Pascal Bruckner: o bombă cu bun-simț despre o matrice a orbirii

În 2017, a apărut în Franța, în ediție originală, cel mai recent volum de eseuri semnat de Pascal Bruckner, Un rasism imaginar. Islamofobie și culpabilitate. Anul acesta, prin mijlocirea generoasă a Edi­tu­rii Trei (acolo unde sunt deja aduse în românește marea majoritate a operelor aces­tui autor), avem și ediția autohtonă a acestei cărți care denunță una dintre marile imposturi (vestice în primul rând, dar cu o forță de iradiere remarcabilă și pentru spațiul estic). Și anume, aceasta: „de treizeci și cinci de ani, termenul de islamofobie a anihilat orice discurs critic despre islam. Scopul lui dublu este de a-i reduce la tăcere pe occidentali și de a-i descalifica pe musulmanii reformatori“.

Un rasism imaginar este (între altele) locul geometric în care se întâlnesc mai multe perspective care dau un contur foarte credibil acestei (nu mici și presante) probleme cu care se confruntă acum civilizația occidentală: o perspectivă istorică, una analitică, una care ține de diagnostic, în fine, una așa-zicând pragmatică (în sensul enunțării unor direcții de asumare și de practică, în raport cu această chestiune extrem de provocatoare). Metaforic, doar în registru metaforic s-ar putea spune despre această carte că este un fel de „bombă de bun-simț“, fiindcă judecata (etică, în mod apăsat) pe care Pascal Bruckner o face cu privire la materia foarte sensibilă pe care o survolează este una cum nu se poate mai igienică. Dar aceasta nu înseamnă că felul de a vedea și de a problematiza al lui Pascal Bruckner nu comportă și riscuri.

Aflat în România la mijlocul lunii mai, cu precădere pentru a lansa și dezbate acest volum, Bruckner mi-a spus (într-un dialog mai amplu pe care am avut privilegiul să îl realizez cu domnia sa) că, așa cum a și anticipat, atunci când a publicat cartea în Franța, a beneficiat și de un fel de „țintă“ pe spate, către care cei care gândesc în interiorul logicii rasismului imaginar nu au ezitat să tragă. Aceasta pentru că, sugestia se regăsește în același dialog invocat mai sus, d-l Bruckner acceptă că a spune frontal adevărul este mai dificil și că ar fi fost mai lucrativ să întorci capul, să refuzi să vezi o problemă reală și foarte gravă: „orice s-ar întâmpla, chiar și cele mai rele lucruri, se vor găsi mereu la stânga (sau la extrema dreaptă) persoane autorizate care să sugereze că merităm ceea ce ni se întâmplă. Grație marxism-salafismului, violența vorbește limbajul păcii, fanatismul pe cel al rațiunii, arhaismul pe cel al progresului, cruzimea pe cel al iubirii. Peste tot predicatorii rușinii, profesioniștii aservirii voluntare lucrează mână în mână cu predicatorii urii“. Cum să nu producă frisoane afirmații precum acestea, dure, tocmai pentru că sunt adevărate, tocmai pentru că există – demonstrația impecabilă,

bazată pe fapte & citate, se regăsește în carte – foarte multe persoane, brokeri de putere politică, mediatică, academică dispuse/dispuși să răstoarne, cu nerușinare și violență, lucrurile, bunul-simț, valorile?

