Pe aceeași temă
De ce a fost Stăniloae sensibil nu doar la particularitățile propriului popor, ci și la potențialul ideatic al etnicității?
Ar fi prea simplu să conchidem că Dumitru Stăniloae a fost, ca mulți alți tovarăși de generație, doar o victimă a rinocerizării ce caracteriza pe atunci Europa. Ori că e cel mult reprezentativ pentru spiritul bisericesc dintr-o anumită epocă – în fond, Telegraful Român avea girul lui Nicolae Bălan; cu siguranță, la desele cine între vecini cu îndrăgita mămăliguță cu brânză, rectorul și mitropolitul reglau și tirul ideologic al foii sibiene. Am putea, pe de altă parte, să considerăm interesul său de-o viață pentru etosul națiunii drept un benign violon d`Ingres, o pasiune complementară marilor sale sinteze dogmatice. Un moft, în cel mai rău caz. Cu toate acestea, iudeofobia sa, un timp virulentă, a presupus un mecanism de selectivă decuplare a des invocatei, în rest, responsabilități morale. Analiza acestui mecanism are o miză mai semnificativă decât un banal rechizitoriu despre contradicțiile unui teolog.
Cine este aproapele meu? La această întrebare, Iisus, prevăzând glisările minții omenești, a indicat drept exemplar gestul unui străin, samarineanul milostiv. N-a fost însă suficient pentru titularul unei catedre de dogmatică, care într-atât a sucit argumentele, încât a rezultat un răspuns cu totul diferit: aproapele meu nu este vecinul meu, care poate fi un evreu de care nu are ce să mă lege, întrucât aparținem unor lumi spirituale incompatibile; aproapele meu e mai degrabă o rudă aflată departe, dar care inevitabil are același Weltanschauung cu mine (Elemente de morală creștină, 30 ianuarie 1938) – să remarcăm, în treacăt, culturalismul schematic al unei asemenea concepții. Dogmatistul merge la un moment dat chiar mai departe: Dumnezeu acordă atenție doar neamurilor, singura speranță a persoanelor pentru a se face remarcate fiind asumarea apartenenței la propriul neam (Creștinism și naționalism, 29 septembrie 1940). Dar asemenea teologumene fanteziste i-au convins pe prea puțini chiar și dintre intelectualii naționaliști. Nici măcar el nu le-a reluat în epoca postbelică, iar parțial chiar le-a dezavuat, adaptându-se la noul curs eclezial mai ecumenic. La ceea ce n-a renunțat, chiar și în atmosfera mai destinsă din Heidelberg – unde în 1976 a ținut o conferință despre „universalitatea și etnicitatea Bisericii“ –, a fost înțelegerea neamurilor drept idei divine, o varietate de la care Providența nu se abate. Ce-i drept, autorii patristici chemați în ajutor nu vorbesc chiar deloc în acest sens despre neamuri, dar gândul că etnicitatea e o poruncă divină nu l-a părăsit pe dogmatist până la moarte. Imaginea simfonică a etniilor veșnice – defilând ca la o paradă eshatologică – poate fi seducătoare, dar, etic vorbind, e îngrijorător de problematică. În testamentul său etnicist, Reflexii despre spiritualitatea poporului român (1992), în timp ce elogiază ospitalitatea noastră proverbială, sugerează și limitele acesteia. Străinul omenit devine la nevoie veneticul dușmănit. Cine erau, în accepțiunea sa, veneticii – iată un secret al lui Pulcinella, întrucât scoate din calcul „neamurile de veche așezare pe pământ românesc“; un reper suplimentar e citarea anecdotelor lui Theodor D. Speranția, unde protagoniștii sunt cu precădere „țigani“ ori „jidani“. A privi neamurile drept „zone ontice ireductibile“, drept „unități specifice ultime ale omenirii“ (Biserica Românească, 15 martie 1942) nu poate decât să potențeze discriminarea celor care nimeresc în locul nepotrivit, în mijlocul unui grup nepotrivit. Dar și a celor care nu vor să se întindă pe acest pat al lui Procust arbitrar și refuză să sărăcească spiritual prin înhămarea la un pseudo-destin etnicist. Stăniloae, ca și preopinentul său Blaga, a fost marcat de un tip de filosofare culturalistă foarte în vogă în prima jumătate a secolului trecut; ulterior, se va strădui să coreleze motivul spenglerian al botanicii culturale cu cosmologia lui Maxim Mărturisitorul. Într-un astfel de univers, veneticul – iar etic (și teologic!) suntem toți mai degrabă venetici decât stătători – riscă mereu să nu mai aibă timp să-și desăvârșească chipul.
