Printre ruinele războiului

În Anul zero. 1945. O istorie, olandezul Ian Buruma încearcă în mod fericit să retraseze consecinţele mai puţin cu­nos­cute ale celui de al doilea război mondial, care s-a încheiat cu vic­toria Aliaţilor din mai-au­gust 1945, însă istoria nu s-a oprit în ziua capitulării Germaniei sau Japoniei. Efec­tele războiului au fost masive, distrugerile atât ma­teriale, cât şi umane şi spirituale (niciodată omul nu dovedise că poate fi în­tr-o măsura atât de mare o bestie) resimţindu-se cel pu­ţin două generaţii. Mulţi dintre cei care au supravieţuit sperau ca 1945 să fie anul zero, „o pagină albă; lumea avea să se des­cotorosească bucuroasă de istorie; to­tul era posibil“, ceea ce era, evident, o uto­pie.

Buruma trece de la foametea ali­mentară, dar şi afectivă, dorinţa de răzbunare a celor care sufe­riseră teribil până la epurări, răzbunări şi reconstrucţie. În sine, luate separat, fiecare dintre temele şi palierele analizate de Buruma au cons­tituit teme de reflecţie despre care s-au scris biblioteci întregi. Cum s-au simţit eli­beratorii americani, canadieni şi anglo-saxoni în raport cu populaţiile eliberate/cucerite? Cum au fost percepuţi ocupanţii de către populaţia civilă din Germania şi Japonia? Buruma se întreabă mai ales cum au interacţionat femeile cu aceştia. O mulţime de nuanţe şi palete sentimentale pe care Buruma le analizează cu multă înţelegere şi delicateţe, punându-se de nenumărate ori în pielea femeilor care în­duraseră un cataclism faţă de care erau prea puţin sau deloc responsabile. „După ce li se servise atâta propagandă ne­gativă despre violatori şi ucigaşi bar­bari, multe japoneze au fost foarte uşu­rate când i-au văzut cu ochii lor pe ame­ricani, care nu erau chiar atât de îns­păi­mântători.“ Într-adevăr, „cei mai mulţi japonezi tot ar fi recunoscut că ame­ri­canii erau mult mai disciplinaţi decât se temuseră, mai ales în comparaţie cu purtările propriilor lor trupe de peste hotare“. Poate şi pentru că militarii ame­ricani nu fuseseră îndoctrinaţi cu o ideo­logie rasistă sau de clasă. În plus, erau şi sătui. Multe nemţoaice, franţuzoaice sau olandeze au fost şi ele atrase de militarii aliaţi, această atitudine venind şi pe fon­dul scufundării masculinităţii autohtone. „În comparaţie cu olandezii, francezii sau germanii slăbănogi, nespălaţi şi flen­duriţi, mândrii canadieni şi americani înalţi, bine hrăniţi, bine plătiţi şi eleganţi în uniformele lor sexy, de cuceritori, trebuie să fi arătat ca nişte zei. După cum spunea una dintre multele olandeze care au ajuns să se mărite cu canadieni, «De ce să ne ascundem după deget, după câte îndurasem, canadienii arătau de­licios».“

