O umbră de nor la Cannes

A 66-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes (15-26 mai) a fost un eveniment care în cifre s-ar traduce ca o afacere de 1 miliard de dolari. Piața de filme – Mar­ché-ul, eveniment paralel cu festivalul – a prezentat 4.000 de filme care au fost vă­zute de peste 10.000 de oameni din in­dus­trie sau jurnaliști acreditați.

Festival înseamnă nu numai filmele din competiție (22 de lungmetraje), filmele din secțiunea Un Certain Regard (18 lung­metraje), 9 scurtmetraje, 5 filme în afara com­petiției și alte 7 proiecții speciale, ci și proiecții de filme mai vechi - unele nou res­taurate sau filme care cinstesc memoria unor mari actori și regizori care au făcut istorie.

Paralel cu festivalul de film funcționează un alt festival, care se numește Quinzaine des Réalisateurs. După unii critici, aici pot fi văzute cele mai interesante filme. Sec­țiunea are o istorie specială. A debutat în 1969, inspirată de evenimentele din lu­na mai a anului precedent: 1968, an ne­liniștit în istoria Franței, cu multe pro­tes­te civile, an în care Festivalul de la Cannes a fost anulat! Este secțiunea care i-a de­butat pe unii dintre cei mai mari și in­te­resanți regizori de film, dintre care îi amin­tesc pe: Martin Scorsese, André Té­chiné, Manoel de Oliveira, Francis Ford Cop­pola, Jim Jarmush, Sean Penn, Paolo și Vittorio Taviani – iar dintre români, Cris­tian Mungiu. Această secțiune, în 2013, a selectat 21 de lungmetraje și 9 scurt­me­traje. Între ultimele 9 filme se află și O um­bră de nor, un film de 30 de minute, regizat de Radu Jude și produs de Ada So­lomon.

Radu Jude este considerat cel mai talentat tânăr regizor de film, singurul capabil să in­tre în clasa Mungiu-Puiu-Porumboiu. Fil­­mul, pe care l-am văzut în a doua proiecție oficială a festivalului, are la bază un sce­nariu semnat de regizor împreună cu Flo­rin Lăzărescu, prozator și scenarist ieșean care, în 2006, a fost premiat la Frankfurt cu Marele Premiu pentru Literatură Est-Europeană.

O umbră de nor prezintă o zi din viața unui preot ortodox, care, într-o zi toridă de vară, este chemat la capul unei mu­ribunde. Sosit de pe drum, în civil, cu hai­nele preoțești sub braț, preotul intră în­tr-un apartament proletar, decorat la li­mi­ta între kitsch de mahala și casă de ța­ră. Preotul începe să spună rugăciunea pen­­tru ca sufletul bolnavei să părăsească cor­pul mai repede și în pace. Numai că fiica fe­meii aflate pe patul de moarte se îm­potrivește și cere o rugăciune pentru grab­nica însănătoșire – femeia fiind în fază ter­minală de cancer. Preotul, deși nu-i place postura de lăutar în care trebuie să „cân­te“ ce i se cere, se conformează. La puțin timp după ce părăsește casa este chemat pentru că femeia a murit. Întors într-o ca­să cu lumânări și coșciug, preotul e vârât în bucătărie, pentru a nu asista la cearta conjugală în care fiica îl găsește pe preot vinovat de decesul mamei, tocmai pentru că îi spusese rugăciunea greșită.

Filmul este un comentariu ascuțit la adre­sa unei societați care gravitează în jurul bisericii. Minute bune din film sunt ru­gă­ciuni recitate sub stricta supraveghere a preo­tului. Trecute prin lentila aparatului de filmat, imaginile devin o critică se­ri­oasă la adresa unei societați care, ne­mai­a­vând în ce crede, se apleacă profund spre lumea nevăzută. Fiecare personaj suferă de boli care au lăsat urme vizibile sau in­vizibile. Dacă ar fi să caut repere teatrale, filmul are o atmosferă cehoviană pe ruinele unei Românii gri-beckettiene.

Din distribuție fac parte: Șerban Pavlu, Mi­haela Sîrbu, Gabriel Spahiu, Olga Podaru, Adina Cristescu, Marilena Chelaru, Mi­ha­ela Anton și Silviu Mircescu. Însă cea mai neașteptată prezență este cea lui Alexan­dru Dabija, în rolul pre­otului.

Alexandru Dabija este unul dintre cei mai importanți trei regizori români de teatru ai momentului. Prezentarea sa în caietul-program al filmului este modestă și da­tată, dar este un lucru de înțeles pentru că nu e un profesionist care să-și te­za­u­rizeze experiențele profesionale. Cine îi cu­noaște parcursul teatral și cine nu i-l cu­noaște sunt egali, căci nu informațiile îi fac renumele. Alexandru Dabija nu este un profesionist de pus pe hârtie. Dar este de pus pe peliculă?

Cei care iubesc teatrul lui Dabija sau tea­trul în general vor fi curioși să-l vadă pe regizor jucând. Nu există actor care să nu-și dorească să lucreze cu Alexandru Dabija, iar, dintre aceștia, tinerii sunt cei mai nerăbdători. Fie că e vorba de actori sau regizori tineri, fiecare ar vrea să-i fie alături. Felul special în care îl conduce pe actor, dezbrăcând replica strat cu strat, es­te o școală în sine. Mereu există întrebarea dacă cineva care îl conduce atât de bine pe celălalt se poate lăsa condus, la rândul său.

Nu cunosc motivele pentru care Alexan­dru Dabija a ajuns să fie distribuit în acest rol. Le-aș fi putut afla după proiecție, dar am îndrăznit să nu întreb! Fiecare întâl­ni­re de acest fel trebuie păstrată și reve­lată peste ani, ca bucată de istorie din CV-ul unei epoci sau al unui mare succes. Văzut la Cannes, pe un ecran pe care au rulat mii de ore de film cu actori și regizori ca­re au făcut istorie, Alexandru Dabija și Ra­du Jude au părut o bucată dintr-un puzzle care se potrivește cu totul din jur. La ora la care scriu aceste rânduri, aprecierile la adresa filmului de abia încep să apară. Dar sper ca Alexandru Dabija să mai facă fil­me. Nu e singurul caz de la Cannes din acest an! Pippo Delbono, celebrul regizor ita­lian de teatru, este și el actor într-un film de Yolande Moreau, prezentat tot în Quinzaine.