O figură neobișnuită a memorialisticii de închisoare

Tania Radu | 02.04.2019

Biografia acestei fiice de meseriaș e un roman palpitant la persoana întâi, cu o eroină plină de vitalitate, cu simț acut al situațiilor, al gestului și comportamentului oportun.

Pe aceeași temă

Povestea deportărilor în Bărăgan a văzut până acum lumina tiparului în versiuni sobre, eroice în relatarea aventurii pionieratului dificil, înalt spirituale (N. Steinhardt), uneori senin împăcate (jurnalul Elenei Spijavca, editat de Romulus Rusan). În mare, e vorba de două categorii de deportați – unii fără dosar politic, cum a fost cazul nemților din Banat, comunități oarecum omogene, dislocate din motive etnice și de clasă); ceilalți, cu condamnări politice ispășite, includeau elita supraviețuitoare a pușcăriilor politice. Experiența a fost aceeași și totuși diferită. Ce îi deosebește pe deportații din al doilea val de bănățeni este, între altele, eterogenitatea societății care se alcătuiește acolo aleatoriu, temporar, cu mari discrepanțe de nivel social, de educație, cu nivel diferit de adaptabilitate.

Mărturiile foștilor deținuți politici deportați în Bărăgan sunt astfel un document complex, cu fațete multiple, cu valoare sociologică, culturală și morală inestimabilă, și din care, în cei treizeci de ani de când sunt publicate rând pe rând, s-au ivit și texte de mare valoare literară, deși nu aceasta fusese miza. În această categorie, tonul rememorării rămâne în mod constant amprentat dureros.

Recunosc că nu am citit până acum o relatare așa de specială cum este cea a Olimpiei Zamfirescu, fiica binecunoscutului ciocolatier bucureștean Constantin Zamfirescu.

Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare* nu urma să fie o carte tipărită. Soarta i-au decis-o Codin Zamfirescu (care semnează și prefața) și nepoata Olimpiei, Alexandra Zamfirescu. Olimpia Zamfirescu și-a scris amintirile în limba engleză și le-a depus la arhivele de la Imperial War Museum din Londra. Nu le-a vrut decât ca o mărturie pentru uzul nepoților, ea neavând urmași direcți. Aceștia au găsit însă că manuscrisul e prea captivant ca să rămână doar arhivat. Constatăm acum că e și instructiv, în măsura în care întregește tabloul vieții de deportat în Bărăgan dintr-o perspectivă mai altfel: afectuos-detașată, condimentată cu umor și autoironie, cu surdină pusă pe nota tragică, pe care o face să se audă intermitent și cumva în pofida voinței. Biografia acestei fiice de meseriaș prosper (cu sfârșit jalnic: Constantin Zamfirescu s-a sinucis aruncându-se de pe clădirea fabricii confiscate de comuniști) e un roman palpitant la persoana întâi, cu o eroină plină de vitalitate, cu simț acut al situațiilor, al gestului și comportamentului oportun, înzestrată cu o salvatoare înclinație spre mondenități și excentricități soft, pe care reușește să le încropească/exerseze aproape în orice condiții. Trecerea ei de trei ani pe la Rubla, intersectând acolo personaje memorabile, precum Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, N. Carandino ș.a., nu seamănă cu niciuna dintre cărțile memorialistice despre așa ceva, de vreme ce la suprafața textului se ridică, precum spuma, mai ales partea tolerabilă, uneori veselă, alteori chiar pasională a vieții în acea semicaptivitate. Zgura umilințelor rămâne pe fund, mai rar vizitată. Gustul amar al ciocolatei (titlu ales pesemne de moștenitori sau poate de editură) anunță însă că nu trebuie să stocăm doar nota de originală seninătate. Cartea începe de la copilăria răsfățată a fiicei regelui ciocolatei. Răsfățul consta în dreptul de a gusta din toate soiurile de ciocolată, de a lua oricâte batoane, pe care le dăruia prietenilor de joacă sau colegilor de școală, de a nu fi tocmai conștiincioasă la școală și cam atât. Familia, bogată, căci faima ciocolatierului român trecuse deja granițele (fiica avea să aibă într-un moment greu și dovada concretă că a fost așa), locuia în câteva camere modeste de deasupra atelierelor fabricii. Zamfirescu, natură autoritară și veselă, fără inhibiții și fără cine știe ce instrucție, îi promitea în fiecare an soției că anul viitor vor avea o casă ca lumea în oraș. Între timp, el colecționa călătorii cu fabulosul Lincoln al familiei și „tablouri“, despre care fiica spune că musafirii de soi se extaziau din politețe, iar ceilalți, din necunoaștere.

Acasă la Zamfirescu venea lume de tot felul. De la rude sărace la prim-miniștri și diplomați. Fiica era familiară cu protipendada Bucureștiului. A fost trimisă la pension în Anglia, căci planul era să se mărite repede cu un văr. Și unul, și celălalt aspect aveau să-i fie de folos Olimpiei în itinerariul (semi)carceral care i-a ocupat tinerețea până spre patruzeci de ani.

Arestată după o încercare naivă de a fugi din țară pe la Constanța, pe mare, anchetată, rearestată, ajunge să semneze un angajament de informator al Securității. Trebuia să raporteze despre diplomații cu care se mai vizita. N-a făcut-o, sau a făcut-o într-un mod atât de nesatisfăcător, încât au închis-o sub pretext de speculă. A stat la izolare. Apoi într-o închisoare pentru femei, de unde a fost trimisă în domiciliu obligatoriu la Rubla, în Bărăgan.

// OLIMPIA ZAMFIRESCU
// Gustul amar al ciocolatei.
// Jurnalul unei supraviețuitoare
// Traducere de Lidia Grădinaru

// Editura Corint, 2019, 280 pag.

Fiind sfârșitul anilor cincizeci, Rubla era deja o așezare constituită, cu regulile ei, cu roluri deja distribuite. Aici își va dovedi Olimpia Zamfirescu mixul de calități salvatoare: echilibrată, disciplinată, puternică, comunicativă, vorbitoare de limbi străine, și-a stabilit rapid relații pe toate palierele și a ajuns un punct viu în colonie, în jurul căruia se adunau figuri interesante. După munca la câmp toată ziua, seara se făceau partide de bridge, se bârfea, se juca șah, se bea țuică. În satul de chirpici se mai făcea și amor. Olimpia Zamfirescu nu trece cu totul sub tăcere că a avut unele legături în perioada Rubla, dar povestește mult și cu tandrețe doar despre iubirea, cam fără răspuns durabil, pentru N. Carandino.

Ultima parte a cărții e ocupată de saga extragerii ei din țară, cu ajutorul neprețuit a doi bărbați excepționali, pe care îi întâlnise foarte scurt timp, înainte de venirea comuniștilor. Unul era profesorul de istorie Robert Laffan, cunoscut în perioada studiilor în Anglia. Celălalt, Harald von Bohlen und Halbach, era unul dintre fiii fabricantului de armament Krupp. Combinație bizară, dar care a izbutit, după 14 ani de colaborare și intervenții încrucișate, să o ducă pe eroina acestei cărți pasionante în Occident, unde ea și-a continuat viața, de la un punct încolo, ca speaker (netalentat, spune ea) la Deutsche Welle. Anii dificili de inserare în lumea liberă constituie poate paginile cele mai interesante din carte. Cât despre figurile care au ajutat-o de-a lungul vieții, se poate spune doar că formează un lanț uman care te lasă perplex. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22