Pe aceeași temă
În timp ce urmăream spectacolul Pescărușul de la Teatrul Odeon, în regia lui Andrei și Andreea Grosu, îmi veneau în minte, pe un ecran imaginar, asemănător celui pe care scenograful Vladimir Turturică îl folosește pentru proiecția unor replici-cheie, versurile lui Jacques Prévert, Pour faire le portrait d’un oiseau... De ce ai nevoie ca să faci portretul unei păsări... mai ales când este vorba despre Pescărușul lui Cehov? În primul rând, de multă poezie. Regizorii de la Unteatru nu fac o montare textuală, ci adoptă Pescărușul la nivelul metaforelor sale constitutive, descifrând totul - acțiunea, personajele și relațiile dintre ele, dramele umane, chiar și metafora Teatrului - din perspectiva logicii poetice, răspunzătoare, mai ales în această versiune modernă și esențializată, de un spectacol original, surprinzător, curajos și vibrant. Pescărușul de la Odeon zboară pe curenții timpului nostru, planează la o altitudine considerabilă care-i confirmă valoarea viziunii regizorale și a interpretării actorilor, rămânând totodată aproape de noi, într-o familiaritate reconfortantă cu sensibilitatea contemporană.
Pescărușul nu este doar pasărea iconică pe care Kostea o împușcă și o aruncă, ca pe o jertfă de dragoste (sau ca pe o dragoste jertfită) la picioarele Ninei. Mai mult decât atât, Pescărușul este o stare de spirit, un personaj metafizic, o conștiință colectivă care aglutinează, pe parcursul celor 90 de minute de spectacol, freamătul sufletelor singuratice care se caută unele pe celelalte, cu disperare și frenezie, cu sentimentul împărtășit al unui „prea târziu“. Într-un peisaj anonim, undeva „la țară“, la marginea unui lac, sub o lună obsedantă - ca un ochi de ciclop -, pe o scenă improvizată, o trupă de actori încearcă să spună o poveste. Nu reușesc (piesa eșuează lamentabil), dar sfârșesc prin a se povesti pe sine și lumea lor. Poate, paradoxal, eșecul piesei lui Kostea (al „teatrului în teatru“), este succesul Teatrului - condiția libertății lui. Acest teatru provincial unde agonizează trupa de amatori poate fi înțeles ca o colivie - o „colivie“ căreia eșecul îi lasă „ușița larg deschisă“, ca în poemul lui Prévert, prin care vor pătrunde sensurile secunde, subtextuale, din care se alcătuiește portretul acestei „păsări“-experiment: Pescărușul.
Vladimir Turturică pune la dispoziția Pescărușului o „colivie“ interesantă - toate personajele sunt captive (captivate) de Teatru, o suprarealitate care se insinuează în intimitatea protagoniștilor și a noastră. Scenografia se joacă cu proximitatea, inversând raporturile dintre spectatori, actori și scenă. Interioritatea și exterioritatea Teatrului sunt două realități permeabile și complementare. Ne aflăm de cealaltă parte a cortinei, cedând locul nostru de drept personajelor care ne privesc, devenind ele însele spectatori ai teatrului în teatru. Suntem uniți printr-o stare de fapt - fiecăruia ne vine rândul să jucăm, în viață sau pe scenă, un rol. Gravităm împreună în jurul unui ax - Teatrul - care se înalță misterios, ca o coloană de templu doric, în mijlocul unei lumi insulare, populată de fantasme, pe cale să se scufunde - în noapte, în Timp, în noi înșine. Relectura unui text clasic rămâne un act de curaj, care presupune responsabilitate estetică, fidelitate față de adevărul piesei și al personajelor. Unui spectator care ar fi avut în minte textul lui Cehov și, să spunem, o montare clasică (precum aceea din 1974 în regia lui Petre Sava Băleanu), spectacolul de la Odeon ar fi putut să i se pară deconcertant. Decupajele, rearanjarea unor scene și introducerea unei secvențe inedite, tonul diferit al personajelor și relațiile dintre ele, toate duc cu gândul la un Pescăruș dintr-o specie nouă, o „formă nouă“ teatrală din care recunoști mai ales zborul, senzația se amplitudine, de levitație, de fior metafizic, de transmutație a dramelor mundane în tărâmul spiritului pur, al jocului de idei. Așa cum ne spune chiar Cehov, asistăm la „o comedie“ cu „o mulțime de conversații despre literatură, puțină acțiune, multă iubire“. Nu mi-a fost ușor să recunosc personajele lui Cehov; asta fiindcă Andrei și Andreea Grosu fac din fiecare „actor“ o ipostază a Pescărușului, un chip sacrificial al păsării care zboară pentru un timp doar pentru a fi vânată și doborâtă de o forță mai puternică decât toate: viața. Fiecare personaj incarnează, la un moment dat, Pescărușul, în datele esențializate ale acestei păsări-creație, care-și păstrează pentru noi, spectatorii de astăzi, exotismul datorat unui amestec inefabil de tragism și poezie.
