Pe aceeași temă
“René mi-a spus, indurerandu-ma, ca (...) e obosit de viata, de lupta perpetua pentru a face rost de capital pentru a publica acele carti care nu se vand bine si ca ar vrea sa moara, nu la spital, dar in pat, langa mine, de preferinta la Lucerna (...) si ca imi multumeste (...) pentru tot, pentru caldura pe care n-a cunoscut-o nici in copilarie, nici in prima casatorie (...) Simt ca e obosit de lupte, ca un luptator care vrea sa puna armele la o parte si sa doarma adanc.”**
Insemnarea dateaza din 27 ianuarie 1983. El va muri, intr-adevar, la Lucerna, acasa, langa sotia lui, inca si mai obosit dupa luptele care vor mai dura inca 6 ani. Pana atunci va reusi sa publice “cateva faimoase carti rare in Suedia, ca de exemplu Cartea pasarilor de Olof Rudbeck, Iter Laponicum, de acelasi autor, profesorul faimos al lui Linné, si Cartea fluturilor a fratilor Wright. René spune ca, dupa publicarea acestor carti, ar vrea sa se odihneasca pentru totdeauna. Noi credem ca glumeste, dar el e serios, ca in tot ce face si promite. N-am intalnit niciodata un om cu o asemenea forta morala ca el”.**
Proiectul acesta este consemnat la 31 august 1983. Volumul 2 al Jurnalului suedez este structurat pe eforturile, supraumane aproape, de concretizare a lui. Ar trebui sa citez pagini intregi despre momentele de disperare, speranta si implinire, pentru ca fiecare aparitie a acestor carti este resimtita drept eveniment cultural major.
Am fost cu atat mai impresionata de aceasta incordare epuizanta cu cat in anii acestia am invatat cat (te) costa sustinerea unor proiecte culturale intr-o lume al carei trend principal e altul.
Autoportretul artistei
Ion Pop vorbeste, cu indreptatire, despre “un fel de cruzime a autoanalizei”***de care ar da dovada diarista din Jurnalul suedez . Iata doar o mostra: naratoarea isi subliniaza felul diferit de al multor dintre semenele ei de a reactiona atunci cand se simt oprimate de partener. Modul meu de lectura, care asimileaza diaristul romancierului, nu vede in citatele de genul celui de mai jos o confesiune de autor, ci doar una din liniile care deseneaza un fascinant personaj feminin, seducator in neconventionalitatea lui.
“Cruzimea autoanalizei” este, se stie prea bine, un exercitiu obligatoriu al prozatorului care, pentru a construi personaje, utilizeaza tot ce i-a stat la indemana, inclusiv propriile experiente: “Diferenta dintre mine si ele e ca eu stiu sa exprim multumirea sau nemultumirea mea si sa arat celor care ma nedreptatesc greseala lor. Prin cuvant ma pot salva si pierde: asta am invatat-o din copilarie, pe strada, in luptele cu haimanalele, apoi citind Biblia si rugandu-ma vesnic Regelui Universului sa-i puna sub picioarele sale pe dusmanii mei. Daca nu se intampla cum vroiam eu, macar aveam satisfactia de a fi constienta de starea mea. Fiecare pas era calculat cu tactica felina care ma caracterizeaza. Nimeni nu m-a inselat sau mintit fara sa mi-o plateasca la timpul potrivit, gandit de mine, si tactica mea a fost buna. In acelasi timp, asteptand «sa se coaca timpul», am suferit, bineinteles, am suferit de foamea launtrica, asa cum sufera leoaicele, luni de zile, fara hrana, ca sa dea lovitura si sa bea sangele cald, revigorant (...)”*
Iata si o identitate contrara, reionand de generozitate si recunostinta fata de partenerul care i-a inteles si acceptat structura complicata, de artista. Dar si o imagine a plinurilor si golurilor vietii, a compensatiilor pe care ea le aduce, la fel de neasteptat ca si durerile: “Merci, iubitul meu care-mi dai prilejul sa traiesc inalt, cu demnitate dupa ce am fost atat de umilita si oprimata de ai mei si de cei pe care credeam ca-i iubesc mai mult decat pe ingeri. Ce nebunie! René care ma intreaba mereu daca-l iubesc e mult mai demn de iubire prin natura lui adanc morala de a intelege temperamentul meu care pune mereu pe primul plan literatura si desenul, gravura. El a fost prevenit de asta si a acceptat cu bucurie, pentru ca ma place mereu concentrata, mereu pe ganduri, privindu-l de departe, de acolo de unde el insusi ar vrea sa fie adesea”.**
