Pădurea spânzuraţilor, varianta „misterioasă“

Bujor T. Ripeanu | 09.02.2016

Pe aceeași temă

Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007.“ (Liviu Ciulei)

 

Anul 1965 este, pentru artistul emerit Li­viu Ciulei, anul unei victorii artistice de­pline; cel de-al treilea lungmetraj – poate singurul proiect drag lui dus până la capăt, din păcate şi ultimul – prinde chip după un lung travaliu, intens şi rodnic. La 29 mar­tie 1963, Pădurea spânzuraţilor in­tra­se în producţie; la 29 decembrie 1964 era predată copia standard. În 1965, cel care fu­sese considerat „un duşman înrăit adu­când statului pierderi de multe mi­li­oa­ne“, „ale cărui realizări dezvăluie in­flu­en­ţe străine sau duşmănoase realismului socialist“, „care face parte din marea bur­ghezie şi nu va putea fi niciodată de acord cu ideologia marxistă“ este scos tem­porar de sub urmărirea Securităţii în­ce­pută cu 10 ani în urmă şi dosarul lui închis (v. Arhiva CNSAS, DUI 256686).

 

Prezentat în premieră, la Sala Mare a Pa­la­tu­lui, la 16 martie 1965, Pădurea spân­zu­ra­ţilor este încununat în acelaşi an cu ma­rele premiu al Festivalului Naţional de la Ma­ma­ia şi, la Cannes, cu premiul pentru regie.

 

La peste patru decenii de la pre­zentarea la Cannes, în 2007, ace­laşi festival programează, în ci­clul Cannes Classics, o premieră omagială a filmului. Titlurile aces­tui program făceau parte din pachetul de filme pe care fundaţia „World Cinema Foun­­dation“ (WCF), condusă de Martin Scor­sese, le alesese, la propunerea cine­ma­tecilor din întreaga lume, pentru a le în­cadra într-un ambiţios program de res­taurare a capodoperelor cinematografului mondial; programul era finanţat de către Fundaţie şi făcea publice, în acel an, pri­mele rezultate ale muncii efectuate în di­verse laboratoare specializate. Comunicatul WCF la conferinţa de presă din 22 mai pre­ciza că printre filmele proiectate se află şi Pădurea spânzuraţilor: „A restored ex­tract of the film will be screened. Work is currently in progress under the auspices of Anca Mitran of the National Film Ar­chive of Romania and will be completed in 2008 with support and technical skill provided by WCF“.

 

23 mai 2007, sala „Luis Buñuel“, Cannes: este proiectat filmul Pădurea spân­zu­ra­ţi­lor. În programul manifestării se men­ţio­nează că se prezintă o copie de 158 de mi­nute („restauration depuis le négatif par les Archives Nationales de Film Rou­ma­nie, Anca Mitran“). Pe invitaţia înmânată celor prezenţi la proiecţie durata este de ... 110 minute!

 

Prezent la Cannes, Victor Rebengiuc des­crie evenimentul în volumul Victor Re­bengiuc, omul şi actorul, Ed. Humanitas, 2008: „La Cannes Classics am fost invitaţi Ciulei şi cu mine. Din cauza problemelor de sănătate Liviu n-a putut să vină şi atunci a recomandat-o pe Mariana. S-a întâmplat însă un lucru extrem de ciudat (...); s‑a proiectat filmul şi, spre mirarea noastră, Mariana nu era în film: secvenţa era tăiată [secvenţa întâlnirii Bologa–Mar­ta în oraşul natal al eroului, care acoperă în întregime bobina 12 a versiunii de au­tor, n.n.], ca şi altele de altfel. A fost foar­te neplăcut, mai ales că ea a fost invitată pe scenă să prezinte filmul alături de mi­ne (...). Liviu s‑a supărat din cauza aces­tui incident“.

 

Anterior evocării de mai sus, ecourile „la cald“ ale acestei ciudate întâmplări pă­trun­seseră în presa românească – parţial în re­portajul Magdei Mihăilescu („Pădurea spân­zuraţilor“ într-o derutantă copie de lu­cru, în Gândul, 25 mai 2007) şi mai ales în interviurile-anchetă publicate de Iulia Bla­ga („Pădurea spânzuraţilor“, ciopârţită, în România liberă, 2 iulie 2007). Cităm de aici fragmentar opiniile lui Liviu Ciulei, ca­re exprimau nu doar reacţia sa la ceea ce aflase că avusese loc la Cannes, cât şi cons­ternarea faţă de punerea în circulaţie, cu imensă neglijenţă, a unei copii neau­to­ri­zate de autor şi promovarea unor obscure tentative de restaurare a filmului în­tre­prin­se la Bucureşti:

 

„LC – La Cannes s-a întâmplat un lucru ex­trem de ciudat. Filmul meu ţine 158 de minute, durată care era trecută în ca­ta­logul festivalului, dar pe invitaţia pentru spectacol erau trecute 110 minute...