„Nu putem exista fără Teatru.“ Departe de a folosi o simplă metaforă, Cehov a intuit, ca un doctor priceput, nevoia fundamentală a sufletului uman de a se ancora într-o realitate transcendentă; un orizont superior care să-i adune laolaltă rațiunea (datoria) și bucuria (plăcerea) de a fi. Poate că mai mult decât în oricare alta dintre dramele sale, în Pescărușul Cehov filigranează realitatea Teatrului, făcând din „scena“ lui Kostea pretextul unei convertiri; de la bun început, totul este punere în scenă, la marginea lacului, așteptând răsăritul lunii pentru ca cortina să se poată, într-un final, ridica. Atâta vreme cât condițiile „teatralității“ sunt respectate, elementele care fac posibilă revelația caracterelor sunt și ele întrunite. Piesa lui Kostea este o parabolă despre o altă „geneză“ - o căutare de noi forme artistice, experimentale - un „spațiu gol“ (scena deschisă, „colivia“ cu „gratiile șterse“ a lui Prévert).
Imagine din spectacolul „Pescărușul“ de la Teatrul Odeon
Poate nu e de mirare ca, privite în această lumină neașteptată, personajele Pescărușului să capete un cu totul alt chip. Mașa, interpretată de Florina Gleznea, este impetuoasă și vocală, își ia cu energie destinul în mâini, face un compromis și „se mărită“ cu învățătorul Medvedenko (Cezar Antal), copleșește prin prezența ei scenică, dând ritm și culoare unui monolog care ar fi putut să se înscrie cuminte în logica unei iubiri eșuate, pentru Kostea. Peste „doliul vieții ei“ îmbracă rochia albă de mireasă - un recviem al iubirii neîmpărtășite, al convențiilor sociale cărora acceptă să li se supună; Mașa e un „pescăruș“ care se așază de bunăvoie în bătaia puștii. Marius Damian portretizează un Konstantin Gavrilovici Treplev melancolic, labil, cu izbucniri nervos-capricioase care-l infantilizează - un adolescent rătăcit în lumea adulților. Alina Berzunțeanu rămâne probabil cel mai aproape de personajul Irinei Nikolaevna Arkadina, exaltând însă nota capricioasă, vanitoasă, explorând frivolitatea în toate nuanțele ei. În aceeași categorie a caricaturalului se înscrie și personajul Polinei Andreevna, interpretată de Elvira Deatcu, atingând poate cea mai înaltă notă a comicului bergsonian, înțeles ca „aspect mecanic suprapus peste viață“. Trigorin (Mihai Smarandache), scriitorul cu „succes“, dar și cu multă frustrare acumulată, vorbește (și) despre relația complicată dintre artă și viață. Nu are timp să trăiască pentru că trebuie, mereu, să scrie. Ficțiunea îi sufocă realitatea personală, stârnește pasiuni pe care nu le poate trăi. Chiar și Nina, muza care aprinde în sufletul scriitorului un entuziasm pur, va fi abandonată ca un personaj de duzină la finalul unei nuvele cu final tragic. Nina Mihailovna Zarecinaia găsește un chip și o sensibilitate foarte expresive în Nicoleta Lefter, căreia regizorii i-au imprimat o nuanță de ludic și inocență, renunțând însă la apoteoza „vocii“, atât de dramatică, a Ninei din scena ultimei confruntări cu Kostea. Este o noutate regizorală, un risc extraordinar, un salt în gol care nu are altă plasă de siguranță decât extensia sufletească a spectatorului. Fiindcă spectatorul trebuie să facă din propria sensibilitate o cutie de rezonanță suficient de puternică pentru a putea capta tăcerea „hamletizantă“ a Ninei - pentru ca pasărea să cânte, cum ar spune Prévert. Însă, „restul e tăcere“, pare să sugereze eroina; tăcerea nopții, traversată de luminozitatea replicilor proiectate în timp ce scena - Teatrul - este demontat bucată cu bucată, nu e tulburată decât de împușcătura finală: Kostea - poetul - se sinucide.
Imagine din spectacolul „Pescărușul“ de la Teatrul Odeon
Pescărușii de la Odeon nu portretizează atât clasicele personaje cehoviene cât pasiunile acestora; este vizibilă o simplificare, o renunțare la nuanțe, dar care ar trebui citite în sensul unei decantări, la fel de valoroase și necesare. „Pescărușii“ aceștia sunt intempestivi și naivi, își pun sufletul pe tavă cu umor și inocență deconcertantă, chiar și atunci când vorbesc despre ratare, singurătate sau moarte. Tocmai de aceea seamănă cu niște copii sau marionete, la fel de alienate ca omul modern, prizonieri într-o lume care se hrănește din propriile stereotipuri. Sau, am putea spune, captivi într-o intertextualitate care revelează că, într-adevăr, totul este Teatru. O perspectivă care poate descuraja raționalitatea noastră sau, poate, într-o logică mai generoasă, să împingă creativitatea dincolo de fruntariile ei cunoscute. Andrei și Andreea Grosu nu s-au descurajat, au așteptat, cum spune Prévert, și pasărea a apărut. Pescărușul lor va fi auzit de cei care sunt familiarizați cu textul lui Cehov, dar care, în aceeași măsură, acceptă să fie pătrunși de o nouă viziune estetică. Rămânem fideli textului sau subtextului metaforic, pentru care însuși Cehov pledează? Fiecare spectator își va răspunde diferit. Cert este că Pescărușul acesta „cântă“ și ne încântă prin exuberanță, umor, vitalitate și culoarea pură a originalității.
„Dacă pasărea vrea să cânte, e semn că poți semna“, așa își încheie poemul Prévert. Descoperiți Pescărușul de la Teatrul Odeon și veți recunoaște, cu siguranță, o semnătură regizorală inconfundabilă: Andrei și Andreea Grosu. //
