Pe aceeași temă
1. Nu numai un roman
În anul 2021 apare, în premieră, pe piața de carte americană. La noi, în 2024, fiind, la acest moment, cel mai recent titlu al lui Paul Auster în limba română și, totodată, una dintre marile sale cărți: „Băiatul sclipitor” (în traducerea sclipitoare a Iuliei Gorzo), în colecția Anansi-Contemporan (coordonată de Bogdan –Alexandru Stănescu) de la Pandora M. 750 de pagini – așadar, mult de citit, dar cu foarte mare folos – despre una dintre personalitățile uluitoare ale culturii americane, ale cărei opere (multe, în raport cu viața foarte scurtă a lui Stephen Crane) au transformat radical literatura americană de acum un secol și mai bine.
Crane, în chiar cuvintele lui Paul Auster din această carte (despre care un alt mare scriitor contemporan de limbă engleză, Russell Banks, notează că este „mai mult decât un roman, mai mult decât o biografie”), adică: „Un băiat sclipitor de o precocitate rară, care n‑a avut parte de plenitudinea vârstei adulte, a fost replica Americii la Keats și Shelley, la Schubert și Mozart – iar dacă, asemeni lor, continuă să trăiască și azi, asta se întâmplă pentru că opera lui n‑a îmbătrânit niciodată. La o sută douăzeci de ani după moarte, Stephen Crane strălucește în continuare”.
29 de ani a trăit Crane (1871-1900), cu ani plini de intensitate pentru viața sa socială, dar mai ales pentru creația acestuia, naturalistă & realistă ca amprentă stilistică și ideatică – a lăsat literaturii americane și, în sens mai larg, modernității, un roman măreț, două nuvele despre care Auster spune că sunt „desăvârșite”, „vreo treizeci de povestiri fără îndoială strălucite”, două colecții de poeme de referință și peste două sute de articole de presă, „multe atât de bune, încât sunt pe picior de egalitate cu opera sa literară”. „Băiatul sclipitor” este una dintre ultimele cărți ale lui Paul Auster; uriașul scriitor american, cu opera tradusă în peste 40 de limbi (majoritatea titlurilor sale sunt și în română) a murit pe 30 aprilie, anul acesta.
2. Suită habsburgică remarcabilă
„Monarhia Habsburgică (1848-1918) (VI)” – Polirom 2024, aceasta fiind editura unde găsim probabil cea mai valoroasă colecție de istorie din tot ce avem pe piața de carte de la noi – este secvența ultimă a unui uriaș proiect adus, iată, admirabil și prompt, și în limba română. Este vorba despre sinteza în șase volume a monumentalei lucrări Die Habsburgermonarchie 1848‑1918, editată de Comisia pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare din cadrul Academiei de Științe a Austriei. În românește, cum spuneam, 2024 e anul care marchează finalul proiectului de traducere; restul de cinci volume au apărut la aceeași editură începând cu anul 2020, ediția în limba română fiind coordonată şi îngrijită de Rudolf Gräf. Cele șase volume dau seama de ultimele șapte decenii ale Imperiului Habsburgic, cu decupaje istoriografice dintre cele mai diverse și mai provocatoare: economice, sociale, culturale, militare și juridice. Volumul al șaselea privilegiază perspectiva economică și politică într-un context fierbinte pentru istoria modernă: ascensiunea națiunilor și a statelor naționale. De spus neapărat: în ultimii ani, la mai multe edituri, vom găsi lucrări – ele însele admirabile – despre istoria Imperiului Habsburgic: fie lucrări subsumate Istoriei Mari, evenimențiale, fie portrete excelente în biografii dedicate unora dintre marile personalități ale acestui mare imperiu. În privința complexității și a rafinamentului analizei istorice, nu există însă vreun termen de comparație cu această lucrare în șase volume. Din rațiuni de spațiu tipografic, semnalul de față e mai ales despre o șesime, ultima, a acestui mare proiect editorial; evident că recomandările în privința acestei mari realizări istorice sunt la fel de călduroase și pentru precedentele volume.
