O joacă sălbatică pe terenul istoriei și al mentalității românești

Regizorul Alexandru Dabija este cunoscut pentru preocupările sale în domeniul eva­luării scenice a mentalității poporului ro­mân. Un interes care-l onorează și care a produs spectacole de re­fe­rință după texte de Ion Crean­gă, Marin Preda, Ca­ragiale sau pur și simplu folclorice. Hazul său, ci­nis­mul, spiritul critic neier­tă­tor, aplicat cu tandrețe unor metehne unanim re­cu­nos­cute, dar prudent și cu sfi­a­lă afirmate în spațiul pu­blic, a ținut de multe ori loc unor analize specia­li­za­te, care ori lipsesc, ori sunt cantonate în rigiditatea unor abordări ce se adresează unui public de nișă. Cu excepția istoricului Lu­cian Boia, la care regizorul trage cu ochiul și cu ocazia acestei ultime montări de la Teatrul Național din București la ca­re ne vom referi aici. În acest sens, pre­su­punem că nu întâmplător, în caietul pro­gram al spectacolului Viforul, sunt inse­rate fragmente din lucrarea lui Boia, De ce este România altfel?, printre care și aces­ta: „Poate vom încerca nu să uităm istoria, dar să fim ceva mai puțin obse­dați de ea. Privim prea mult spre trecut, spre un trecut cu ușurință mistificat, și prea puțin în prezent și spre viitor (...). Cu aproape două veacuri în urmă, când au decis să joace cartea modernizării, a occidentalizării și a statului național, ro­mânii nu s-au așezat în continuarea unei vechi istorii, ci s-au despărțit de ea. Acum intrăm într-o lume nouă și es­te necesar un nou început. Nu putem ră­mâne prizonieri ai trecutului. Trebuie să dovedim că România înseamnă ceva as­tăzi“.

În consecință, optând pentru Viforul, de Bar­bu Ștefănescu Delavrancea, parte din tri­logia Mușatinilor, cea mai consistentă fres­că istorică de factură romantică din dra­maturgia noastră națională, viziunea spec­tacolului nu putea fi decât una re­vi­zi­onis­tă. Nu doar pentru că lui Dabija nu-i place lirismul național, cum just observă un re­putat biograf al său, ci pentru că noi­le vre­muri și adevărurile acestora o cer. Ceea ce a rezultat este însă în multe pri­vințe de­con­certant și va provoca multe po­lemici, pentru că spectacolul însuși e po­lemic.

În spațiul gol ca o gaură neagră al Sălii Atelier a Teatrului Național, fără de­cor, cu doar câteva accesorii scenice, elemente fruste de cultură populară (o masă de lemn, o banchetă, lăzi cu vin de... Cotnari, o grămadă de nuci și grâu pentru colivă...), năvălește un grup gă­lăgios de tineri, îmbrăcați șleampăt de stradă, în pantaloni largi și tricouri negre. Pare un comando! Agită bâte, se mișcă de­zordonat, vorbesc ininteligibil, de fapt, stri­gă, ton păstrat pe tot parcursul re­pre­zen­tației la decibeli înalți, supărători. În mij­locul lor, Ștefăniță, domn al Moldovei, ne­pot al Marelui Ștefan, al cărui tron stă aco­perit undeva în fundul scenei, semn că aces­tui tânăr cu răzvrătirea în sânge, im­pulsiv și haotic nu-i prea pasă de această ilustră descendență. El e altfel. El vrea să fie altfel, iar cei care i-au identificat o du­blă natură, de înger și demon, au motive să o facă. Pe această linie merge și in­ter­pretarea lui Marius Manole, care, sa­cri­fi­cân­du-și cha­ris­ma, plu­sea­ză în direcția exa­cerbării demonicului. Ște­făniță al lui pare un sce­lerat, e epi­leptic (și, pentru a nu avea dubii, ni se ser­vește chiar o scenă în acest sens de un naturalism șo­cant), avid de sânge (are o atracție pa­to­lo­gică pentru sânge, sa­vu­rând în acest sens un tro­feu de vânătoare), un de­pravat sa­dic (se iubește cu Irmsky, contele po­lo­nez, care la Delavrancea e o femeie spion, în travesti, pe care-l pune să se dezbrace în public și să cânte).

