O carte pentru recitit (2)

In vara lui 1973 (nu ‘71, cum gresit am mentionat in episodul trecut), naratoarea se afla intr-un moment de solitudine si reculegere.

“M-am retras din haosul micilor prietenii si aventuri dezamagitoare. Caracterul meu era prea dominant si extremist si detestam cea mai mica minciuna in relatiile de prietenie si cele intime. In singuratate caracterul meu s-a ameliorat - eram prietena cu toti oamenii, dar intre noi trebuia mereu sa existe o distanta apreciabila, o perspectiva. Eram ranita si ma vindecam prin contemplarea lumii, implicandu-ma cat mai putin. Citeam texte din filozofia indiana (Bhagavad - Gita, Samkhza - Karika, Tarka - Sangraha) in traducerea, bogata in note, a exceptionalului Sergiu Al-George. Cand nu citeam, desenam pe foi mari de ambalaje tot ce mi se dadea din subconstient. Dupa exemplul desenelor halucinante ale lui Victor Brauner.”*

Intalnirile culturale de acum (filozofia indiana, desenele lui Victor Brauner) vor ramane, asa cum s-a vazut din recentul eseu publicat in 22, pasiuni de o viata.

Neasteptata invitatie a editorului suedez (un adevarat miracol in Romania comunista pentru un scriitor bine cotat, dar care nu intra in cercul privilegiatilor staff-ului de la Uniunea Scriitorilor) le va da o sansa in plus. Si filozofia indiana, si Victor Brauner vor influenta scrisul, desenul si gravura viitoare a artistei: dar nu numai ele, pentru ca deschiderea artistica a Gabrielei Melinescu si sensibilitatea ei fata de carti, autori, pictori, dans, muzica etc. este de exceptie. Ea citeste, mediteaza, deseneaza, merge la muzee, expozitii in permanenta si jurnalul ei aloca intalnirilor culturale un loc egal cu cel rezervat intamplarilor vietii. Optiunile ei sunt clare: “A pune pe primul plan cautarea, deci studiul, creatia mi se pare a fi marca unei moralitati de prima mana”.**

Dar acum, in vara lui 1973, ca totdeauna, de altfel, viitorul este opac.
Au inceput insa probele prin care vor trece eroii povestii de iubire. Cei doi nu au, deocamdata, o adevarata intalnire, cerul Bucurestiului canicular (asemanator celui prin care s-a ratacit profesorul Gavrilescu) pare sa nu le fie propice. Naratoarea nu recunoaste in persoana editorului lui René Coeckelberghs pe cel care i-a fost sortit: “Editorul René Coeckelberghs mi s-a parut din prima clipa extrem de antipatic, snob, cu idei pline de provocare”.*

Romane concentrate

Pentru romanul inclus in Jurnalul suedez, intalnirea din vara lui 1973 este insa un episod central: acum intra in scena personaje cu prezenta recurenta.

“Editorul mi-a prezentat pe sotia lui, Christine, si pe cei doi fii, Yves si Alain...” spune alb naratoarea.

Cei doi fii vor creste de-a lungul celor doua volume ale Jurnalului si chipurile lor se vor individualiza treptat, pana la sfarsitul volumului 2. Matusa lor, Gunde, sora Christinei, o roaga pe naratoare, la moartea lui René, “sa aiba grija de baieti, mai ales de Yves, care e extrem de fragil”. Dar relatia naratoarei cu fii lui René era deja apropiata. O insemnare din 13 iulie 1981 o spune: “Intre mine si fiii lui René a aparut un fel de prietenie, care se transforma uneori in iubire si admiratie, lucru pe care Christine nu il vede cu ochi buni”.**

Ciudat, tot intr-un 13 iulie, dupa 16 ani de la intalnirea din Bucuresti naratoarea calatoreste impreuna spre Lucerna, intr-o masina condusa de Alain, transformat din copilul frumos de altadata, intr-un tanar atragator. Lucerna va fi locul unde se va petrece fulgeratoarea moarte a lui René, anuntata doar de vise premonitorii, dar nici naratoarea, nici fiul lui René nu stiu spre ce merg.