 

IB – Aţi întrebat ce s-a întâmplat?

 

LC – Am fost la CNC, unde a venit şi doam­na Anca Mitran [n. red. – directorul ANF], şi am întrebat cum de există această copie de 110 minute pe care eu n-am văzut-o în viaţa mea. Cine a făcut-o? Cine a tăiat din filmul meu? Anca Mitran mi-a spus că nu ştie şi că negativul acestei copii de 110 minute e singurul ne­gativ al filmului care există în arhivă. Deci în 1971, sau mai devreme, s-a tăiat negativul original al filmului, iar res­tu­rile tăiate din el nu se ştie unde sunt. (...) Eu în 1971 eram în ţară. De ce n-am fost înştiinţat că s-a făcut o variantă scurtă? Cine a făcut varianta scurtă şi de ce va­rianta scurtă a fost executată prin tăi­e­rea negativului original, care nu trebuie atins niciodată? Asta este toată tra­ge­dia...

 

IB – Dar CNC-ul sau ANF-ul de ce nu v-au spus înainte de Cannes de copia scurtă?

 

LC – Întreabă-mă să-ţi spun. Nu am pri­mit nici un telefon de la nimeni. Când m-am dus la CNC, i-am telefonat domnului Bur­lac şi mi-a spus că a solicitat varianta scurtă. «Păi, de ce?, am spus. La Cannes se prezintă filmele aşa cum au luat pre­miile, în original.» «Am crezut că e mai bine, ca să nu plece lumea din sală», a spus Dan Burlac.“

 

După discuţiile purtate la CNC în anii 2007-2008 de către regizor (însoţit de fiul său Thomas) cu preşedintele Eugen Şer­bănescu – pertractări la care participă şi di­rectorul ANF –, Liviu Ciulei e obligat să su­bli­nieze ideea că versiunea scurtă, ne­au­to­ri­zată, a filmului său, cu care nu a fost ni­cio­dată de acord, nu mai trebuie di­fu­za­tă vreo­dată şi că prioritară este corecta şi ur­genta restaurare a materialelor originare.

 

În ce moment a aflat autorul despre exis­tenţa unei asemenea versiuni este mai pu­ţin important, dar poziţia sa faţă de „in­ge­rinţele care au compromis trama şi idea­tica filmului“ reiese limpede din relatările lui Virgil Petrovici, care (în anii 2000-2001) pregătise în strânsă relaţie cu re­gizorul cartea dedicată filmului:               

 

„În urma unei solicitări, pe piaţa inter­naţională a circulat – din fericire, doar vremelnic – o variantă redusă cu o oră fa­ţă de durata filmului original. Această ver­siune, încropită sau ciopârţită, cum o caracterizează regizorul, dublată într-o engleză aproximativă, s-a făcut din nişte considerente strict comericale, dar pă­gu­boase sub toate aspectele şi fără în­cu­viin­ţarea autorului filmului. (...) Comparând foaia de montaj a acestei variante în 12 bo­bine faţă de 18 bobine, cât are filmul, se poate afirma că nemulţumirea lui Li­viu Ciulei este întru totul întemeiată. Prin eliminările făcute şi tăieturile de mon­taj neinspirate, relaţiile dintre per­sonaje, stă­rile lor sufleteşti, atitudinile şi ac­ţiu­ni­le acestora devin uneori ne­mo­ti­va­te, al­te­ori chiar ilogice.“ (Virgil Petrovici, „Pă­du­rea spânzuraţilor“, un film de Liviu Ciu­lei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 24-25).