Cel mai concret efect al războiului şi am­plorii lui a fost foametea care a afectat ţă­rile implicate, într-o manieră sau alta (ocu­pate sau ocupante şi, în 1945, ocupate la rândul lor). „Criza alimentară din Ja­ponia şi Germania a fost înrăutăţită de o recoltă foarte proastă în 1945. Agri­cul­tura suferise grav de pe urma războiului: şeptelul era împuţinat, câmpurile dis­truse, utilajele la fel, mâna de lucru lip­sea, iar vremea a fost cumplită.“ În plus, Germania se mai confrunta şi cu apro­xi­mativ 10 milioane de refugiaţi, populaţiile germanice alungate violent din Ce­ho­slo­vacia, Iugo­sla­via sau Polonia. Pentru a ve­ni în ajutorul părţii bri­ta­nice din Germania ocu­pa­tă, Marea Britanie a ra­ţio­na­lizat în 1946 pâinea! De altfel, politica de asistenţă a celor care cu numai un an-doi în urmă erau ina­mici nu a fost foarte po­pu­lară, dar a fost adoptată din motive practice (de­pen­denţa Ger­ma­niei şi a Ja­po­niei a­r fi durat şi mai mult), iar mai apoi politice (spectrul co­munist foar­te palpabil). Multe voci din rândul alia­ţilor vestici doreau pe veci dezasamblarea industriei germane şi chiar transformarea ţării într-una pastorală, incapabilă să mai provoace un război. Din fericire, co­man­danţii militari aflaţi la faţa locului au eludat astfel de aberaţii, erau nişte realişti. Trebuia lucrat la sistemul politic, şi nu la cel economic. Unul dintre adepţii planului de a distruge industria germană era chiar Henry Morgenthau, secretarul american al Trezoreriei. Această atitudine inteli­gen­tă a contrastat puternic cu cea a sovie­ticilor în partea lor din Ger­mania, de un­de, ştim bine, totul a fost je­fuit şi trans­portat în Est. Soluțiile adoptate de ame­ri­cani, în principal, atât în Ger­mania occi­dentală, cât şi în Japonia, s-a văzut foarte clar, în timp, au dat roade, spre deosebire de soluţiile impuse la Ver­sailles în 1919, care au facilitat calea ex­tremismului. Prac­tic, cele două mari na­ţiuni au fost an­co­rate definitiv în sistemul şi lumea de­mo­cratică, fapt esenţial pentru a împiedica orice chef de revanşă.

Fără o cunoaştere acceptabilă a celui de al doilea război mondial, nu poţi afirma că ştii prea bine is­toria Europei. Graniţele au fost re­configurate atât de radical şi vio­lent, epurările etnice au atins un grad atât de ridicat, încât Europa şi mai ales cea Cen­trală şi Estică de după 1945 seamănă într-o mică măsură cu Europa interbelică. În mai 1945, în Germania se aflau opt mi­lioane de civili - forţa de muncă scla­va­gis­tă, răpită de nazişti pentru a înlocui mi­li­oanele de germani aflaţi pe front, în alte părți din Europa se mai aflau trei mi­li­oane. În Asia se aflau 6,5 milioane de ja­po­nezi care nu mai aveau cum să se întoarcă acasă (jumătate civili), iar un milion de muncitori coreeni se aflau în Japonia. Re­ve­nirea puţinilor supravieţuitori evrei nu era nici ea binevenită. Vecinii deja se obiş­nuiseră să trăiască fără ei, considerându-i morţi. „Realitatea e că supravieţuitorii evrei erau o sursă de stânjeneală. Nu se potriveau cu naraţiunea plină de eroism care tocmai se construia cu grabă prin­tre ruinele războiului, în Olanda, în Fran­ţa şi, în fond, în orice ţară unde lumea se străduia să uite adevărurile incomode şi dureroase ale trecutului. Oamenii ca­re supravieţuiseră cum putuseră umi­lin­ţelor ocupaţiei din timpul războiului, lă­sând capul în jos şi întorcând privirea când cei din jur păţeau ceva, se pre­fă­ceau că fuseseră eroi de la bun început.“ Germanii au fost alungaţi de-a valma din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, indiferent dacă erau nazişti, colaboraseră, avuseseră de câştigat de pe urma regimului sau îl combătuseră. Probabil că acesta este ma­rele paradox al celui de al doilea război mondial: criteriul rasial promovat de na­zişti a fost adoptat de cei care-i com­bă­tu­seră pentru a rezolva pentru veşnicie pro­blema germană.

