Omorul serafic (I)

Ambivalențele lui Heniek, pogromistul preoțit,  ne pot pune pe gânduri: ce rol a jucat, în astfel de macabre chestiuni, creștinismul?

Oare cum ar fi reacționat spectatorii clu­jeni dacă, în loc de Jedwabne din Podlasia, ar fi fost vorba de un târgușor sau săticel din văile în flori ale dulcii Bucovine ori ale blândei Basarabii? Poa­te că aplauzele de final ar fi fost cu mai multe noduri în gât. La noi încă nu a apărut un Tadeusz Słobodzianek, chiar dacă nu lipsesc is­to­ri­cii ale căror dezvăluiri pot inspira o piesă precum Cla­sa noastră. Cui i-ar plăcea să recunoască? Nu doar că Mareșalul dezrobitor a în­hămat statul român la o po­litică de Judenrein încheiată cu sute de mii de victime – chiar dacă eroicilor noș­tri soldați și jandarmi le-a lipsit un Goya pentru a imortaliza dezastrele. Măcar cu ju­mătate de gură admitem azi că a fost un regim vinovat nu doar de crime de război – oare câți dintre bunicii și străbunicii noș­tri au refuzat să execute ordinele de „cu­ră­ța­re a terenului“? –, ci și de crime de stat – cu implicitul cortegiu de nenumărate com­plicități funcționărești în opera de ghe­toi­zare, deposedare, deportare, exploatare. Mult mai greu de acceptat e că unii ro­mâni pur și simplu și-au masacrat vecinii, fără echivocul alibi al ordinului militar. Toc­mai de aceea, piesa lui Słobodzianek poate nu doar să ne pregătească pentru un dureros travaliu al memoriei, ci și să ne facă mai realiști în privința condiției umane.

Autorul polonez a plecat de la un impas metodologic – astfel iden­tificat de unul dintre prin­cipalii cronicari recenți ai mă­celului de acum trei sferturi de secol, Jan Tomasz Gross: toate mărturiile pe care se poate baza un istoric sunt ale ce­lor care, până la un moment dat, au su­praviețuit. Cei vii nu pot însă descrie până la capăt crima care îi ucide. Iar morții nu vorbesc, astfel încât – spune Gross – ade­vărul e cu siguranță mai cumplit decât cel consemnat în orice mărturie. Clasa noas­tră dă glas morților. În spectacolul montat la Teatrul Național din Cluj de regizorul László Bocsárdi, chiar și costumele au ce­va fantomatic. Uniforma celor zece (foști) colegi de clasă e infantilă – ciorapi albi trei sferturi –, nudă – o simplă lenjerie de corp de culoarea pielii – și diafană – haine de plastic transparent. Retrospecția e re­ve­latoare: memoria copilăriei comune nu poa­te fi ștearsă, iar a-l ucide pe tovarășul de joacă de altădată nu are nici măcar scu­za războiului cu străinii. Cu trupuri deja de adulți, protagoniștii sunt, în fond, goi: expuși, vulnerabili, descoperiți. Iar hai­ne­le – contrar celor opace de piele, menite să tempereze dezintegrarea umanității ori­ginare – exprimă o implozie existențială, un simulacru involuntar, ca o viață care nu-ți mai aparține. Decorul este de un mi­ni­malism radical: doar scaune, mi­cro­foa­ne, reflectoare. Realitatea e decon­tex­tua­lizată, aflată parcă sub imperiul unui ata­vism imprevizibil. Cele trei tipuri de obi­ecte vizează, conjugat, istoria memoriei. Continua reconfigurare a locurilor pe scau­ne e conformă instabilității poziției po­ves­titorului – punctul focal se modifică în per­manență. Asistăm, de fapt, la un ritual al ascultării (prin microfoane) și privirii (prin reflectoare) marcat de o constantă redistribuire a atenției. Regizorul a in­tro­dus și un personaj suplimentar: dirijorul corului periodic al protagoniștilor – un mim, nu întâmplător: Dumnezeu, în astfel de mo­mente extreme, nu doar tace, cum de­ja ne-a obișnuit, ci își și în­toarce fața; când cântă, sufletele, deopotrivă des­fi­gurate de indicibila oroare, intră însă într-un registru unde legătura nu se rupe. Poate de aceea regizorii – să ne amintim de Sor­ren­tino – au devenit interesați de vir­tuțile contrapunctice ale mu­zicii a cappella: nu exis­tă adevăr pur do­cu­men­tar.

