„Promisiunea Naşterii”. Scrisoare deschisă de Crăciun

Dragă George Banu,

Am descoperit recent, într-un anticariat lângă Stavropoleos, cartea minunată pe care aţi publicat-o la Nemira, Iisuşii mei, şi vă scriu adăstând în atmosfera lecturii ei. În duhul ei, aflându-ne acum, împreună, în aşteptarea Crăciunului. Locuim poetic, spune Hölderlin, iar cuvintele ne devin case, insule consolatoare, refugii de frumuseţe şi sens într-o lume pervertită şi desfigurată de violenţă, răgazuri de comuniune într-un timp care-şi dă duhul (îşi sacrifică propriul Zeitgeist!) în alienare şi singurătate. Răsfoindu-i paginile, privind fotografiile expresive realizate de Mihaela Marin, pătrund în labirintul muzeului personal pe care l-aţi creat în Rue Rivoli, în inima Parisului, în „casa cu daruri”. Admir lucrurile frumoase, alese cu migală şi rafinament, şi reţin cuvintele pe care le folosiţi ca montură aristocrată a prezenţei lor. Dacă arta ca întrupare a Frumosului, contestat astăzi în numele „esteticii urâtului”, ridică un semn de întrebare, cu atât mai mult, coexistenţa voluntară pe care o mărturisiţi cu arta sacră în intimitatea spaţiului personal poate stârni, în lumea noastră, îngrijorarea, perplexitatea. Lumea noastră care se întreabă dacă este corect politic să folosim cuvântul „Crăciun”; lumea noastră în care, adeseori, semnele sacrului sunt percepute ca manifestări de „rinocerită” latentă, de contaminare a „umanului” prin chiar valorile sale fondatoare. Dacă Beckett constata, la finalul „Zilelor frumoase”, nicăieri, nici un cuvânt adevărat, oare ce devine limbajul sacru, fenomenologia acestuia în zilele noastre, când nici măcar nu mai încercăm să păstrăm aparenţa frumuseţii, declarată incompatibilă cu rigiditatea ideologiilor, cu voluntarismul golit de discernământ? Limbajul răsare în lume ca o deltă, la confluenţa dintre ce simţim, ce înţelegem şi ce putem comunica. Dacă schimbul cotidian ne cantonează în funcţional, rezumându-ne la materia prozaică a cuvintelor, scrisul, limbajul devenit artă, poate fi „vehicul” spre dimensiunea înaltă a existenţei, transfigurându-ne realitatea imediată, depăşindu-ne frontierele (limitele) individuale, racordându-ne la ceilalţi. „Cuvântul” dumneavoastră mi se descoperă mereu asociat „casei”, nu doar simbolic, ci într-o relaţie organică, revelatoare. Aşa cum cartea devine, la propriu, „casa” care ne adăposteşte povestea între coperţile ei, la fel, eseurile din trilogia Parisului personal, fie că sunt portrete ale prietenilor, evocări ale spectacolelor sau, ca în Iisuşii mei, imortalizări ale întâlnirilor cu obiectele de artă sacră, vă sunt legate intrinsec de casă, în triplă ipostază – cuvântul, spaţiul arhitectural ce-i corespunde, culminând în actul personal al locuirii. Simt că scrieţi aşa cum locuiţi – cu dar, în „casa cu daruri”; ne deschideţi paginile-odăi într-un legato desăvârşit, în care muzica memoriei continuă, bachelardian, poetica spaţiilor; vedem, auzim, simţim respirând „pereţii casei” ca într-un travelling interior şi lăuntric, ne lăsăm seduşi de ce descoperim, înregistrăm afectiv clipele impregnate de memoria darului. La capătul lor ne întâmpinaţi – în casă şi în cuvinte – fără discriminare, afară de aceea a afinităţii, a proximităţii exigente, cu „Bine aţi venit!”.