Soarta colaboraţioniştilor sau a cri­minalilor de război (unii mai vi­novaţi, alţii mai puţin) este un alt aspect pe care-l analizează pe larg Ian Buruma. Complexitatea situaţiilor din ţările afectate direct de răz­boiul mondial în anul 1945, dar şi după a făcut ca despărţirea de trecutul dureros şi criminal să fie deosebit de dificilă. În Grecia şi China s-a ajuns rapid la război ci­vil, iar în Franţa, Olanda şi Belgia la epu­rări şi procese în toată regula. Franţa a avut norocul să aibă o personalitate pre­cum a fost De Gaulle, care a reuşit atât să administreze o răzbunare mult aşteptată de societatea franceză, dar şi să o mo­dereze (altfel ar fi putut afecta sute de mii de oameni, având în vedere numărul celor care colaboraseră cu regimul lui Pétain). Totuşi, în Franţa, Laval, politician opor­tu­nist, mâna dreaptă a lui Pétain, a fost exe­cutat. Mareşalul, eroul de la Verdun, a fost judecat, condamnat la moarte, dar datorită notorietății sale, doar exilat într-o mică insulă în largul coastei atlantice fran­ceze, iar în Olanda, Mussert, conducătorul mişcării naţional-socialiste olandeze, a fost executat în urma unui proces. În pri­mele luni care au urmat eliberării, justiţia a fost în general sumară, mii de oameni fiind linşaţi (mai ales femeile care se cul­caseră cu duşmanul). „În Belgia au fost ju­de­cate pentru colaboraţionism peste 57.000 de persoane. În Olanda au fost condamnaţi 50.000 de colaboraţionişti. În Ungaria, cifra se apropia de 27.000. În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stân­ga.“ În Franţa, 266 de judecători care ser­vi­seră bine mersi regimul de la Vichy (doar un singur judecător refuzase să de­pu­nă jurământul de credinţă faţă de Ma­reşal!) au fost declaraţi vinovaţi, alături de alţi 11.343 de funcţionari sancţionaţi şi 5.000 daţi afară. Proliferează şi tribunalele populare sau ale poporului (Buruma nu are date despre România, unde situaţia era cu atât mai complicată). Autorul pre­zintă şi apără utilitatea Procesului de la Nürnberg, care a fost preferabil execuţiilor expeditive, de tip NKVD, pe care le su­gerau chiar unii lideri politici sau militari anglo-americani. „Execuţiile sumare i-ar fi adus pe învingătorii aliaţi la acelaşi nivel moral cu naziştii înfrânţi.“ În plus, a creat un precedent. „Dreptatea totală, chiar şi în cele mai favorabile îm­pre­ju­rări, e un ideal utopic. Ea ar fi fost im­posibilă din motive atât practice, cât şi politice. Nu se pot aduce în faţa justiţiei mi­lioane de oameni. Pedepsirea celor vi­novaţi trebuie pusă şi în contextul altor interese.“

Chiar dacă speranţele după 1945 erau uriaşe (guvern mondial, ar­mată comună etc.), totuşi, evo­luţia a fost mai modestă, dar mai puţin utopică. Iar ONU şi Uni­unea Europeană îşi au punctul de ple­care în acel sfârşit însângerat, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Probabil că dacă Uniu­nea Sovietică a lui Stalin şi împreună cu ea comunismul totalitar s-ar fi prăbuşit în acelaşi timp cu nazismul şi militarismul japonez, alta ar fi fost evoluţia umanităţii, dar wishfull thinking în istorie este contr­a­productiv. Pentru ţările eliberate de Aliaţii anglo-americani soarta a fost cât se poate de favorabilă, indiferent de numărul şi am­ploarea stângăciilor americane (ca şi cum ei s-ar fi aşteptat în 1940 să preia nişte sarcini uriaşe, la scară mondială, aşa că s-au descurcat mai mult decât rezonabil), pe care parcă Buruma le vânează şi accen­tuează în mod disproporţionat faţă de crimele şi distrugerile istorice provocate de comunişti. „Anul zero în sine a fost eclipsat, în amintirea colectivă a lumii, de anii de distrugere de dinaintea lui şi de noile drame care se prefigurau în Co­reea, Vietnam, India-Pakistan, Israel, Cam­bodgia, Ruanda, Irak, Afganistan şi aşa mai departe.“ Prin importanţa teme­lor dezbătute într-un limbaj atrăgător, în care autorul nu ezită să insereze expe­ri­en­ţe familiale (tatăl său a fost deportat din Olanda de nazişti, muncind în Berlinul bombardat de aviaţia anglo-americană şi cucerit, în final, de Armata Roşie), cartea lui Ian Buruma se apropie de cea a lui Timothy Snyder Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, fiind, din multe punc­te de vedere, o continuare reuşită a recompunerii detaliilor Apocalipsei şi a ceea ce a rămas în picioare în 1945, anul zero al supravieţuitorilor