Cu o admirabila economie de mijloace, pe panza incarcata de elemente dramatice, autoarea deseneaza profilul lui Alain si traseaza schita epica a unui alt roman, sugerat in doar cateva pasaje. “Alain este grabit sa ajunga cineva, fara sa stie ca asta nu se realizeaza decat dupa o perioada de eforturi considerabile si de dezamagire continua. Vad acum clar ca pentru el Marie nu inseamna decat cineva de care trebuie sa se debaraseze cat mai repede. Si totusi, frumusetea lui Alain, misterul farmecului sau, gratia venind de nu stiu unde inving acea senzatie dezagreabila de a avea in fata mea un tanar cinic, folosindu-si iubita fara scrupule.”***

Finalul tragic survine peste doar cateva luni, in noiembrie: “Marie, iubita lui Alain, de care acesta se despartise, dar care locuia inca in vila fratilor, pentru ca ea ii imprumutase o suta de mii de coroane suedeze pentru a-l ajuta in afaceri esuate, si-a dat foc turnand benzina peste tot corpul, chiar in momentul in care Alain iesea cu masina lui in oras... Marie are arsuri de gradul patru si vrea sa moara. Imi amintesc acum cuvintele ei, cand am vazut-o ultima oara: ca exista ceva impur in ea si ca ar vrea sa se purifice (...)

Exact la miezul noptii au venit la mine Yves si Alain, plangand ca niste copii, povestind cum Marie a ars in gradina lor si cum ei au incercat in zadar sa stinga focul de pe ea (...) nu exista consolare, dar faptul de a sta putin cu ei, asta se pare ca le-a facut bine...

Marie traieste inca, supravietuieste, il iarta pe Alain care a lasat-o atat de brutal, imprumutand apoi bani de la ea, cu cinism... Dar Alain este intunecat: Marie, care se apropie de sfarsit, nu mai vrea sa-l vada”.***

Un punct esential, decis de cineva atotputernic, fara fata. Christine va muri si ea, dupa mai putin de un deceniu de la intalnirea din Bucuresti, din cauza unei leucemii galopante in “ultima zi a acestui an ingrozitor”, 1981. Moartea ei raneste sufletul naratoarei, sangerand oricum continuu de amintirea tatalui sinucigas: “Peste aceasta rana deschisa din viata mea, acum s-a deschis o alta: moartea lui Christine pe care nu am putut s-o intalnesc, pentru ca nimeni din jurul ei n-a gasit de cuviinta ca acest lucru ar fi putut sa-i aduca ceva pozitiv in starea ei. Acum nu-mi ramane decat sa traiesc cu durerea asta, cu vina asta, «imaginara vina» spun prietenii mei, scriitorii. Dar pentru ca eu o resimt asa, trebuie sa fac totul, cat mai traiesc, ca memoria ei sa nu se stinga. Sa ma gandesc la ea, sa scriu despre ea, ca nu caut niciodata sa ascund aceasta durere profunda a mortii ei fulgeratoare. A trecut deja o saptamana, cred, de la moartea ei si am inceput sa o visez tot timpul; o gasesc mereu in bucataria noastra, asa cum am vazut-o numai in fotografii: este linistita si impacata cu sine. Sta acolo ca si cum de aici inainte ar vrea sa locuiasca cu mine si cu René”.**

La 1 martie 1990 naratoarea se decide sa paraseasca apartamentul in care a locuit cu René si sa se mute la un alt etaj. Va parasi si atmosfera de dramatism nordic, incarcat de ceturi si fantome in care nestiutoare intra in acea zi suprasolara din Bucurestiul lui 1973: “Am observat demult prezenta unei fantome in apartamentul nostru.

Cand traia René stiam precis ca fantoma nu era decat Christine - o data am avut un vis realist si nu unul din adanc - am intrat in bucataria noastra si acolo era ea, aplecata deasupra masinii de gatit, simtindu-se ca acasa. Era bine dispusa, ma cunostea, desi in realitate nu vorbisem niciodata, o vazusem o singura data, in Bucuresti, in holul hotelului Athénée Palace, fara sa-i tin minte chipul. Habar nu aveam, nici ea, nici eu, cata durere ne astepta in viitor.

Cum acea mica intalnire formala era un punct esential al vietilor noastre, un lucru teribil, decis de cineva atotputernic, fara fata (...)

Dupa acel vis am inteles ca ea traia cu noi, langa sotul ei, care era mai putin al meu si foarte mult al ei”.*

Proba vietii riscate

Va mai fi nevoie de o a doua intalnire, tot la Bucuresti, pentru ca cei doi “sortiti” sa se “recunoasca”.