Iisuşii mei, apărută în 2018, a inspirat, poate, mai recentul Isus al meu. Raportul dintre Unu şi Multiplu mi se pare interesant. Dacă Gabriel Liiceanu îşi construieşte cartea din perspectivă filosofică, în consonanţă cu insul marcat de „paradoxurile și nedumeririle propriei credințe”, dumneavoastră asumaţi de la început un demers diferit, urmând nu calea „gândirii sacre”, ci a „artei sacre”; şi o relaţie privilegiată, nu de luare în posesie, ci de coexistenţă, prin „dialog” şi „devenire”. Deşi vă motivaţi călătoria mai degrabă estetic, ea capătă, prin profunzimea interogaţiei ce o ghidează, valoarea unui pelerinaj spiritual, a unui Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

Cititorul care v-a răsfoit paginile-odăi ale Parisului personal înţelege că pătrunde într-o familie „de proximitate” complementară celei reale, al cărei „demiurg” sunteţi fiindcă aţi alcătuit-o alegându-i „membrii”, dedicându-i timp, cu plăcerea colecţionarului care îşi constituie o genealogie secundă, ale cărei rădăcini se hrănesc din materia obiectelor familiare, generos adoptate, şi a cărei coroană se ramifică graţie corespondenţelor. Un astfel de arbore genealogic – misterios arbore al Vieţii! – e cel alcătuit din Iisuşii care vă „împestriţează” pereţii „scenă”; nu atât semne exterioare ale existenţei religioase, ci ale coexistenţei discrete cu arta sacră. Iisuşii sunt chipuri ale Omului pe care, ca Diogene, l-aţi căutat mereu, pe scenă şi în viaţă. Expresii, sculptate în lemn sau pictate pe pânză, ale Celui care vă însoţeşte interogaţiile matinale şi insomniile nocturne. Interlocutor şi martor. Mijlocitor şi unificator al dublei dimensiuni, divino-umane. Locuitor al intervalului, entre-deux. Separat de cruce, din motive care ţin la început de hazardul călătoriilor, dar păstrând în forma trupului înţelesul ei, Iisus devine ipostaza multiplicată a locuirii poetice, depăşind esteticul în orizontul transcendenţei; o instanţă mereu neaşteptată, care „evită stereotipia” şi „privilegiază posturile rar reprezentate”, Iisus e Cel cu care schimbaţi priviri, tăceri, într-un permanent dialog balizat de „scânteieri incandescente”. Dacă celelalte personaje din „cabinetul de curiozităţi”, marionetele, protagoniştii „văzuţi din spate” din tablouri, „uşile” surprinse în geografia lor intimă, sunt mărturii ale dialogului cu arta în general, Iisuşii sunt semnul întâlnirii cu arta sacră. Între om şi zeu, între familiar şi intangibil, aceşti Iisuşi „anonimi, găsiţi în lume, dăruiţi, crucificaţi, arhaici şi recenţi” nu diluează esenţa existenţială a întâlnirii, ci îi asigură prospeţimea redescoperirii personale: El este de fiecare dată acelaşi, dar mereu un altul, surprins în expresii unice, originale, rare, determinate cultural şi geografic, purtând amprenta meşteşugarului. Iar uneori, ca-n teatru, şi „semnele vremii”, urma timpului care macină materia şi estompează culoarea; sau focul care însemnează Christul sculptat de George Apostu: „A privi de aproape un Iisus, nopţi de-a rândul, mi se pare a fi un act sinonim cu murmurarea indefinită a lui «A fi sau a nu fi» auzită în întunericul sălilor de teatru”. Aşadar, nu Iisus ca instanţă unică a religiosului, ci semn al propensiunii spre artă, al electivităţii în numele coabitării neconstrângătoare: „Prezenţă sacră... în casa unui om sătul de teatru! Sau, cel puţin, de teatrul actual, redus frecvent la banalitatea cotidianului ori la deriziunea desenelor animate! Iisuşii îmi permit refugiul în arta sacră, refractară decepţiei care, azi, mă ameninţă să eşuez într-un mauvais spectateur... Iisuşii (...) Mi i-am acordat cu o delectare ce căpăta sensul unei rezistenţe, al unei consolări de existenţa cotidiană şi crizele ei”. Emoţionantă şi captivantă mărturisirea întâlnirii cu sacrul, care vă face, indirect, autoportretul. Parafrazând, spune-mi ce cauţi ca să-ţi spun cine eşti. „Iisus salvat din flăcări” impresionează şi ca o splendidă metaforă a memoriei. Fiindcă şi aceşti Iisuşi „corali”, dar individualizaţi, poartă amintirea originilor, a locurilor în care au fost descoperiţi, a prietenilor care i-au dăruit, a momentelor regăsite alchimic, ca-n Proust. Pereţii casei nu devin altar, rămân şi scenă, dar con-sacră, în mod cert, un spaţiu-interval, dialogal. Aceşti Iisuşi îmbrăţişează în prototipul religios recognoscibil şi pe Ioshua, „regele iudaic” şi pe Hamlet, „prinţul danez”. Rugăciunii nocturne din Ghetsimani îi corespunde freamătul lui „a fi sau a nu fi” din clarobscurul scenei. Sacrul ascuns în profan.