Teologia lui Stăniloae se pretează la un trompe-l’oeil. Derutant e accentul pus, în paralel cu circumscrierea etnicistă, pe o retorică a iubirii universale. Nimic mai firesc, de altfel, pentru o teologie creștină, care deseori se prevalează tocmai de superioritatea mesajului universalist pentru a fi decisiv seducătoare. Trebuie să-i iubim pe toți oamenii sau cu precădere pe unii? Dogmatistul, pe bună dreptate realist, a remarcat că resursele noastre sunt limitate, astfel încât trebuie înțelept distribuite. Și ce poate fi mai natural decât să cultivăm acele relații care par mai promițătoare? Inevitabil, alte relații vor fi neglijate. Dar creștinul are responsabilitatea să-l ajute chiar și pe departele său în caz de „creștere covârșitoare și de izbucnire puternică [a durerii lui]“ (Elemente de morală creștină) – o precizare care îi face cinste teologului. Mai puțin îl onorează orbirea sa iudeofobă, într-un context care îi oferea un prilej minunat pentru a aplica propriile îndemnuri: „Iată ce spune Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul despre râvna cea bună: «De nu poți astupa gura celui ce clevetește pe prietenul tău, măcar păzește-te să nu te faci părtaș la clevetirea lui. Să știi că de va ieși din tine foc și va arde pe alții, sufletele cele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile tale». Nu s-ar putea o exprimare mai drastică a ideii de răspundere și a lanțului de comuniune prin care, în lumina creștinismului, e legat omul de om. (...) Și cu cât cineva e în stare, prin autoritatea spirituală ce-o are asupra altora, să-i influențeze mai mult pe aceia, cu atât poartă o mai mare răspundere pentru soarta lor“ (La începutul Postului mare, 15 februarie 1942). Distincția lui Carl Schmitt dintre prieten și dușman pare să fie decisivă în acest caz, dacă pentru clevetirea unui (pretins) dușman sfatul lui Isaac devine inoportun.
De ce a fost Stăniloae sensibil nu doar la particularitățile propriului popor, ci și la potențialul ideatic al etnicității? Acest apel obsesiv la un concept străin de vechea tradiție teologică pare nu atât o excrescență marginală – supărătoare, dar ușor extirpabilă –, cât simptomul unei insidioase inadecvări la un nivel mai adânc al gândirii sale. Teologul a crezut că poate integra mai eficient problematica naționalismului prin recursul la retorica personalistă. Neamurile sunt pentru el aproape ipostatice, mai mult decât un simplu orizont dialogic. Dar această omologie e funcțională și în sens invers. Uneori lasă impresia că ajunsese să considere modelul conceptual al etnicității drept foarte potrivit pentru a explicita, la rândul său, conceptul de persoană. Teologia „chipurilor care există etern în Dumnezeu“ – corespunzătoare atât persoanelor, cât și neamurilor – pare reductibilă la actualizarea unei armonii prestabilite. Unde își mai găsesc însă locul fii risipitori, gata să tulbure idilica simfonie a comuniunii? În satul idealizat de dogmatist nu mai e loc pentru vameși, prostituate, tâlhari, demonizați, farisei – ce mai rămâne atunci din problematizarea etică specific evanghelică? Pare cel mult gospodăria autosuficientă a fraților fiilor risipitori.
În cazul lui Stăniloae, trecerea de la teologia comuniunii la articularea unui model de viață comunitară s-a dovedit un teren extrem de glisant. Aici s-a produs o îngrijorătoare distorsiune a percepției realității eticului. Teologul însuși presupune că, fără întruparea istorică în concretețea etică a unei civilizații, creștinismul riscă să rămână un ideal steril. În textul din 1942, Biserica Românească, el preia de la „teologul german favorabil național-socialismului“, Wilhelm Stapel – teolog protestant al naționalismului și teoretician al antisemitismului, citat aici cu împăciuitoarea Die Kirche Christi und die Staat Hitlers –, sintagma de „nomos etnic“, care ar urma „să țină locul Vechiului Testament la fiecare popor“. Dacă din înaltul teologiei personaliste coborâm în concretețea vieții comunitare, observăm că singurul model pe care ni-l propune dogmatistul e cel rural-etnicist. Problematic nu e însă doar reducționismul, potențial reacționar în detrimentul complexității reale a experienței umane. Dogmatistul afirma cu convingere că „nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe și reacționează în lume membrul unei anumite națiuni“. Adăugând: „În simțirea doinei românești și în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e și așa ceva, aceasta nu e de caracter național, ci omenesc“ (Scurtă interpretare teologică a națiunii, 8 aprilie 1934). Cu alte cuvinte, dacă fac ceva bun, o fac ca român – „un român, când simte milă față de un ungur, în milă e tot român“ (Ortodoxie și națiune, februarie 1935) –, dar dacă fac ceva rău, o fac ca om. Etnicul e, prin urmare, nonetic – nu se confruntă cu disputa bine-rău, e serafic. Când eticul e subsumat etnicului – Volksnomos ține loc de „concepție etică proprie“ –, autoritatea conștiinței morale e fundamental subminată. Să nu ne mirăm dacă în astfel de condiții o găsim decuplată tocmai când e mai multă nevoie de ea.
Toate acestea au irigat o retorică naționalistă autoflatantă. Nu doar că românii au cea mai rafinată spiritualitate a lumii, dar numai ei pot oferi un model salvator pentru o umanitate pradă unor repetate eșecuri. Cum mușcător remarca Berdiaev, un păcat major pentru o persoană, precum mândria, devine dintr-o dată virtute, dacă se referă la comunitatea națională. Rezultatul este incapacitatea (dobândită) de a sesiza puținătatea noastră abisală. Omagiindu-l în 1982 pe fostul său magistru Bălan, Stăniloae amintea una dintre replicile tipice ale mitropolitului: „«Ce sânge străin sau ce influență din afară îl tulbură pe domnul?», se întreba el când vedea pe cineva manifestând moduri de comportare (...) ce se abăteau de la grația, cuviința și cumințenia românească“. Și, deși dogmatistului îi plăcea să citeze din Apocalipsă, până la îndrăgitul capitol 21 – unde „se vorbește de mântuirea neamurilor, nu a inșilor“ – s-ar fi putut opri la al 3-lea: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol!“. //