Pe aceeași temă
Vitamine de Vera Ion
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Toma Danila, Katia Pascariu, Madalina Ghitescu, Isabela Neamtu, Laurentiu Banescu, Cristian Radu
Scenografia: Ina Isbasescu
Muzica: Petru Margineanu
Coregrafia: Andreea Duta
Light design, concept video: Lucian Moga
Regia: Ana Margineanu
Teatrul Foarte Mic
Stagiunea 2005-2006
Repertoriind valoarea de întrebuintare a sloganurilor media, Ana Margineanu afiseaza un tonus pozitiv în raport cu ceea ce se arata a fi amendabil. Definitoriu pentru dubla masura a vietii noastre de zi cu zi. Hapul pe care ni-l serveste se utilizeaza fara prescriptii si nu presupune vreo reteta. Fireste, daca apar manifestari neplacute, adresati-va medicului specialist - vesnic prezent la datorie, cum se si cuvine în buna maniera caragialesca. Adaptand piesa debutantei Vera Ion, regizoarea continua proiectul demarat cu spectacolul 89.89... fierbinte dupa 89, montat pe aceeasi scena, ce promoveaza scrieri ale dramaturgilor din ultimul val sub genericul dramaAcum (2). Il numim astfel, fiindca acesti tineri oameni de teatru, neînsumabili stilistic sau valoric, sunt solidari prin electiuni afective, ireductibile unei ideologii (p)artizanale validata mai degraba la modul declarativ.
Un motiv percutant prin interpretarea actritei Coca Bloos functioneaza aici ca simbol demistificator. Deja scris, textul confisca identitatea actorului-personaj constient ca fiecare gest al sau e sub control. Joc la limita dintre cotidian si fictiune, reverberand în relatia cu publicul devenit partener într-un dialog în care rolurile par intersanjabile. Ana Margineanu amplifica acum aceasta sugestie focalizata pe cadrul domestic al familiei, în numele careia orice sacrificiu este permis. De la compromisurile de toata mana la moartea celui certat cu dogma difuzata pe toate canalele si la ore de varf. Paradoxal sau nu, imaginea se substituie realitatii conform scenariului dat pe filiera orwellianului "fratele cel mare". Dincolo de accidentele colaterale, în Vitamine o societate încolonata împlineste celula ei reproductibila la nesfarsit, destine cenusii privite din interior, dezvaluite în chiar inexpugnabila lor intimitate. Nu mai avem de a face cu însemne erotizante proprii ratiei de libertate expusa pe tejghea ori livrata pe linia fierbinte, purtand acelasi indicativ cu ultima dintre noile democratii. Printre surprize si iarasi surprize aduse de zane care i-au vrajit pe comilitonii lor - pentru ca si rumanii trebuiau sa aiba o sansa, cu o expresie de sorginte internationalista -, cand copiii spun lucruri trasnite aproape nici nu mai conteaza. Poate fiindca nici parintii lor nu fac/n-au facut altfel. Atmosfera de vodevil ce consacra conflictul dintre generatii e structurata dintru început de triunghiul monologal în fata televizorului, ochiul magic care te priveste în timp real, prefigurare a triunghiului amoros si a deznodamantului ieftin si îngrijorator totodata. Prin platitudinea repetitiva. Un veritabil "bombardament informational" - de la muzica originala a lui Petru Margineanu, la proiectiile TV si filmul peripetiilor derulate în necunoscutul nemediat -, se abate asupra spectatorului de teatru, complice spre triumful prezumptivului bine comun. O casa de sticla, transparenta, semn ca nu e nimic de ascuns, reprezinta idealul Tatalui, personaj realizat cu acuratete scenica de Gheorghe Visu, jongland între onorabilitatea statutului "care ni se cuvine" si maruntele/mari derogari. Transparentei utopice, privata de suport financiar, îi da replica frusta Maria Ploae, îngemanand în rolul mamei feminitatea vesteda, dar ispitita de un nou început, si calculul rece, trecand peste tragedia propriului fiu. Acesta, interpretat de Toma Danila, este le bouc émissaire în "marea colcaiala" analoga cumva a ceea ce eseistul Mircea Iorgulescu a analizat prin sintagma relevabila unei întregi mentalitati - "Marea trancaneala" -, cu distorsiunile de rigoare. Zgomotul si mai putin furia care ar fi trebuit sa-l însoteasca. Si, tocmai de aceea, dincolo de multiplele planuri spectaculare reproducand prezentul manifest (o lume de umbre, lipsite de fundament), sunet, culoare, inombrabilii pixeli scapati de sub control compunand, pe ecrane succesive, universuri defazate, senzatia de gol urmarindu-ne la tot pasul. Ca si actorii care se dematerializeaza sub ochii spectatorilor, depasindu-si conditia clasica de vehicul al personajelor, trecand nu în mit, ci într-o tangibila utopie, daca vitaminele administrate îsi vor face efectul.