“Anul urmator, 1974, exact pe 31 martie (...) René a venit la Bucuresti, m-a sunat... Acea zi de neuitat a fost inceputul unui sir lung de intalniri si despartiri, vreo douazeci, lucru care a scandalizat nu numai securitatea, dar si serviciile de contraspionaj si SEPO, serviciile secrete din Suedia. René era trotkist si publicase opera lui Trotki in toata Scandinavia si era vanat de sovietici. Intrasem intr-o umbra deasa, eram urmarita pas cu pas...”*

Persecutia politica lasa cicatrice adanci care revin nu doar in tesatura povestii de iubire, ci si in complicata relatie cu cei ramasi in tara, cu tara insasi care i-a pricinuit atata suferinta. Ea este inextricabil legata de inceputul noii povesti de iubire: “O supraveghere dubla, in care erau implicati: rudele, prietenii, vecinii si cei de care habar nu aveam.

Prietenii lui Nichita veneau la mine prevenindu-ma de pericolul de a fi «sinucisa», idee convenind traditiei sinucigase din familia mea. Cinismul cunoscutilor colegi m-a zguduit cel mai mult. Jucam o partida de sah cu miza vietii... Dosarul meu (pe care vreau sa-l citesc intr-o zi) trebuie sa fie nu numai voluminos, dar si altfel decat altele dat fiind obiceiul meu de atunci: a desena mai mult decat a scrie, a folosi primul alfabet al lumii pentru a face viata si mai amara persecutorilor mei”.*

In fragmentul din Apostrof autoarea a inserat si scrisori (ca de altfel si in volumele anterioare). Prin intermediul uneia din ele, cititorul primeste raspuns la intrebarea din primul volum: cum se face ca este atat de iubita de sotul ei, René Coeckelberghs?

Raspunsul il da chiar René: surprinzator este faptul ca in aceasta atmosfera terifianta, in care fosgaie servicii secrete, fragila naratoare l-a invatat pe barbatul venit din lumea libera sa nu ii fie frica: “De cand te-am intalnit, nu-mi mai este frica.

Gabriela, tu m-ai invatat si ma inveti enorm de multe lucruri, toate interesante, dar lucrul esential a fost de a nu avea frica de mine si de altii. Nu m-ai invatat asta cu norme scolare, ci prin marea ta generozitate si prin atitudinea ta deschisa spre lume si oameni. Am mai invatat de la tine ca iubirea oarba este o impostura, ca a iubi pe aproapele tau, pe oricine, cu tot ce face, asta e o realitate de dispretuit de doua ori: in contingenta si libertatea ei. Cred ca trebuie primita fericirea cand ea se prezinta, bucurandu-ne de aceasta viata care ni s-a dat, este absurd de a opune bucuriile spiritului bucuriilor corpului, caci nici corpul si nici spiritul n-ar putea sa se bucure separat - si ca unul din sensurile noastre cele mai reale de bucurie rezida in aceasta intelegere carnala care e sexualitatea asumata in plenitudinea ei - in tandretea iubitoare in care dorinta cea mai vie si prietenia cea mai reala se contopesc una in alta indefinit (...)”*

Naratoarea va ajunge in sfarsit, in ianuarie 1976, la Stockholm: cea mai grea proba a noului cuplu - iubirea peste Cortina de Fier - fusese depasita.

“E un miracol ca am ajuns pana la Stockholm, dupa atatia ani de asteptare, ani ingrozitori cand m-am pomenit deodata crunt izolata, ca o ciumata, parasita de prieteni, de colegii cunoscuti si necunoscuti, chiar de propria familie, tracasata tot timpul de Securitatea care dorea treptat sa ma mineze fizic si psihic.”**

Concentratele diurne de destin tensionat nu intuneca insa luminozitatea, transparenta cartii, pentru ca autoarea le infuzeaza cu mesaje ale farmecului, vietii. Credinta ei transfigureaza intr-un mod cu totul special intamplarile.

“Ma gandesc uneori la anul 1973, un an decisiv pentru mine. Inconstient m-am indepartat de «tinctura» celor care imi adusesera multa suferinta.”

Dar o poveste de iubire are nevoie de doua personaje, egal luminate de privirea autorului. Fascinant este autoportretul naratoarei, felul cum este inchinata artei, felului cum se vede pe sine. Fascinant este destinul dramatic al editorului eroic in indrazneala, perseverenta si incordarea cu care isi traieste proiectele si moare pentru ele.

* Apostrof, an 12.
** Jurnal suedez, 1.
*** Jurnal suedez, 2..