Pe aceeași temă
Am traversat şi am resimţit recent, cu toţii, în mod acut, o criză politică plecată de la ambiguităţi din textul constituţional, care au generat interpretări voit eronate şi, implicit, acţiuni, decizii şi legi în flagrantă contradicţie cu principiile statului de drept. Iar ceea ce am trăit în vara anului trecut a fost doar un episod – cel mai intens, însă –, al unei etape începute în noiembrie 2004, care indică tensiuni latente localizabile în Constituţie.
În cel mai recent volum al său, Religie, politică şi statul de drept. Secvenţele unei acomodări, apărut la Editura Humanitas, Radu Carp realizează o cronică a acestei perioade tulburi – suprapuse peste o perioadă agitată, resimţită în mai multe zone ale Europei –, oferă explicaţii pentru ceea ce s-a întâmplat şi sugerează o alternativă pentru ieşirea din criză.
Religie, politică şi statul de drept. Secvenţele unei acomodări este o carte scrisă şi din perspectiva specialistului – doctor în drept, specialist în filozofie morală şi politică, în studii europene şi relaţii internaţionale –, dar şi din cea a omului atras de valorile creştin-democrate. Un volum care compilează texte ce pot fi considerate atemporale cu texte circumstaţiate. Un volum care amalgamează teme ce se adresează unui public de nişă, teme de filosofie politică pură – cum ar fi, de exemplu, religia în modernitate, abordată de la Pierre Manent la Jürgen Habermas, principiul autonomiei religiilor în România, modelele juridice şi conotaţiile doctrinare ale relaţiei Stat - Biserică, naţiunea, federalismul şi creştinismul în Europa ori teoriile integrării europene –, cu teme accesibile publicului larg, teme de mare şi curent interes – statul de drept, revizuirea Constituţiei, populismul, tehnica loviturii de stat ori miza reprezentării la Consiliul European. O combinaţie la care Radu Carp a recurs pentru a-şi ajuta cititorii să înţeleagă mai bine locul şi mai ales timpul pe care îl trăim. Şi, nu în ultimul rând, pentru a pleda în favoarea unei alte construcţii politice bazate pe umanismul creştin.
Volumul este structurat în trei capitole – “Religia în modernitate”, “Statul de drept” şi “Dreapta creştină şi Europa” – şi include, pentru o înţelegere mai uşoară a cărţii, câteva note interesante de lectură, între autorii analizaţi regăsindu-i pe Pantelis Kalaitzidis, Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică şi Ioan Stanomir.
De ce, însă, statul de drept faţă în faţă cu religia şi cu politica? “Tema statului de drept i-a urmărit pe autorii români încă de la lectura lui Carré de Malberg şi a ajuns astăzi să reprezinte una dintre cele mai studiate teme, din perspectiva lucrărilor ce i-au fost dedicate. Aflăm modele, comparaţii, istorie, dar nimic din ceea ce ar fi util pentru a descifra semnificaţiile unor evenimente care ne acompaniază discret prezentul şi chiar au, în multe cazuri, consecinţe concrete asupra noastră”, explică Radu Carp – profesor la Universitatea din Bucureşti, Universitatea “Babeş-Bolyai”, din Cluj, Universitatea “Al. I. Cuza”, din Iaşi, Institutul Diplomatic Român, profesor asociat la Universitatea Carolină din Praga, The Munk School of Global Affairs, University of Toronto, Mykolo Romerio Universitetas, Vilnius, National and Kapodistrian University of Athens, dar şi membru al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România. Autorul precizează, însă, că nu şi-a propus să pună bazele unui alt tip de abordare a statului de drept şi nici să teoretizeze pe marginea definiţiei acestei sintagme. Ci să demonstreze că statul de drept este fundalul cel mai potrivit pe reuşita acomodării religiei cu politica, a politicii cu religia, dar a păstrării sensului iniţial al fiecăreia dintre ele.
Capitolul dedicat statului de drept este de fapt o explicaţie dată unor evenimente pe care le-am trăit în vara - toamna lui 2012, dar şi unor evenimente în curs de desfăşurare. “Revizuirea Constituţiei, sub semnul bunei guvernări”, “Adevărata miză a reprezentării la Consiliul European: schimbarea regimului politic”, “Populism cu sau fără tehnologie”, “Tehnica loviturii de stat: atacul catilinarilor împotriva Constituţiei” sunt teme pe care le găsim analizate în acest capitol.
