Razboi rece, jurnal cald (II)

La Monica Lovinescu se merge in anii ‘80 ca la Mecca. Pentru scriitorii si intelectualii din Romania care ajung la Paris, intalnirea cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca este punct fix in program, chiar un ritual. Cei care calatoresc in alte tari vestice decat Franta le telefoneaza de-acolo ori le scriu. Un neintrerupt du-te vino, un trafic fabulos, o neincetata peregrinare ocupa, la propriu, viata de toate zilele a celor doi exilati.

Zile ce se prelungesc, adesea, pana tarziu dupa miezul noptii. E un iures de vizitatori, e un potop fara sfarsit si al carui sfarsit nu se intrevede. Jurnalul* scriitoarei si jurnalistei pariziene contine, in primul rand, imaginea acestui permanent si colosal pelerinaj.

A carui principala caracteristica este clandestinitatea. Denumiti chiar asa, "clandestini", de Monica Lovinescu, vizitatorii din Romania se feresc sa se stie ori sa se afle ca s-au intalnit cu cei doi romani parizieni. Intalnirile sunt secrete, iar pastrarea secretului este o conditie a mentinerii pelerinajului.

Regulile conspirative sunt respectate strict. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu se intalnesc decat rareori, in chip cu totul exceptional, cu doi oaspeti literari deodata. Nu spun nimanui cu cine s-au mai intalnit ori se vor mai intalni.

Precauti sunt si vizitatorii. Din prudenta, un cunoscut critic, Eugen Simion, marturiseste astfel cuiva ca nu se va intalni cu Monica Lovinescu, se teme. Monica Lovinescu afla, consemneaza in Jurnal, unde noteaza insa si ca totusi s-a intalnit cu Eugen Simion - criticul spusese dinadins ca nu o va vedea, pentru a se pune la adapost. In primavara lui 1984, vine la Paris o delegatie pentru sarbatorirea centenarului Panait Istrati la UNESCO.

In delegatie, care locuieste la Ambasada RSR, sunt si doi colegi din redactia Romaniei literare, Constantin Toiu si M. Iorgulescu. Ambii isi fac timp si iau discret legatura cu Monica Lovinescu, dar fara a sti unul de altul... vreme de aproape doua decenii, pana acum, la aparitia Jurnalului! Nu din neincredere, ci pentru ca asa era regula jocului.

Iar jocul era periculos. In anii ‘70 si ‘80 Monica Lovinescu si Virgil Ierunca devin liderii neoficiali, dar cu atat mai redutabili, ai opozitiei fatise la ceausism, aceasta varianta tot mai specific romaneasca a comunismului. Impotrivirea directa fata de regimul de la Bucuresti, si cea din exil, si cea din tara, prin ei se exprima. Prin textele lor, prin vocile lor.
Prin emisiunile lor. Cei doi, exilati de lunga data in Franta, de la sfarsitul anilor ‘40, fac de la Paris jurnalism radiofonic la Europa Libera, iar sectia romana a acestui post de radio american, pe atunci cu sediul la München, ajunge in acei ani sa concureze direct, ca nivel de audienta, toate mijloacele oficiale de informare din Romania, singurele existente de altfel.

Datorita, in primul rand, lor. Pentru cei mai multi dintre romani, Radio Europa Libera inseamna doar sectia romana, iar sectia romana inseamna Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Daca nu exclusiv, cel putin predominant. Ei dau, in orice caz, identitate postului de radio.

Nu sunt insa, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, nici nume noi, nici oameni foarte tineri. Inca inainte de anii ‘70 ambii erau cunoscuti, ambii aveau reputatie de notorii anticomunisti, ambii facusera jurnalism radiofonic, inclusiv la Europa Libera, de multa vreme. In toamna 1981, cand incepe Jurnalul, Monica Lovinescu implineste 58 de ani, iar in august Virgil Ierunca facuse 61. Rolul si extraordinara lor popularitate din anii ‘70 si ‘80 se explica, evident, prin calitatile si personalitatea fiecaruia dintre ei, dar si printr-o anumita conjunctura, chiar printr-o uimitoare conjunctie de factori dintre cei mai diversi si tinand de planuri extrem de diferite. O explicatie unica nu exista si probabil nici o ierarhie precisa a cauzelor nu se poate stabili. Cert este totusi ca o analiza a Jurnalului, daca nu ramanem in registrul cancanier, nu se poate face fara evocarea contextelor.

Contextele

Cel mai putin amintit context, cand se evoca ultimele decenii de regim comunist, este cel asa-zicand tehnologic. De la jumatatea anilor ‘60, in Romania inceteaza bruiajul emisiunilor in limba romana ale posturilor straine de radio. Aceasta masura, luata din ratiuni de politica externa, deschide insa spre lume spatiul radiofonic intern. In aceeasi perioada apar pe piata si se raspandesc masiv aparatele de radio cu tranzistori, fie din productie interna, fie de import, de obicei din Uniunea Sovietica. In acest fel, "undele scurte" devin lesne accesibile pentru populatia Romaniei, chiar daca nu asigura cel mai bun confort de auditie. Emisiunile in limba romana ale posturilor straine de radio pot fi acum ascultate de oricine si in orice loc din tara. Ferit, pe ascuns, dar la indemana.