 

După cum se constată, se prefigura încă de atunci ipoteza că scurtarea filmului fu­se­se destinată comercializării pe piaţa in­ter­naţională a unor versiuni dublate în di­ver­se limbi străine. Este posibil însă că, oda­tă cu tăierea brutală a negativului pen­tru aceste versiuni (încă nu se ştie nici azi cu precizie unde, de către cine şi cu apro­barea cui s-a produs acest masacru), co­piile pozitive obţinute, mai scurte cu circa 48 de minute faţă de versiunea originală, desemnate iniţial numai difuzării filmului în străinătate, să fi fost utilizate şi în Ro­mânia, chiar dacă la Cinematecă se pro­iec­ta numai versiunea lungă. Un Raport cu privire la producţia de filme artistice de lung metraj, 1949-1982 întocmit de Ro­mâ­nia Film pentru CCES, pe baza datelor fur­nizate de ANF, menţionează că filmul poa­te fi vizionat în copii de 4.005 şi 3.870 m. Aceste lungimi, împreună cu precizarea că este vorba despre „versiuni diferite ca mon­taj şi lungime de versiunea de autor de 4.531 m aprobată de acesta“, le-am con­semnat şi eu în repertoriul Filmat în Ro­mânia (2004). Aceasta nu era doar o precizare pedantă, ci avea în vedere rea­li­tăţi de care mă lovisem anterior în ac­ti­vitatea curentă: în 1999, ca director al Ar­hivei, cu ocazia organizării Festivalului Al­pe Adria de la Trieste, animatorul acestuia, criticul şi istoricul de film Sergio Germani, care fusese la Bucureşti pentru selectarea fil­melor, precizează insistent că, pentru pro­iecţia din Italia, doreşte copia de 18 bo­bi­ne, cea conformă versiunii prezentate la Cannes în 1965 şi nimic altceva. Şi aceas­ta a fost versiunea prezentată la Trieste!

 

După o proiecţie la Cinematecă, în preziua prezentării la Can­nes, Ciulei îşi mărturiseşte de­za­măgirea faţă de copia vi­zio­nată; reporterul (sau poate chiar regizorul?) adaugă: „Mâine în Festival va rula însă o copie recondiţionată de Ar­hi­va Naţională de Filme“. (cf. artline.ro). Dar peste patru ani, cu prilejul unei pro­iecţii la Muzeul Ţăranului Român a fil­mu­lui – tot nerestaurat, regizorul îi declara lui Mihai Fulger: „Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007. Din nefericire, pro­iectul de restaurare a negativului la Ci­ne­mateca din Bologna, care trebuia să fie fi­nanţat de către WCF a lui Martin Scor­sese, a fost amânat“ (Observator Cult­u­ral, ianuarie 2011).

 

Se irosiseră patru ani de când cel care mij­lo­cise prezentarea filmului la Cannes în 2007, producătorul Dan Burlac, men­ţio­nase că filmul urma să fie restaurat „în­ce­pând din toamnă“. Alţi opt ani s-au îm­plinit acum, din momentul în care CNC şi ANF, ca deţinători ai bunurilor de pa­tri­mo­niu de a căror conservare şi restaurare răs­pund fără a fi nevoie de niciun fel de se­si­za­re, nu au întreprins nimic pentru a de­bloca situaţia. În primul rând, prin in­ter­ven­ţie directă la Fundaţia americană care îşi asumase iniţial finanţarea restaurării, la Cineteca din Bologna, care făcuse toate de­mersurile - inclusiv prin trimiterea unui spe­cialist la Bucureşti pentru a examina ma­terialele existente necesare lucrărilor de laborator; prin scoaterea de sub un inex­plicabil embargo a corespondenţei pur­tate cu aceste două instituţii de către CNC în timpul mandatului lui Eugen Şer­bă­nes­cu şi ANF (mandatul Ancăi Mitran), cât şi de către regizorul Liviu Ciulei şi pro­du­că­torul Thomas Ciulei. Numai astfel se va pu­tea şti din ce cauze a fost blocată res­tau­rarea filmului, ce este cu acel „extract“ res­taurat anunţat în comunicatul WCF, care sunt costurile actuale ale operaţiei şi cine va asigura acum finanţarea...; din acel mo­ment, se va putea trece definitiv la adop­tarea soluţiei optime, punându-se în mişcare, implacabil, mecanismul de fi­nan­ţare şi operaţiile competente de restaurare a operei. Recenta decizie a lui Thomas Ciu­lei, făcută publică prin mass-media, de a nu mai permite prezentarea Pădurii spân­zu­raţilor scoate în bună măsură filmul din circuitul public. Vedea-vom în întreaga sa splendoare, până în toamna lui 2016, când se împlinesc cinci ani de la trecerea în eternitate a cineastului, filmul pe care mulţi îl consideră o capodoperă a ci­ne­matografiei naţionale?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22