Deşi par să se lege, ca orice reconstituire, într-o poveste a trecutului, portretele lui Iisus îmi apar ca o metaforă grăitoare pentru timpul prezent. Pentru lumea surprinsă, acum mai mult ca niciodată, între durerea Crucificării şi speranţa Naşterii. Pandemia crucifică lumea în boală şi suferinţă, la scară globală. Cu toate acestea, Naşterea se apropie, promisiunea ei ne învie aşteptarea. Dar ne şi pune în faţa întrebării pe care o formulaţi, profetic: „Cine e Iisus?”, dar şi „Cine sunt în faţa Lui?” Ambele întrebări punctează un dialog deschis, înscris de la naştere în fiinţa noastră, începând cu prima Naştere. Naşterea ca moment fondator, pus în scenă de teologi, de mistici, dar şi de marii pictori, teatral, „străjuită de cortine” purpurii care o înscriu evenimenţial „pe scena sacră a lumii”. Dar şi Naşterea dispreţuită, aruncată la „vechituri” într-un anticariat obscur. Sau Naşterea exilată, alungată din spaţiul public de „laicitatea teroristă”. De la fuga în Egipt la marşurile alimentate de ateismul agresiv, Naşterea şi-a căutat refugiul în inima şi în privirea celui născut: omul. Există un fir care leagă „teatralitatea credinţei” de teatrul lumii. Religia, practica devoţiunii, dar şi complementarul ei, exerciţiul cotidian al artei sacre, ne păstrează într-un orizont spiritual propice interogaţiei contemplative, prin care actualizăm sensul Naşterii şi reflectăm la propria re-naştere. Iar Iisuşii pe care ni-i descoperiţi, „reprezentanţi ai sacrului într-o lume profană”, dau coloratură profeţiei lui Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi” – nu în sensul devoţiunii sectare, ci al îmbrăţişării ecumenice a sacrului: „Iisus – un Om! Iată ce am căutat şi am găsit! Iată cu cine, îndelung, am dialogat! Căci am vrut să ştiu nu doar cine e El, ci să aflu, privindu-l, cine sunt eu.” Adeseori, ne înconjurăm de ziduri, stăm în faţa lui Dumnezeu ca în faţa unui perete gol, de netrecut... Citindu-vă, am descoperit Iisuşii lui George Banu ca momente ale aceleiaşi Căutări, împreună pe un „perete al dragostei”. Şi, poate, dacă-i „vedem simţind”, ca-n Shakespeare, înţelegem pariul lui Pascal: „nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit”. Semn că Naşterea şi-a împlinit Promisiunea. //

George Banu

Iisușii mei

Editura Nemira, București, 2018, 160 pagini