Omorul serafic (III) Cine este aproapele meu?

Catalin Bogdan | 09.02.2016

Pe aceeași temă

De ce a fost Stăniloae sensibil nu doar la particularitățile propriului popor, ci și la potențialul ideatic al etnicității?

 

Ar fi prea simplu să conchidem că Du­mi­tru Stăniloae a fost, ca mulți alți tovarăși de generație, doar o victimă a rinocerizării ce caracteriza pe atunci Europa. Ori că e cel mult reprezentativ pen­tru spiritul bisericesc din­tr-o anumită epocă – în fond, Te­legraful Român avea gi­rul lui Nicolae Bălan; cu si­guranță, la desele cine în­tre vecini cu îndrăgita mă­măliguță cu brânză, rec­to­rul și mitropolitul reglau și tirul ideologic al foii si­bie­ne. Am putea, pe de altă par­te, să considerăm in­te­resul său de-o viață pentru etosul națiunii drept un benign violon d`Ingres, o pa­siu­ne complementară marilor sale sinteze dog­matice. Un moft, în cel mai rău caz. Cu toate acestea, iudeofobia sa, un timp vi­rulentă, a presupus un mecanism de se­lectivă decuplare a des invocatei, în rest, responsabilități morale. Analiza acestui me­canism are o miză mai semnificativă de­cât un banal rechizitoriu despre con­tra­dic­țiile unui teolog.

 

Cine este aproapele meu? La aceas­tă întrebare, Iisus, prevăzând gli­sările minții omenești, a indicat drept exemplar gestul unui stră­in, samarineanul milostiv. N-a fost însă suficient pentru titularul unei ca­tedre de dogmatică, care într-atât a sucit ar­gumentele, încât a rezultat un răspuns cu totul diferit: aproapele meu nu este vecinul meu, care poate fi un evreu de ca­re nu are ce să mă lege, întrucât apar­ți­nem unor lumi spirituale incompatibile; aproapele meu e mai degrabă o rudă aflată departe, dar care inevitabil are același Weltanschauung cu mine (Elemente de mo­rală creștină, 30 ianuarie 1938) – să remarcăm, în treacăt, culturalismul sche­matic al unei asemenea concepții. Dog­ma­tistul merge la un moment dat chiar mai departe: Dumnezeu acordă atenție doar nea­murilor, singura speranță a per­soa­ne­lor pentru a se face remarcate fiind asu­ma­rea apartenenței la propriul neam (Creș­ti­nism și naționalism, 29 septembrie 1940). Dar asemenea teologumene fanteziste i-au convins pe prea puțini chiar și dintre in­telectualii naționaliști. Nici măcar el nu le-a reluat în epoca postbelică, iar parțial chiar le-a dezavuat, adaptându-se la noul curs eclezial mai ecumenic. La ceea ce n-a renunțat, chiar și în atmosfera mai des­tin­să din Heidelberg – unde în 1976 a ținut o conferință despre „universalitatea și et­ni­citatea Bisericii“ –, a fost înțelegerea nea­murilor drept idei divine, o varietate de la care Providența nu se abate. Ce-i drept, au­torii patristici chemați în ajutor nu vor­besc chiar deloc în acest sens despre nea­muri, dar gândul că etnicitatea e o porun­că divină nu l-a părăsit pe dogmatist până la moarte. Imaginea simfonică a etniilor veș­nice – defilând ca la o paradă esha­to­lo­gi­că – poate fi seducătoare, dar, etic vor­bind, e îngrijorător de problematică. În tes­tamentul său etnicist, Reflexii despre spiritualitatea poporului român (1992), în timp ce elogiază ospitalitatea noastră pro­verbială, sugerează și limitele acesteia. Străinul omenit devine la nevoie veneticul dușmănit. Cine erau, în accepțiunea sa, ve­neticii – iată un secret al lui Pulcinella, în­trucât scoate din calcul „neamurile de ve­che așezare pe pământ românesc“; un re­per suplimentar e citarea anec­dotelor lui Theodor D. Speranția, unde pro­ta­go­niștii sunt cu precădere „ți­gani“ ori „jidani“. A privi neamurile drept „zone on­tice ireductibile“, drept „uni­tăți specifice ultime ale omenirii“ (Biserica Ro­mânească, 15 martie 1942) nu poate decât să po­ten­țe­ze discriminarea celor care nimeresc în locul nepotrivit, în mijlocul unui grup nepotrivit. Dar și a celor care nu vor să se întindă pe acest pat al lui Procust arbitrar și refuză să sărăcească spi­ritual prin înhămarea la un pseudo-destin etnicist. Stăniloae, ca și preopinentul său Bla­ga, a fost marcat de un tip de filosofare cul­turalistă foarte în vogă în prima ju­mă­tate a secolului trecut; ulterior, se va stră­dui să coreleze motivul spenglerian al bo­tanicii culturale cu cosmologia lui Maxim Mărturisitorul. Într-un astfel de univers, veneticul – iar etic (și teologic!) suntem toți mai degrabă venetici decât stătători – ris­că mereu să nu mai aibă timp să-și de­să­vârșească chipul.