Tadeusz Słobodzianek a reușit, cu ajutorul a doar zece personaje, să concentreze un secol – fiecare a căpătat trăsături tipice nu doar caracterial, ci și istoric. Atitudini re­prezentative pentru diversele epoci s-au îm­binat inefabil cu o fenomenologie mo­rală – ceea ce e mereu un tur de forță pen­tru un autor. În mare, acesta a păstrat ori­zontul hermeneutic al Vecinilor lui Gross în privința prologului tragediei: prima da­tă – 1939-1941 –, colaboratori cu NKVD-ul au fost mai degrabă polonezii decât evreii. În cazul epilogului – după 1944 –, dra­ma­turgul îl amendează oarecum pe istoric: predispuși la a pune umărul la instaurarea noului regim comunist au fost nu doar ucigașii polonezi ce căutau impunitate, ci și victimele evreiești mânate de dorința răzbunării. Dar să ne oprim cu precădere la unul dintre personaje: Heniek, po­gro­mistul preoțit. Ambivalențele sale ne pot pune pe gânduri: ce rol a jucat, în astfel de macabre chestiuni, creștinismul?

Mai întâi, trebuie însă răspuns la o mai veche întrebare: a fost antiiudaismul creștin inevitabil? Contextul inițial a fost cel al unei puternice concurențe religioase, cu atât mai mult, cu cât iudaismul epocii a fost mai intens prozelit decât ne închipuim astăzi. Con­fruntarea nu excludea violența, de o parte și de alta, în funcție și de resursele po­li­tice. Recitind astăzi predicile contra iu­deilor ale lui Ioan Gură de Aur – ultima edi­ție românească, girată de Institutul Bi­blic și de Misiune al BOR și de patriarhul Teoctist, e din 2007, cu un titlu domesticit (printr-un discret schimb de prepoziții: către ia locul milenarului contra), chiar da­că alegerea icoanei athonite pentru co­pertă (cu evreii care tocmai îl arestează pe Iisus) e mai puțin inocentă –, o primă im­presie ar putea fi de joc retoric. Într-o dis­pută care-și propune convingerea cu orice preț a publicului, argumentele pot viza re­sorturi ale sufletului dintre cele mai tul­buri – deși o asemenea tactică e în fla­grantă contradicție cu imperativele mult clamatului ideal al desăvârșirii. Ioan Gură de Aur – un supranume care onorează toc­mai o capacitate de seducție ieșită din co­mun – nu era Iustin, apologetul martirizat cu circa două secole mai devreme, care și-a consemnat o pașnică și sobră dispută de idei avută cu iudeul Tryfon. Ioan însuși se compară cu o fiară sălbatică ațâțată de sân­ge omenesc – nu pentru a ucide, ci pen­tru a discredita; evreii erau: cei mai ti­căloși dintre oameni, dobitoace, cu în­fă­țișare de bețivi, tâlhari, hiene, spurcați, osândiți, de neiertat, blestemați, ucigași, hoți, îndrăciți. Strategia sa declarată este cultivarea iudeofobiei. Să remarcăm în treacăt ușurința cu care mulți sfinți au tre­cut pe lângă avertismentul – menit să sub­mineze și mecanismul legitimării teologice a insultei – lui Iisus cu privire la rolul dis­cursului în geneza crimei. Metoda lui Ioan seamănă cu o înfruntare de gladiatori, unde toate loviturile sunt permise. Scopul pare să scuze mijloacele, dar oare acest moralist înveterat chiar nu-și punea și în­trebarea: ce se întâmplă cu ura, odată aprin­să în suflete? Ioan Gură de Aur este unul dintre cei mai venerați, traduși și influenți sfinți ai istoriei – o resursă pre­dilectă pentru oricine vrea să se orienteze în viața creștină. Dar e iudeofobia sa po­trivită pentru noi? Ediția mai sus amintită nu e însoțită de nici cel mai mic co­mentariu, doar de o scurtă prefață a pa­triarhului, hilară prin invocarea, în fla­grantă contradicție cu spiritul textului, a blăndeții și smereniei ca arme ale predicatorului creștin.