Pe de altă parte, faptul că, în ceea ce scrie aici despre chestiunea anume a confruntării civilizației occidentale cu fenomene care îi doresc, în fond, extincția, Pascal Bruckner este foarte tranșant, nu vrea să însemne deloc că poziția sa ar fi una radicală. Dimpotrivă, în tradiția unui conservatorism sănătos (nu, nu e vorba despre ce se întâmplă acum în unele țări care se pretind ca atare și care se hrănesc din „iliberalism“, „autoritarism“ ș.a.m.d.), ce face gânditorul francez în Un rasism imaginar este vocea moderației. O moderație care nu este deloc contradictorie cu limpezimea ideilor și argumentelor, cu luciditatea de a vedea lucrurile așa cum sunt ele, și nu cum ar impune o dogmă (politică, religioasă) sau alta să fie văzute. În același sens, a vorbi atât de răspicat – cum, încă o dată, o face pe parcursul acestui eseu Pascal Bruckner – poate înseamnă că lucrurile au mers atât de departe (în patologii cu o arie foarte mare de răspândire), în­cât nu mai e loc de „artificii“ și de iluzii. De asemenea, poate înseamnă și că, deși contemporani ai unor vremuri de criză și de declin, e bine să nu ne pierdem încrederea în cuvinte. „Mărturisesc că lucrarea de față poate părea încă de la început o luptă deja pierdută“, spune Bruck­ner. Și adaugă – de pe pozițiile cuiva care e convins că există îndeajuns de multe rasisme adevărate ca să mai fie inventate și unele imaginare: „termenul islamofobie a pătruns în lexicul mondial. A devenit scutul juridic, politic ce permite contracararea tuturor criticilor. Numai că acesta nu este un motiv pentru a renunța. Se mai întâmplă ca limbile să se îmbolnăvească, doar am observat-o în istoria totalitarismelor secolului XX. O să reiau fraza lui Camus, repetată până la saturație: «să denumești greșit lucrurile înseamnă să contribui la nefericirea lumii». Lupta este în primul rând una filosofică: oricine pune mâna pe cuvinte, pune mâna pe creiere și instalează minciuna în miezul limbii. Fundamentaliștii au câștigat provizoriu bătălia vocabularului. Mai este încă timp să sabotăm acest mecanism atât de bine uns“.

Pentru că e vorba despre un produs editorial „marca Pascal Bruck­ner“, este, pesemne, subînțeles că avem de-a face cu o ofensivă de șarm. De asemenea, dimensiunea polemică a acestei cărți este (și necesară, dar și) evidentă – iar tensiunea discursului polemic pe care îl (sus)ține gânditorul și scriitorul francez este remarcabilă. Prin urmare, avem, la o strigare foarte rapidă, forță analitică redutabilă, eleganță polemică derivată dintr-un respect profund pentru fapte, dar și pentru logica generală (ceea ce, pentru aceia care lucrează în interiorul logicii de tip „rasism imaginar“, nu este de fiecare dată la îndemână – exemplele de poziții contradictorii față de una și aceeași chestiune sunt, și în această carte, numeroase); deasupra acestora, ca un duh bun și blând, avem claritate morală. Pe de altă parte, ceea ce face în această carte filozoful francez este, nu în ultimul rând și foarte important, echivalent unui tip de discurs care provine dintr-o asumare explicită a principiului libertății – și, în acest sens, pentru că Pascal Bruckner este un fel de apostol al libertății, el este și un „producător“ de normalitate, de vreme ce normalitatea nu poate surveni decât acolo unde sunt întrunite condiții minimale pentru libertate. O notă ultimă (care trimite la o carte de eseuri anterioară a acestui gânditor, Tentația inocenței): felul șarmant și argumentat în care navighează o temă atât de sensibilă precum este aceasta (hiperîncărcată de ideologie) a „rasismelor imaginare“ ne arată, o dată în plus, că Pascal Bruckner este un adversar de temut al diferitelor forme de orbire și un foarte aplicat și convins avocat al responsabilității. Citatul (pe care îl plasez pe acest final și care nu închide o temă, ci o deschide spre reflecție) este lung și memorabil: „această deșteptare a religiozității în forma sa obscurantistă ne obligă să reconsiderăm tot ceea ce credem ca fiind dobândit fără drept de apel: laicitatea, egalitatea dintre bărbați și femei, regimul democratic, libertatea de exprimare, toleranța în iubire, statutul credinței și al necredinței. Modernitatea este constrânsă să își facă inventarul. Ceea ce părea de la sine înțeles trebuie să fie regândit în fața argumentelor credincioșilor și teologilor hotărâți să nu lase nimic de la ei în favoarea societății noastre permisive. Orice criză este ocazia pentru reformă. Nu vom scăpa neatinși din această vâltoare: ori vom fi distruși, ori ne vom întări încrederea în noi înșine și în capacitatea noastră de a reacționa“.