 

Teologia lui Stăniloae se pretează la un trompe-l’oeil. Derutant e accentul pus, în paralel cu circumscrierea etnicistă, pe o re­torică a iubirii universale. Nimic mai fi­resc, de altfel, pentru o teologie creștină, ca­re deseori se prevalează tocmai de su­pe­rioritatea mesajului universalist pentru a fi decisiv seducătoare. Trebuie să-i iubim pe toți oamenii sau cu precădere pe unii? Dogmatistul, pe bună dreptate realist, a re­marcat că resursele noastre sunt li­mi­ta­te, astfel încât trebuie înțelept distribuite. Și ce poate fi mai natural decât să cul­ti­văm acele relații care par mai pro­mi­ță­toare? Inevitabil, alte relații vor fi ne­gl­i­jate. Dar creștinul are responsabilitatea să-l ajute chiar și pe departele său în caz de „creștere covârșitoare și de izbucnire puternică [a durerii lui]“ (Elemente de mo­rală creștină) – o precizare care îi face cinste teologului. Mai puțin îl onorează or­bi­rea sa iudeofobă, într-un context care îi ofe­rea un prilej minunat pentru a aplica pro­priile îndemnuri: „Iată ce spune Sfân­tul Isaac Sirul în Cuvântul despre râvna cea bună: «De nu poți astupa gura celui ce clevetește pe prietenul tău, măcar pă­zește-te să nu te faci părtaș la clevetirea lui. Să știi că de va ieși din tine foc și va arde pe alții, sufletele cele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile ta­le». Nu s-ar putea o exprimare mai dras­tică a ideii de răspundere și a lanțului de comuniune prin care, în lumina creș­tinismului, e legat omul de om. (...) Și cu cât cineva e în stare, prin autoritatea spi­rituală ce-o are asupra altora, să-i in­flu­en­țeze mai mult pe aceia, cu atât poartă o mai mare răspundere pentru soarta lor“ (La începutul Postului mare, 15 fe­bruarie 1942). Distincția lui Carl Schmitt dintre prieten și dușman pare să fie de­ci­si­vă în acest caz, dacă pentru clevetirea unui (pretins) dușman sfatul lui Isaac de­vine inoportun.

 

De ce a fost Stăniloae sensibil nu doar la particularitățile pro­priu­lui popor, ci și la potențialul ideatic al etnicității? Acest apel obsesiv la un concept străin de vechea tradiție teologică pare nu atât o excrescență marginală – supărătoare, dar ușor extirpabilă –, cât simptomul unei in­sidioase inadecvări la un nivel mai adânc al gândirii sale. Teologul a crezut că poate integra mai eficient problematica na­țio­na­lismului prin recursul la retorica per­so­nalistă. Neamurile sunt pentru el aproape ipostatice, mai mult decât un simplu ori­zont dialogic. Dar această omologie e func­țională și în sens invers. Uneori lasă im­pre­sia că ajunsese să considere modelul con­ceptual al etnicității drept foarte potrivit pentru a explicita, la rândul său, con­cep­tul de persoană. Teologia „chipurilor care există etern în Dumnezeu“ – cores­pun­ză­toa­re atât persoanelor, cât și neamurilor – pare reductibilă la actualizarea unei ar­mo­nii prestabilite. Unde își mai găsesc însă locul fii risipitori, gata să tulbure idilica simfonie a comuniunii? În satul idealizat de dogmatist nu mai e loc pentru vameși, prostituate, tâlhari, demonizați, farisei – ce mai rămâne atunci din problematizarea etică specific evanghelică? Pare cel mult gospodăria autosuficientă a fraților fiilor risipitori.