Iubitorii de carte religioasă au prilejul de a se familiariza și cu învățăturile unui sfânt modern, Cosma Etolianul, publicate la noi în 2001 de Editura Deisis. „Apostol și sfânt național al Greciei, considerat pe bună dreptate pă­rintele națiunii grecești moderne și unul dintre cei mai mari misionari ortodocși din toate timpurile, figură exemplară a Ortodoxiei din epoca postbizantină“ – așa ni-l prezintă editorul său român, dis­tinsul teolog Ioan I. Ică jr. Unii vor fi poa­te surprinși să descopere și un demn con­tinuator al lui Ioan în ale iudeofobiei. Un argument des invocat de cel dintâi revine prompt și la Cosma: suferințele evreilor se datorează indiscutabil pedepsei divine. Să-i urmărim însă retorica: „Dumnezeu îl duce pe împărat în Ierusalim și el omo­ară o sută douăzeci de mii de evrei, atât încât sângele lor s-a făcut ca o mare. Cu treizeci de arginți au vândut evreii pe Hristosul nostru, cu treizeci de arginți a vândut Hristosul nostru mii și mii de evrei. L-ai vândut pe Hristos iar El nu poa­te să te vândă?“ (p. 144 în ediția a II-a, din 2008). Ciudat Dumnezeu slujea sfân­tul, răzbunător și trădător – să nu-l fi as­cultat Tatăl pe Fiul când i-a cerut să-i ier­te pe cei ce-l răstigneau? Mult mai grave sunt acuzele de omor ritualic, cu victime copii creștini – oare nu bănuia ce demoni aduce în sufletele coreligionarilor săi cul­tivând asemenea grozave suspiciuni? Hi­lară e discreditarea lor ca negustori: uri­nează sau scuipă în rachiu și în pești îna­inte să-i vândă creștinilor; iar pulpele de oa­ie, inevitabil, mai întâi le jertfesc dia­volului. Delirantă e și inovanta biografie oedipiană a lui Iuda: și-a omorât tatăl și s-a culcat cu mama sa – oare de ce a dorit să-l facă și mai antipatic pe trădător? În orice caz, Cosma declară că nu vrea să in­cite la crimă. Dar așa naiv psiholog să fi fost? Cel mai derutant e însă expeditivul comentariu al editorului român: pe lângă râvna – cam pătimașă – de a nu lăsa ne­răs­plătite ofense anticreștine, sfântul nu do­rea decât să mute târgurile de duminică sâmbăta, iar principalul impediment erau interesele comerciale ale evreilor; altfel spus, nu era animat de ură religioasă – o scu­ză hilară pentru cât de elocvente sunt textele. De altfel, argumentul economic l-au invocat, disculpant, și legionarii, care res­pingeau acuza de ură rasială. Asta e tot ce are de spus un teolog doct de astăzi des­pre un asemenea delir (nu doar retoric)?

Un alt autor foarte îndrăgit și de publicul românesc a devenit în anii postcomunişti un fost vlă­dică sârb, Nikolai Velimirovici. Prin fereastra temniței – apă­rută la noi la Editura Predania în 2009 – a fost scrisă în prizonieratul său la Da­chau, unde a fost deportat, preț de câteva luni, de către naziști. Surprinzător este fap­tul că părtășia suferinței cu evreii din lagăr – în ciuda ignoranței invocate ulte­rior –, în loc să-i tempereze caracterul iu­deofob al gândirii, l-a exacerbat. Noul Gu­ră de Aur – cum e supranumit – nu are prea multe dubii în astfel de chestiuni: „Dar Evreii şi tatăl lor, diavolul, au iz­bu­tit, prin otrăvirea treptată şi îndelungată a duhului şi inimii omenirii Europene, să o întoarcă de la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să o aducă la închinarea idolului culturii“ (p. 178). Nimic nu este mai periculos pentru Biserică decât in­flu­ența iudaizanților – aceasta era și obsesia lui Ioan. Într-un astfel de context, su­pra­viețuirea creștinismului pare inevitabil legată de un conflict pe viață și pe moarte cu evreii. Velimirovici a fost canonizat în 2003, într-un context politic deloc ino­cent. Legitimat acum drept cel mai im­por­tant sfânt autohton după Sava, lu­mi­nă­torul Serbiei, noul său prestigiu face (în mediile ortodoxe) și mai dificilă abordarea critică a iresponsabilei și reducționistei sale filosofii a istoriei, învestită deja cu virtuțile profeției. Aceasta e problema cu sfinții: vorbele lor sunt plasate cu evlavie în cămările sufletului unde conștiința nu mai poate intra decât dezarmată.

(Va urma)