Una dintre explicaţiile pe care le oferă aici Radu Carp gravitează în jurul adevăratei mize a reprezentării României la Consiliul European. Subiectul care a tensionat relaţiile dintre Preşedinte şi Primul-ministru şi a produs seisme pe scena politică autohtonă, resimţite, însă, şi la nivel de instituţii europene şi Cancelarii occidentale. “Cei care au redactat Constituţia României din 1991 nu erau deloc familiari cu felul în care funcţionează Consiliul European, iar la revizuirea din 2003 nu s-a luat în calcul varianta unei coabitări la nivelul Executivului. Chiar şi în această situaţie, în Constituţie nu trebuie să se scrie «Preşedintele participă la Consiliul European» sau «Primul-ministru participă la Consiliul European». Avem suficiente temeiuri pentru a afirma cine reprezintă România la Consiliul European chiar şi pe baza actualelor norme constituţionale. Nicio Constituţie a statelor membre UE nu afirmă explicit cine participă la Consiliul European”. Autorul spune că regula face ca persoana care are cea mai mare legitimitate, respectiv cel mai mare număr de voturi, să fie cea care participă: “Într-un regim semi-prezidenţial, preşedintele este cel care are o asemenea legitimitate, fiind ales direct. Într-un regim parlamentar, prim-ministrul are legitimitate maximă, fiind ales direct”. Automat, după acest răspuns, se naşte întrebarea de ce liderii USL au persistat în eroare, dacă această chestiune poate fi tranşată simplu şi raţional? “O eventuală participare a prim-ministrului la Consiliul European ar deschide calea către schimbarea naturii regimului politic”, este explicaţia dată de Radu Carp.
O temă care, de asemenea, a fost de interes şi de mare actualitate în ultimele luni, abordată şi ea, în acelaşi capitol al cărţii, o reprezintă “Tehnica loviturii de stat”. Ne amintim de puciul parlamentar din vara lui 2012 şi de efectele lui. “Catilinarii, executanţii loviturii de stat – spune Radu Carp – nici nu ştiu în totalitate ce trebuie să facă. Singurul care cunoaşte planul este cel care conduce această lovitură şi şi-o asumă integral. (…) Aşa cum revoluţionarii francezi luau cu asalt închisoarea Bastiliei sau bolşevicii, Palatul de iarnă de la Sank Petersburg, catilinarii iau cu asalt instituţiile în absenţa cărora statul de drept nu poate funcţiona”. Opinia autorului este, însă, că lovitura de stat poate fi combătută: prin liberă exprimare şi prin dezbatere.
Însă problemele din România – celor politice li se adaugă cele de natură socială – se suprapun peste turbulenţe înregistrate în multe state ale Europei: deplasări haotice ale electoratului de la dreapta la stânga şi viceversa, o nemulţumire generală în creştere faţă de sistemul politic, o suspendare sine die a opiniilor politice, proteste de stradă cauzate de o situaţie economică pentru care nici stânga, nici dreapta nu par să mai deţină soluţii eficiente, atentate... Ceea ce poate agrava starea de fapt de la noi.
Pentru ieşirea din această criză profundă, Radu Carp pledează pentru creştin-democraţie, pe care o vede ca pe o singură construcţie politică aptă să pună în valoare solidaritatea umană şi capabilă să cultive virtuţile libertăţii economice. “O mişcare politică inspirată de valorile creştine întruneşte astfel toate condiţiile pentru a fi veritabila forţă de centru-dreapta care lipseşte în prezent.” Iar pe de altă parte, pledează pentru federalizare: “Sunt federalist din convingere intimă, pentru că sunt creştin, şi mai sunt federalist pentru că doresc cea mai bună reprezentare, interese definite în spiritul adevăratei tradiţii, pe care înţeleg să o respect.” Aşa se naşte dorinţa apartenenţei la Statele Unite ale Europei – care ar presupune crearea unei federaţii la care să adere doar statele membre care vor lucrul acesta. Calea spre acest proiect este, însă, dificilă şi atipică pentru modul în care funcţionează acum UE, care e “un regim politic caracterizat de o guvernare pe mai multe nivele şi de un constituţionalism «întrepătruns», bazat pe un sistem de fuziune a puterilor, luând în considerare patru nivele de organizare politică: locală, regională, naţională şi europeană.”
Prin urmare, susţine Radu Carp, poţi fi deopotrivă creştin, federalist, naţionalist şi european, pentru că toate cele patru atribute “sunt semnul Dreptei autentice şi trebuie privite complementar”. În atare situaţie, opinează el, este momentul ca în spaţiul public românesc să se facă distincţia între viziunea federală asupra Europei şi cea asupra României, care ar duce la o reformă constituţională în sensul renunţării la statul unitar: “Poţi să militezi pentru o Europă federală fără să fii adeptul unei transformări a statelor naţionale component la UE în federaţii – un adevăr banal şi uşor de înţeles.”
Aş spune, ajungând la finalul acestui volum, pe de o parte că Radu Carp ar putea pune pe ultima filă un “Q.E.D.” Şi-a găsit argumente pentru a demonstra că statul de drept este fundalul cel mai potrivit pentru reuşita acomodării religiei cu politica, “nu în sensul unei capitulări şi supuneri orbeşti, ci în cel al recunoaşterii reciproce a legitimităţii”. Pe de alta, aş spune că i-a reuşit rolul cronicarului timpurilor noastre. Pentru că acest volum poate fi citit şi acum, dar va putea fi lecturat şi peste ani, ca manual de istorie, ca o “cronică umilă a unei perioade în care istoria s-a derulat într-un ritm alert, uneori, chiar peste puterea noastră de înţelegere”.
Radu Carp, “Religie, politică şi statul de drept. Secvenţele unei acomodări”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, pp 266