Un scepticism bine temperat intovaraseste in permanenta elanurile acestei indragostite care a invatat, prin suferinte anterioare, limitele inevitabile ale iubirilor pamantesti, lasate sa se roteasca sub cerurile mai inalte, ale artei si religiei: “Si poate ca asta face ca iubirea noastra pamanteasca sa fie si ea subordonata alegerii mele si tinuta sub control, ca sa nu ne zdrobeasca si sa ne incatuseze cu false iluzii. Ramanem constienti de limitele sentimentelor si e bine sa nu ne facem mari iluzii in privinta casatoriei care nu rezolva nimic daca nu e tinuta in stapanirea a ceva mult mai de neatins, cum ar fi arta sau religia. Si eu, si René le-am exersat pe amandoua din copilarie, asa ca daca suntem bine acum e pentru ca avem grija ca umanitatea noastra sa nu dispara.”**
O auto-fictiune transpare in orice discurs confesiv. Cu atat mai mult, fiecare diarist construieste propriul sau personaj fictional: de cele mai multe ori involuntar. In Jurnalul suedez, insa, premeditarea artistica mi se pare evidenta. Una din marile reusite ale acestei carti este fascinantul personaj feminin al naratoarei care stie sa desprinda una de alta identitati fluide, permanent inter- sanjabile: iata o fascinanta Lorelei, locuita de insusi Zeul suprem. Mana poetului, a desenatorului indragostit de suprarealism se vede lesne in acest portret, in care nu se mai poate discerne linia despartitoare dintre fantezia literara si realitate. In schimb, se poate intrevede orgoliul suprem al artistului, creator de universuri, partener al Zeului: “S-ar putea spune ca exista in mine ceva malefic, ceva din spiritul lui Lilith, care se amuza sa-i lege de coada ei lunga pe barbati si sa-i duca pe apa in care ii va ineca. Scriind nuvelele traiesc invers decat in realitate, totul incepand in fantezie cu sfarsitul, moartea. Alta samanta malefica in caracterul meu: a strecura in cel iubit o ambitie mortala amintind de drama lui Shakespeare, a-i hipnotiza pe cei apropiati sa faca imposibilul si cu asta grabind vertiginos ceea ce inevitabil trebuie sa se intample in viata. Puterea mea destructiva se manifesta subtil si nu are nici un scop. Puterea mea de cunoastere intuitiva e atat de mare incat ma sperie mereu faptul ca nu stiu nimic despre mine si mi se pare ca stiu esentialul despre altii: lipsa lor de «feeling». Cert, cineva locuieste in mine: dumnezeu ca amant, folosindu-ma fara scrupule (...)”***
Autoarea jurnalului este convinsa ca detine darul “de a primi in corp semnale ale unor lucruri care au loc in lume” si si-a asumat credinta suedeza ca femeile nascute in generatia anilor negri in lume (‘40 si ‘50) sunt numite cu admiratie vrajitoare: “daca se apuca serios de lucru, au mare influenta si putere de convingere si ii conduc pe barbati intr-un mod subtil catre un tel elevat”.**
Conditia artistei nu e doar nebulos sugerata. Jurnalul suedez vorbeste despre ce inseamna scrisul intr-un ritm diurn, despre exercitiul de atingere a starii de inspiratie, despre disciplina interioara a artistului: un adevarat curs despre cum sa fii si sa te mentii in interiorul acestei profesiuni traita, alaturi de religie, ca o (alta) religie: “Problema fiecarei zile: cum sa organizez ziua, in asa fel incat sa pot da frau liber acelei nelinisti poetice care se cere exprimata. De aceea, de cum deschid ochii ma adresez Sfantului Duh care face ca eu sa-mi inalt gandurile si sa multumesc ca sunt din nou in viata si René de asemenea (...) Deja am chef sa ma apuc sa scriu (...) Dar nu se poate, trebuie sa prepar micul dejun, apoi sa fac cumparaturi etc. De aceea notez in mare viteza, ca pentru o partitura muzicala, cateva note, care poate imi vor aminti de trairea mea inalta (...) Acea bucata de hartie in care am depus un semn face ca targuiala si toate treburile plicticoase ale casei sa fie suportate mai usor (...) scriu, in timp ce mancarea se prepara singura, in cuptor, sau in alta parte. Si curios, «notele mele muzicale» ma ajuta sa-mi reamintesc starea si vremea cand eram in spirit si uneori reusesc sa intru «acolo», sa primesc acea limba interioara si sa scriu ceva. Dar numai uneori. Chiar daca nu ma simt inspirata, totusi scriu (...) Uneori, prin efort, reusesti sa intri «acolo» si sa scrii ceva bun. Dar «ziua mea de lucru» nu se termina aici! Astept un alt moment: dupa ce pun masa si obosesc din nou, ca sa ma trezesc putin ma asez intr-un fotoliu si, intre somn si trezie, intru din nou in atmosfera scrisului si este minunat”.**