 

În cazul lui Stăniloae, trecerea de la teo­lo­gia comuniunii la articularea unui model de viață comunitară s-a dovedit un teren extrem de glisant. Aici s-a produs o în­gri­jorătoare distorsiune a percepției realității eticului. Teologul însuși presupune că, fă­ră întruparea istorică în concretețea etică a unei civilizații, creștinismul riscă să rămână un ideal steril. În textul din 1942, Biserica Românească, el preia de la „teo­logul german favorabil național-socia­lis­mului“, Wilhelm Stapel – teolog pro­tes­tant al naționalismului și teoretician al an­tisemitismului, citat aici cu împăciuitoarea Die Kirche Christi und die Staat Hitlers –, sintagma de „nomos etnic“, care ar urma „să țină locul Vechiului Testament la fie­care popor“. Dacă din înaltul teologiei per­sonaliste coborâm în concretețea vieții comunitare, observăm că singurul model pe care ni-l propune dogmatistul e cel ru­ral-etnicist. Problematic nu e însă doar re­ducționismul, potențial reacționar în de­tri­mentul complexității reale a experienței uma­ne. Dogmatistul afirma cu convingere că „nimic josnic nu se află în felul spe­ci­fic cum percepe și reacționează în lu­me membrul unei anumite națiuni“. Adău­gând: „În simțirea doinei românești și în hora noastră nu cred că e ceva pă­cătos, sau dacă e și așa ceva, aceasta nu e de caracter național, ci omenesc“ (Scur­tă in­­terpretare teologică a națiunii, 8 apri­lie 1934). Cu alte cuvinte, dacă fac ceva bun, o fac ca român – „un român, când sim­te mi­lă față de un ungur, în milă e tot ro­mân“ (Ortodoxie și națiune, fe­brua­rie 1935) –, dar dacă fac ceva rău, o fac ca om. Etnicul e, prin urmare, nonetic – nu se confruntă cu disputa bine-rău, e se­ra­fic. Când eticul e subsumat etnicului – Volk­s­no­mos ține loc de „concepție etică proprie“ –, autoritatea conștiinței morale e fun­da­men­tal subminată. Să nu ne mi­răm dacă în astfel de condiții o găsim de­cuplată tocmai când e mai multă nevoie de ea.

 

Toate acestea au irigat o retorică na­ționalistă autoflatantă. Nu doar că românii au cea mai ra­fi­nată spiritualitate a lumii, dar numai ei pot oferi un model salvator pen­tru o umanitate pradă unor repetate eșe­curi. Cum mușcător remarca Berdiaev, un păcat major pentru o persoană, pre­cum mândria, devine dintr-o dată virtute, dacă se referă la comunitatea națională. Re­zultatul este incapacitatea (dobândită) de a sesiza puținătatea noastră abisală. Oma­giindu-l în 1982 pe fostul său ma­gis­tru Bălan, Stăniloae amintea una dintre re­plicile tipice ale mitropolitului: „«Ce sân­ge străin sau ce influență din afară îl tul­bură pe domnul?», se întreba el când ve­dea pe cineva manifestând moduri de com­portare (...) ce se abăteau de la gra­ția, cuviința și cumințenia românească“. Și, deși dogmatistului îi plăcea să citeze din Apocalipsă, până la îndrăgitul capitol 21 – unde „se vorbește de mântuirea nea­mu­rilor, nu a inșilor“ – s-ar fi putut opri la al 3-lea: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am ne­voie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vred­nic de plâns şi sărac şi orb şi gol!“. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22