Relațiile lui cu pu­te­rea, pe care o vrea absolută, nu au rațiuni de stat, ci stau mai degrabă pe ba­za unui individualism egolatru care generează ură și răzbunare la adresa tuturor celor care i se îm­po­tri­vesc. (Tipic în dramaturgia sha­kes­pea­reană, cu care s-au făcut analogii.) Dacă n-ar fi fost tratată superficial în des­chi­derea spec­ta­co­lului, o scenă scurtă ca­re tre­ce neob­ser­va­tă, cu doi curteni care pro­duc coerent enunțul despre miezul con­flictului din pie­să, spectatorii l-ar fi putut judeca pe Ște­făniță și cu argumente lo­gi­ce, pentru că faptele istorice evocate pun în balanță op­țiu­nea sa pentru o ali­anță cu turcii, în timp ce oponentul său, Ar­bore, îi vrea pe polonezi. Cum însă spec­tacolul nu pierde nicio ocazie pentru a ta­xa com­por­ta­men­tul personajelor prin priz­ma men­talității moldovenilor, recte, a ro­mâ­nilor, avem și aici copioase justificări cu privire la cul­tu­ra compromisului versus onoare, care pe aceste meleaguri a făcut istorie. „Să fim bi­ne și cu unii, și cu alții. Să ne stre­curăm până te hotărăști de par­tea cui să-ți pui sabia...“, zice vornicul Carabăț și parcă recunoaștem aici ră­dă­cinile mult discutatei noastre neutralități. Din păcate, replica nu percutează cum ar trebui, din deficit de decupaj, dar și de interpretare.

Scenă din spectacolul Viforul, în regia lui Alexandru Dabija

Un personaj numit Ungurul vine în scenă din timp în timp și rostește alb citate din Can­te­mir, Ion Neculce, din Fiziologul (carte populară), pentru a punc­ta trăsături ale moldovenilor de felul aces­tora: „Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Când se prind unul pe altul de mână şi joacă roata, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora. Când stau însă într-un şir lung şi se ţin de mâini, aşa fel că fruntea şi coada şirului rămân slobode şi merg împrejur făcând felurite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la leşi – Danţ!... Trufia și semeția sunt muma și sora lor. Cu toții sunt puși pe gâlceavă... Moldovenii nu cunosc măsura în nimic. Dacă le merge bine sunt semeți, dacă le merge rău își pierd cumpătul. Moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de în­vă­ță­tu­ră. Ci chiar le e urâtă aproape la toți“.

Presupusa parte îngerească a lui Ștefăniță, acest domnitor in­so­lent care stârnește vi­forul în ce­tatea de scaun a Moldovei, e le­gată tocmai de tinerețea lui și de dorința autorului de a tranșa aici și un conflict în­tre generații. „Să vină tinerii să ia lo­cul moșnegilor“, strigă Ștefăniță spre final, zbă­tându-se în ghiarele morții după ce pro­pria-i soție îl otrăvește. „Cu mine pu­te­rea și viața, speranța și lu­mi­na. Cu mi­ne mândria și izbânda.“ Numai că ceea ce s-a văzut până în acest moment în spec­tacol nu susține acest discurs. Omorurile crude, chefurile nocturne, nebunia Oanei, cea care-l crescuse, disperările Doamnei Tana și, până la urmă, frica semănată prin­tre curteni descriu un tablou sumbru al de­vălmășiei unor vremi ce stau deasupra oa­menilor, ce-i drept, dar nu-i scuză.

Din dorința de a evita festivismul național(ist), regizorul caută cheia simplității în tonul firesc prin care se adresează unii al­tora personajele, în naturalețea redării unor ritualuri sau superstiții, vezi spartul nucilor sau pregătirea parastasului. Chiar și bețiile lui Mogârdici sunt umane, nevinovate în intenție, dacă interpretul Ma­­rius Rizea n-ar juca atât de gros. Are na­tu­ralețea caldă cerută de rol Rodica Io­nescu (Niculina), exagerează ridicol în sce­na ne­buniei Afrodita Androne (Oana), iar Doam­na Tana, în viziunea Alexandrei Săl­cea­nu, e ștearsă, fără vlagă. Din grupul cur­te­ni­lor, doar Mihai Calotă are ceva gând în re­plică, ceilalți tineri fiind co­ple­șiți de fizi­ca­litatea impusă de tonul agitat al montării, în care viforul e prea la ve­dere și fără prea puțină susținere lăun­tri­că. Din același mo­tiv, cred, ratează un rol de importanța Hat­manului Arbore Dorin Andone, redus la nivelul unor apariții cu vorbe.

Scenă din spectacolul Viforul, în regia lui Alexandru Dabija

În viziunea regizorului, există în spectacol o replică subtilă dată derizoriului din prim-planul acțiunilor prin proiectarea pe un ecran plasat la vedere a unor imagini care revin din timp în timp. Ele îi în­fățișează pe cei trei petrecăreți notorii - Ștefăniță, Mogârdici și Moghilă -, în blă­nurile lor regești, tăvălindu-se prin ză­pa­da imaculată a codrilor Moldovei. Sunt sus­pect de veseli și râd. De cine oare?