3. 100 de orori
Nu e un nou tiraj, ci ediția a doua a uneia dintre cărțile care nu au cum să ne umple de admirație decât pentru munca extraordinară depusă de autorul ei – Matthew White. „Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade” – „O carte ciudată, sclipitoare, despre care se poate discuta la nesfârşit şi care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor care studiază istoria“ (Kirkus Review) – e, în românește, ca și prima sa ediție, la Humanitas, în traducerea Danei Ligia Ilin, în aceeași colecție de „Istorie”.
Metoda pe care o pune la lucru în carte istoricul american e verificată și înainte de aceasta, pentru că, pasionat de istorie, Matthew White a creat în 1998 site-ul „Historical Atlas of the Twentieth Century“, pe care a postat o serie de date comparative despre istoria secolului XX, multe dintre ele prezentate prin intermediul unor hărţi interactive. Statisticile sale despre războaie şi atrocităţi au avut succes în rândul publicului larg şi au fost preluate şi citate de istorici. În 2011 a publicat prima ediție a cărții. Recent, ediția a doua, cum sugeram mai sus.
Care e însă metoda de ordonare a unei cantități imense de material istoric? Iată, în cuvintele istoricului: „Ca să nu nedreptățesc nicio tabără, am ales cu grijă o sută de evenimente care se detașează în privința victimelor făcute de oameni printre semenii lor, indiferent de cine a fost implicat sau de motivul pentru care a făcut-o.
Pentru a pune în evidență baza statistică a acestei liste, am rezervat evenimentelor respective un spațiu proporțional cu gravitatea lor. Câteva milioane de victime ocupă mai multe pagini, în vreme ce câteva sute de mii ocupă câteva paragrafe. Cel mai nimicitor eveniment are parte de cel mai lung capitol”.
O carte foarte greu de dus, dar, pe de altă parte, în lumina adevărului, de neocolit.
4. Reper!
Northrop Frye e un nume bine-cunoscut specialiștilor în istoria ideilor, hermeneutică și teoria literară. „Anatomia criticii”, publicată în 1972 la noi la Editura Univers, a fost, decenii de-a rândul, o lucrare de referință pentru metadiscursul criticii de la noi și pentru practica acesteia.
Un mare profesor și unul dintre cei mai importanți critici și teoreticieni literari ai lumii, Frye „a dezvoltat o metodă critică originală, întemeiată pe observarea sistematică a unei paradigme imaginative recurente în toate operele literare, dar și pe ideea că miturile, arhetipurile și simbolurile ocupă un loc central în canonul literar”. Peste 30 de volume în portofoliul său de autor și un profil public de intelectual elogiat la cel mai înalt nivel – a fost, între altele, membru al Academiei Americane de Arte și Științe (1969), al Academiei Britanice (1975), al Societății Filosofice Americane (1976) și al Academiei Americane de Arte și Litere (1981).
Recentissim, la Spandugino (în eleganta și elevata colecția „Perpetuo”), a apărut – în traducerea exemplară a Oanei Fotache – (încă) una dintre marile lucrări ale savantului de secol trecut: „Marele Cod. Biblia și literatura”. În cuvintele traducătoarei: „În miezul acestui studiu exemplar al textelor fondatoare, dublat de o profesiune de credință, stă un subiect care ne traversează ființa și istoria: raportul Bibliei cu literatura occidentală. Pentru că dincolo de adeziunea la o credință sau alta, Biblia face parte din ADN-ul nostru cultural de multă vreme, în moduri pe care nu le înțelegem, poate, până la capăt. Limbajul, metaforele, poveștile, imaginarul care pornesc din Biblie pentru a străbate secole și culturi diferite sunt încă ale noastre și ele trebuie descifrate, recuperând puterea acestei surse transfiguratoare. O carte de o eleganță academică și un farmec inegalabile”. În cuvintele autorului acestei mari cărți: „Cartea de faţă îşi propune să fie un comentariu asupra Bibliei din perspectiva unui critic literar. Iniţial, aveam de gând să realizez o trecere în revistă inductivă cât mai completă a imaginilor şi a naraţiunii biblice, urmată de o explicaţie a modului în care aceste elemente ale Bibliei au generat un cadru imaginar – un univers mitologic, cum îl numesc eu –, în interiorul căruia literatura occidentală a funcţionat până către secolul al XVIII-lea şi încă o mai face, în bună măsură”.