Schimbari semnificative se petrec si la sectia romana a Europei Libere. Director in acesti ani este un mare jurnalist, Noel Bernard. Avusese, la cutremurul din martie 1977, un coup de génie: reusise sa obtina de la conducerea americana functionarea neintrerupta, 24 de ore din 24, a emisiunilor in limba romana, iar programele, adaptate din mers la teribilul eveniment, permiteau romanilor din Romania sa afle de soarta familiilor, a prietenilor si a cunoscutilor din Bucuresti si din alte orase lovite de cataclism prin intermediul... radioului din München!

Profitase, desigur, si de paralizia mijloacelor de informare din tara, blocate mortal, sinucigas, de birocratia de partid si de stat. A fost, probabil, momentul cheie, momentul in care emisiunile in limba romana ale Europei Libere au devenit - si aveau sa ramana - inconturnabile in viata de zi cu zi a romanilor din Romania. Tot Noel Bernard, care, se vede, nu socotea functia de director un privilegiu de aparat prin comoditate, intrigi si oportunism, se zbatuse inca din 1967 sa obtina de la "sefii" americani (cf. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, vol. II, pp. 16-17) o extindere a "emisiunilor culturale". Intuise, probabil, ca marea batalie a razboiului rece era una preponderent culturala, si intuise, in mod sigur, ce formidabil jurnalist este Monica Lovinescu: proiectul noilor programe culturale, sustinut de el in fata conducerii americane, ii apartinuse ei. Si tot cu sprijinul lui Noel Bernard acasa la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca se infiinteaza de fapt un mini-studio radiofonic. Era, scrie Monica Lovinescu in La apa Vavilonului, "un laborator de nivel profesional pentru a copia muzica de pe discuri, a inregistra cronicile, uneori discutiile si chiar mesele rotunde".

Opt ani mai tarziu, in 1975, sunt suprimate emisiunile in limba romana de la Radio Paris, presedintele francez de atunci, liberalul Valery Giscard d’Estaing, este in excelente relatii cu Nicolae Ceausescu. Redactor acolo, Virgil Ierunca devine disponibil. La aflarea vestii, Noel Bernard ia avionul de la München si vine de indata la Paris, "sa-i propuna lui Virgil cate emisiuni vrea", isi va aminti Monica Lovinescu in memoriile din La apa Vavilonului. Si tot de acolo citez urmarea: "Atunci s-au nascut intr-o seara la noi acasa Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) si Cronica pesimistului din cadrul emisiunii Actualitatea culturala.

La "Povestea" aveau prioritate textele venite din tara in acel moment cand incepea sa se deseneze chiar si la noi "disidenta": un roman clandestin al lui Baconsky, Biserica Neagra, romanele lui Goma, publicate doar in strainatate". Fiindca se schimbase si Romania. Acea "disidenta" care "incepea sa se deseneze" prin publicarea in strainatate a unor carti interzise de cenzura nu era decat forma cea mai vizibila si mai spectaculoasa a unor mari modificari. In ciuda restalinizarii de dupa 1969-1970 ("un imputit climat stalinist a reaparut printre noi" - noteaza, de pilda, poetul si criticul Victor Felea in noiembrie 1972 in nemeritat de putin comentatul sau Jurnal al unui poet lenes, Editura Albatros, 2000), anumite certe castiguri ale relativei relaxari anterioare nu vor mai putea fi anulate. Fiecare restrangere starneste nemultumiri si tensiuni, iar autoritatile se tem de aparitia unor miscari sau nuclee articulate de opozitie si de confruntari frontale. In fata unei neasteptate opozitii a scriitorilor, "tezele din iulie" 1971 vor fi considerabil diluate dupa cateva luni. La represiunea brutala si de masa din 1947-1960 nu se mai revine; teroarea e difuza, birocratica si predominant psihologica.

Functioneaza un imens aparat politienesc de supraveghere si control, acestuia i se asociaza o armata de activisti, dar spre deosebire de anii stalinismului regimul nu mai recurge decat in cazuri izolate la masuri dure si la violenta directa. Se teme de conflicte si incearca, pe toate caile si prin toate mijloacele, sa le evite, sa le deturneze, sa le sufoce in fasa; arestarile, schingiuirile, procesele politice, condamnarile la ani lungi de puscarie sunt inlocuite de intimidari, presiuni, amenintari, santaj. Romania anilor ‘50 fusese una scindata, revolte cum au fost cele din Valea Jiului in 1977 sau de la Brasov in 1987 ar fi fost atunci inabusite in sange si s-ar fi incheiat foarte probabil cu valuri de condamnari si executii.

