Pe aceeași temă
A 66-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes (15-26 mai) a fost un eveniment care în cifre s-ar traduce ca o afacere de 1 miliard de dolari. Piața de filme – Marché-ul, eveniment paralel cu festivalul – a prezentat 4.000 de filme care au fost văzute de peste 10.000 de oameni din industrie sau jurnaliști acreditați.
Festival înseamnă nu numai filmele din competiție (22 de lungmetraje), filmele din secțiunea Un Certain Regard (18 lungmetraje), 9 scurtmetraje, 5 filme în afara competiției și alte 7 proiecții speciale, ci și proiecții de filme mai vechi - unele nou restaurate sau filme care cinstesc memoria unor mari actori și regizori care au făcut istorie.
Paralel cu festivalul de film funcționează un alt festival, care se numește Quinzaine des Réalisateurs. După unii critici, aici pot fi văzute cele mai interesante filme. Secțiunea are o istorie specială. A debutat în 1969, inspirată de evenimentele din luna mai a anului precedent: 1968, an neliniștit în istoria Franței, cu multe proteste civile, an în care Festivalul de la Cannes a fost anulat! Este secțiunea care i-a debutat pe unii dintre cei mai mari și interesanți regizori de film, dintre care îi amintesc pe: Martin Scorsese, André Téchiné, Manoel de Oliveira, Francis Ford Coppola, Jim Jarmush, Sean Penn, Paolo și Vittorio Taviani – iar dintre români, Cristian Mungiu. Această secțiune, în 2013, a selectat 21 de lungmetraje și 9 scurtmetraje. Între ultimele 9 filme se află și O umbră de nor, un film de 30 de minute, regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon.
Radu Jude este considerat cel mai talentat tânăr regizor de film, singurul capabil să intre în clasa Mungiu-Puiu-Porumboiu. Filmul, pe care l-am văzut în a doua proiecție oficială a festivalului, are la bază un scenariu semnat de regizor împreună cu Florin Lăzărescu, prozator și scenarist ieșean care, în 2006, a fost premiat la Frankfurt cu Marele Premiu pentru Literatură Est-Europeană.
O umbră de nor prezintă o zi din viața unui preot ortodox, care, într-o zi toridă de vară, este chemat la capul unei muribunde. Sosit de pe drum, în civil, cu hainele preoțești sub braț, preotul intră într-un apartament proletar, decorat la limita între kitsch de mahala și casă de țară. Preotul începe să spună rugăciunea pentru ca sufletul bolnavei să părăsească corpul mai repede și în pace. Numai că fiica femeii aflate pe patul de moarte se împotrivește și cere o rugăciune pentru grabnica însănătoșire – femeia fiind în fază terminală de cancer. Preotul, deși nu-i place postura de lăutar în care trebuie să „cânte“ ce i se cere, se conformează. La puțin timp după ce părăsește casa este chemat pentru că femeia a murit. Întors într-o casă cu lumânări și coșciug, preotul e vârât în bucătărie, pentru a nu asista la cearta conjugală în care fiica îl găsește pe preot vinovat de decesul mamei, tocmai pentru că îi spusese rugăciunea greșită.
Filmul este un comentariu ascuțit la adresa unei societați care gravitează în jurul bisericii. Minute bune din film sunt rugăciuni recitate sub stricta supraveghere a preotului. Trecute prin lentila aparatului de filmat, imaginile devin o critică serioasă la adresa unei societați care, nemaiavând în ce crede, se apleacă profund spre lumea nevăzută. Fiecare personaj suferă de boli care au lăsat urme vizibile sau invizibile. Dacă ar fi să caut repere teatrale, filmul are o atmosferă cehoviană pe ruinele unei Românii gri-beckettiene.
Din distribuție fac parte: Șerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu, Olga Podaru, Adina Cristescu, Marilena Chelaru, Mihaela Anton și Silviu Mircescu. Însă cea mai neașteptată prezență este cea lui Alexandru Dabija, în rolul preotului.
Alexandru Dabija este unul dintre cei mai importanți trei regizori români de teatru ai momentului. Prezentarea sa în caietul-program al filmului este modestă și datată, dar este un lucru de înțeles pentru că nu e un profesionist care să-și tezaurizeze experiențele profesionale. Cine îi cunoaște parcursul teatral și cine nu i-l cunoaște sunt egali, căci nu informațiile îi fac renumele. Alexandru Dabija nu este un profesionist de pus pe hârtie. Dar este de pus pe peliculă?
Cei care iubesc teatrul lui Dabija sau teatrul în general vor fi curioși să-l vadă pe regizor jucând. Nu există actor care să nu-și dorească să lucreze cu Alexandru Dabija, iar, dintre aceștia, tinerii sunt cei mai nerăbdători. Fie că e vorba de actori sau regizori tineri, fiecare ar vrea să-i fie alături. Felul special în care îl conduce pe actor, dezbrăcând replica strat cu strat, este o școală în sine. Mereu există întrebarea dacă cineva care îl conduce atât de bine pe celălalt se poate lăsa condus, la rândul său.
Nu cunosc motivele pentru care Alexandru Dabija a ajuns să fie distribuit în acest rol. Le-aș fi putut afla după proiecție, dar am îndrăznit să nu întreb! Fiecare întâlnire de acest fel trebuie păstrată și revelată peste ani, ca bucată de istorie din CV-ul unei epoci sau al unui mare succes. Văzut la Cannes, pe un ecran pe care au rulat mii de ore de film cu actori și regizori care au făcut istorie, Alexandru Dabija și Radu Jude au părut o bucată dintr-un puzzle care se potrivește cu totul din jur. La ora la care scriu aceste rânduri, aprecierile la adresa filmului de abia încep să apară. Dar sper ca Alexandru Dabija să mai facă filme. Nu e singurul caz de la Cannes din acest an! Pippo Delbono, celebrul regizor italian de teatru, este și el actor într-un film de Yolande Moreau, prezentat tot în Quinzaine.