Un jurnal de creatie si o pedagogie a scrisului reprezinta una din liniile esentiale ale acestei carti, cu atat mai binevenita cu cat intervine poate in momentul cel mai jos de credinta in literatura/arta. Polemicile pe tema aceasta, reprosurile publice adresate celor care “s-au lasat” de scris pentru a intra in viata profana a cetatii, lamentatiile etc. nu fac decat sa inflameze atmosfera. Un “efect” mult mai intens, pentru ca este literar si vibrant, au cautarile si certitudinile Gabrielei Melinescu: “(...) imi face placere sa lupt pentru un lucru esential: a continua sa scriu, cand nimeni nu are nevoie de asta (...)”.**
“Cand Mircea Eliade a fost la noi am vorbit mult despre actul creatiei si el spunea ca sunt trei momente, sau mai exact, ca trebuie scris de trei ori, nu numai literatura, ci chiar si articolele. Adevarat, totul trebuie lucrat cu grija; eu nu fac nici o deosebire intre jurnalism si literatura, asta pentru ca, poate, niciodata n-am reusit sa scriu ziaristica, ci tot timpul m-am tinut la nivelul literaturii. Si pentru ca René lucreaza si el noaptea, asta ma ajuta. Aici «a lucra noaptea» inseamna sa lucrezi «la telefon», cu un pahar de bere langa tine, sa rezolvi problemele nerezolvate in timpul zilei, seara, cand totul devine magic si oboseala ne face mai buni, mai putin iritati decat in timpul haotic al zilei, cand suntem inca adormiti si cealalta lume nu si-a luat laba pufoasa de pe noi (...) Dar a lucra textul e o alta poveste, a-l scrie din nou pe curat e un infern, cand descoperi ca nu e bun, ca e penibil, ca apoi, mai tarziu, sa-l gasesti din nou interesant (...).”**
Simple enunturi
Greu de definit stilul acestui jurnal de poet, ce cauta insa (si gaseste) precizia, auster cu naturalete, evitand orice metaforism, orice decoratie stilistica. Un stil reflexiv, meditativ, pe alocuri aforistic: “Prietenii, mai ales ei, devin adesea dusmanii nostri cei mai inversunati”.*
“Mania nu poate indrepta ceea ce minciuna sau nedreptatea a strambat. Gandurile maniei sunt ca un foc mocnit care ameninta (...) sa arda tot ce era impur, dar si tot ce era pretios (...) mania se exercita mereu intr-un moment care pare etern, de dezamagire totala, moment trecator, la fel ca altele (...) Nimeni nu merita mania, cat de vinovat ar fi. E mai bine sa porti cu tine nedreptatea care ti s-a facut, decat sa te manii si sa distrugi impreuna cu tot raul si ce era pretios intr-o prietenie.”**
“Dragostea pentru aproapele nostru, ca si dragostea aproapelui: cine poate sa ne asigure ca ele sunt stabile? De aceea stiu ca starea noastra perpetua nu este decat o vulnerabilitate fara sfarsit.”**
Cu totul inedit (si pentru un jurnal, si pentru un roman) si, in acelasi timp, reconfortant ca un “exercitiu de inseninare” cum il numeste Ion Pop*** este “modul scriitoarei de a se raporta la experienta imediata: aceasta conteaza in primul rand ca traire edificatoare, implicand o pedagogie sui generis, vizand extragerea, pentru sine, a unei invataturi”. Lui, ca si profundei religiozitati, deschisa larg spre lume, spre experientele vietii si spre toate religiile i se datoreaza luminozitatea forsforescenta a acestei fermecatoare carti care transcende tenebrele existentei - ale autoarei, ale cititorilor, vrajiti si inseninati... Un scop exprimat deschis de Gabriela Melinescu: “sensul jurnalului e rememorarea vietii, indreptarea”**.
Cum aceasta carte se preteaza atat de mult recitirii, cum bogatia ei depaseste cu mult liniile pe care le-am trasat in acest (totusi) lung serial, nu pot, in final, decat sa sper ca, odata cu cel de al treilea volum al Jurnalului suedez care se contureaza deja in paginile revistei Apostrof, vor deveni accesibile unui public tot mai larg si cele anterioare.
* Apostrof, nr. 12, 2002
** Jurnal suedez, vol. 1, 2000
*** Apostrof, nr. 2, 2003
