirii, abia întrezărit în in­formul chipului. Propunem, pentru o mai bună lămurire a celor spuse, o răs­fo­ire a albumului, cu opriri asupră câtorva ima­gini. Acolo unde lipsesc titlurile, vom folosi numerotarea din volum. În această încercare de ordonare a lumii și de trecere prin traumă, o primă imagine se poate dis­cuta, iar titlul ei arată cum întreaga lume se află sub semnul privării, al lipsei. Este vorba de Bâzdâganie, creatură hibridă, des­prinsă dintr-un bestiar nelămurit. Ti­tlul acestei acuarele este dat de un cuvânt cu origine slavonă, al cărui sens originar în­semna „fără de suflet“, mai precis „fă­ră de duh“. Un alt hibrid este cel din ima­ginea nr. 131: un trup masiv, albastru, pa­re cuprins de o febră a desfigurării și își agi­tă mâinile în jurul unui chip ce poate la fel de bine să fie o mască, cu ochii spi­ralați, brăzdat de dungi roșii. Câteva pa­gini mai departe, la nr. 135, cercul, sub forma ochiului, este plasat din nou în cen­tru, de unde se holbează fix, inert. Restul imaginii abia se mai vede, odată privirea plasată în cerc. Imaginea nr. 139 este una din­tre puținele ce ating religiosul și, în sin­gularitatea ei, aduce atingere tuturor celorlalte, căci amintește, printr-o for­mu­lă negativă, de tradiția iudeo-creștină a creației: omul făcut după chipul și ase­mă­narea Domnului (în Vest, ad imaginem Dei) mărturisește, prin asemănarea ce o poartă pe chip, măreția creației pe care o încununează. Dincolo de aceste lucruri ști­ute și de iconografiile religioase ce decurg din interpretarea imaginii, rezidă o ase­mă­nare a celui de jos cu cel de sus pe filiera imaginii. Privind imaginea nr. 139, privim cu adevărat un chip ce refuză, o negație atât a portretului, cât și a chipului, dar, din­colo de ele, este un refuz al zeului as­cuns care se refuză privirii. O imagine a an­goasei. Chipul, de un verde închis ca de petrol, cu irizații negre, lasă să se în­tre­zărească pete vagi din ceea ce ar fi putut fi un chip, vestigii palide ale unei ase­mănări ce nu mai servește drept sem­na­lare a legăturii stranii care leagă ome­nes­cul de dumnezeiesc. Există, în teologia me­dievală occidentală, noțiunea de dissi­militudo, care desemnează un fel în­tru­câtva paradoxal al figurării divinului prin neasemănare, căci misterul divinului re­zidă în paradox. Georges Didi-Huberman se ocupă de această noțiune teologică și de iradierea ei în imagine la Fra Angelico, acolo unde, prin zone pictate nefigurativ, este pusă la lucru tocmai această viziune asu­pra figurării și desfigurării. Îmaginea despre care vorbim, nr. 139, se (des)­com­pune în linia acestei dissimilitudo și își găsește sensul în ansamblul de care apar­ține, căci arată un raport între individul des-figurat, lipsit de particularități, cu chi­pul redus la câteva forme simple, dintre care cele mai pregnante sunt ale ochilor circulari, și o divinitate al cărei chip arată o și mai acută apăsare a des-figurării. Doar spinii roșii ce amintesc de coroană mai semnalează sensul chipului opac, căci urmele vreunei alte asemănări sunt șterse. Într-o pictură a angoasei, desfigurarea chi­pului din care decurg toate chipurile este o mărturisire a singurătății.

Leon Mișosniky - Poluare

Chipului omenesc îi rămâne ochiul – un ochi prins în spirală, central însă, un ochi ce generează și închide. De altfel, ima­gi­nea nr. 156, Poluare, arată obsesia ochiu­lui: într-un cerc din care iese o mul­ti­tu­dine de ochi, cristalinul acestora e com­pus din decupaje de ziar, ca mărturie a cuprinderii lumii în privire. Într-un soi de coincidență, singurul chip care zâm­bește, dintre toate cele cuprinse în volum, datează din anul 1989 (imaginea nr. 203). Zâmbetul se chircește într-o grimasă, nici vorbă de izbăvire. Dincolo de acest zâm­bet tardiv, ochiul omniprezent palpită a lu­ciditate, iar privirea este, în fine, forma actului terapeutic. Privitor la ciclul ne­sfârșit al traumelor, martor al decăderilor, artistul dezvăluie figurile nefericirii de la marginea lumii unde s-a retras și, în­sin­gurat, își pictează și tot pictează.