Romania anilor ‘70 si ‘80 va fi de toate partile una a jumatatilor de masura, a compromisurilor, a cedarilor tactice, a duplicitatilor, a hartuielilor. Nemultumirea se generalizeaza, dar nu se coaguleaza. Dupa relativul armistitiu din anii ‘60, lungul razboi dintre partid si societate ia forma unei gherile proteice. O forma ce corespunde individualismului propriu muncii intelectuale si artistice. Chiar daca nu devine in mod explicit un factor federator, impotrivirea musteste in lumea literara. Mai perspicace decat aveau sa fie multi dintre "analistii" de dupa 1990, regimul intelege ca pepiniera revoltei aici se afla. In vara lui 1981 se petrece un fapt fara precedent: dupa ce initial isi anuntase participarea si inevitabilul discurs, dupa ce fusesera mobilizate "masele de muncitori" care ar fi urmat sa-l intampine, Nicolae Ceausescu renunta in ultimul moment sa mai vina la Conferinta Uniunii Scriitorilor. Trimite un "reprezentant" sa citeasca un "mesaj", dar mai nimeni nu aplauda si nu se ridica in picioare, dupa ritual, cand se pronunta numele lui Ceausescu. Pentru a preintampina falsificarea alegerilor, scriitorii vor alcatui echipe care sa pazeasca, pe timpul noptii, urnele cu buletinele de vot: printre cei 44 de alesi legal pentru viitorul Consiliu de conducere nu figureaza nici un nume agreat de partid. Pentru completarea locurilor (erau 91) ar fi trebuit, conform statutului, sa se tina un al doilea tur. Nu se va mai tine niciodata.

Uniunea va fi strangulata cu incetul. Dar nici acum nu se poate reveni la metodele anilor ‘50, chiar daca incercari exista. Nici macar calatoriile peste hotare nu pot fi cu totul suprimate. Monica Lovinescu isi incepe Jurnalul la 2 septembrie 1981. La 18 septembrie il intalneste pe prozatorul si eseistul Alexandru George. Acesta ii spune ca inainte de plecare a fost tracasat de "tot felul de anchete cu generali si colonei de Securitate" si ca "dupa Conferinta Scriitorilor nu prea se mai dau vize scriitorilor". Conform Jurnalului, insa, de la 18 septembrie si pana la sfarsitul anului Monica Lovinescu si Virgil Ierunca se vor intalni cu alti vreo 13-14 scriitori si intelectuali veniti din Romania. Desi erau socotiti, cum le confirma si Alexandru George, ca si multi alti viitori vizitatori, "inamicii numarul 1" ai regimului. Toti colaboratori, indirect, prin Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, la campania dusa de cei doi parizieni, prin Europa Libera, impotriva acelui regim. Al carei succes, deocamdata numai de audienta, nu ar fi fost, poate, posibil sau, in orice caz, nu ar fi avut proportiile atinse fara aceasta colaborare clandestina. Fara aceasta intensa, multiforma si sustinuta complicitate intre scriitorii din Romania si ce doi exilati.

Fara intalnirile consemnate in Jurnal, carte de fapt a unei mari si simbolice intalniri intre scriitorii din tara si cei din exil.
Iar campania care a mobilizat atatea energii este de asezat, in sfarsit, si in cadrul mai larg al schimbarilor politice internationale ce vor face posibil sfarsitul inca neprevazut al razboiului rece. Iata doua reamintite rapid. In Statele Unite fusese ales presedinte in 1980 republicanul Ronald Reagan: el va lansa in 1983 proiectul "razboiului stelelor", care va ingenunchea Uniunea Sovietica.

In 1981 in Franta este ales presedinte socialistul François Mitterrand, cu sprijinul Partidului Comunist, ai carui reprezentanti vor intra in guvern. Spaimele de o Franta Rosie sunt uriase, politologi de dreapta de tip Jean-François Revel vad deja tancurile sovietice defiland pe Champs Elysées. Mitterrand va fi insa primul sef de stat occidental care va pune capat intr-un mod raspicat si rasunator relatiilor cu Nicolae Ceausescu si regimul acestuia.

Tot el va inclina decisiv balanta in "criza rachetelor", aproband si sustinand instalarea rachetelor americane Pershing in Europa Occidentala, pentru a face fata rachetelor sovietice de tip SS 20. Cat despre comunistii francezi, "imbratisarea" lui Mitterrand se va dovedi otravita: a fost, pentru PCF, inceputul unui declin accelerat. Iar presa franceza de stanga va duce lungi si insistente campanii impotriva lui Nicolae Ceausescu si a regimului de la Bucuresti. Popularizate, pentru romanii din Romania, in emisiunile facute de Monica Lovinescu la Europa Libera. Dar si - se vede acum, din Jurnal - macar inspirate de ea si de alti cativa opozanti romani din Paris, pe baza discutiilor si a intalnirilor cu "clandestinii" din Romania.

* Monica Lovinescu – Jurnal, 1981-1984, Editura Humanitas, 2002