Pe aceeași temă
Introducerea memoriilor româneşti ale contelui de Saint-Aulaire (Humanitas, 2016), semnată cu multă erudiţie de Mihai Dim. Sturdza, dezvăluie o personalitate complexă, un adevărat caracter pe stil vechi. Auguste-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, s-a născut în 1866 într-o veche familie aristocratică franceză, cu origini în Bretania. Cu atât mai interesant este serviciul său în slujba autorităţilor republicane franceze (cea de a III-a Republică), cu cât rudele sale fie fuseseră masacrate în timpul Terorii Revoluţiei Franceze, fie aleseseră să lupte împotriva ei, în cadrul armatei ruseşti a ţarului Alexandru I. Unul dintre reprezentanţii familiei sale, colonel ţarist, a ajuns secretar domnesc la curtea lui Constantin Ipsilanti.
Saint-Aulaire, catolic practicant, a făcut o carieră impresionantă în slujba diplomaţiei franceze, înainte să ajungă la Bucureşti fiind ambasador în America de Sud (la Lima, Santiago şi Rio de Janiero). Între 1912 şi 1916 a fost ministru delegat pe lângă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc, protectorat francez. În 1916 a fost numit ambasador la Bucureşti, rămânând în această poziţie până în 1920. Foarte interesant este şi parcursul său după această perioadă cunoscută de noi şi din memoriile oamenilor politici români care l-au întâlnit (de exemplu, cele ale lui I.G. Duca). Distingându-se în România, Saint-Aulaire a fost promovat, fiind numit ambasadorul Franţei în Marea Britanie, fostă mare aliată, care însă nu vedea cu ochi buni hegemonia franceză în Europa (mai mult o iluzie). Nu a rămas mult timp în această poziţie, pentru că victoria în alegerile din Franţa a filobolşevicului Eduard Herriot, cel care a avut o lungă relaţie de dragoste cu Uniunea Sovietică, a dus la un conflict deschis între Saint-Aulaire şi noul guvern francez de stânga. Care l-a rechemat din post, o umilinţă pe care Saint-Aulaire avea s-o ţină bine minte, întregul său parcurs intelectual interbelic, dar şi postbelic fiind dominat de militantismul anticomunist. După acest episod, s-a dedicat scrisului, fiind director al prestigioasei Revue d’histore diplomatique, dar semnând articole şi în Figaro. Contele şi-a publicat memoriile abia în 1953 (pe când avea venerabila vârstă de 87 de ani!), cu un an înainte să moară în castelul său din Malartrie, provincia Périgord.
Memoriile diplomatului francez dovedesc foarte clar că una dintre condiţiile esenţiale şi cu bătaie lungă puse de Brătianu pentru intrarea României în război de partea Antantei era o ofensivă majoră şi susținută a frontului aliat de la Salonic. Acest front era condus de unul dintre cei mai incompetenţi generali ai Armatei Franceze, Sarrail (1856-1929), al cărui singur mare merit era acela de a fi avut conexiuni (pile) politice în cadrul partidelor de stânga din Franţa, al căror sprijin parlamentar era esenţial pentru susţinerea războiului. Se va vedea ulterior câtă dreptate a avut Brătianu, pentru că
CONTELE DE SAINT-AULAIRE |
pasivitatea acestui front până în anul 1918, când comanda a fost preluată de un alt mare mareşal francez, Franchet d’Espèrey, avea să fie fatală ofensivei române din Ardeal. Forțele bulgare, germane şi turce, neavând mare lucru de făcut în faţa Salonicului, au lansat ofensiva în Dobrogea, care avea să deregleze complet mecanismul şi strategia militară română, contribuind deplin la înfrângerea din noiembrie-decembrie 1916. După ce Sarrail, care s-a amestecat în politica internă a Greciei, mai degrabă a fost îndepărtat de la conducerea acestui front, ofensiva aliată din Macedonia avea să spargă frontul şi să scoată şi Bulgaria şi Turcia din război, asigurând legătura cu România (care semnase Pacea de la Bucureşti, neratificată de rege).
Amintirile contelului de Saint-Aulaire sunt pigmentate şi cu suficient de multe portrete pertinente, uneori chiar suculente, ale principalilor actori ai dinamicii româneşti din perioada 1916-1920. Pe generalul Berthelot, comandantul Misiunii Franceze, l-a întâmpinat la Gara de Nord, la 15 octombrie 1916, fiind foarte fericit pentru că românii reproşau pasivitatea Antantei faţă de soarta grea a frontului românesc. De Berthelot, pe Saint-Aulaire îl va lega o lungă şi trainică prietenie. Dar cum era Berthelot? „Burgund cu temperament sangvin, foarte echilibrat, mai înalt şi mai corpolent decât Joffre, tot atât de calm, dar mai puţin tăcut, mai jovial, dar tot atât de senin, înzestrat cu poftă zdravănă de mâncare, cu un gust ales, sociabil şi generos, el ţinea masă deschisă, îmbelşugată, de prim ordin, şi era destul de bine organizat pentru a mă ajuta deseori în această privinţă, mulţumită automobilelor misiunii şi legăturilor sale cu partea neocupată a ţării.“
Diplomatul francez oferă o imagine de ansamblu a dezintegrării ruseşti din 1917. Saint-Aulaire nu a nutrit cine ştie ce simpatii faţă de marele aliat de la Răsărit, dimpotrivă. Familia sa ar fi investit sume însemnate în împrumuturile pe care Republica Franceză le-a subscris pentru a ajuta Rusia țaristă, toţi aceşti bani fiind pierduţi odată cu revoluţia bolşevică. În afară de acest aspect, Saint-Aulaire are o atitudine vădit rusofobă pentru că... este românofil şi condamnă, pagină după pagină, atitudinea Rusiei după intrarea României în război de partea Antantei, din care făcea parte şi Imperiul Ţarist. Însă viziunea îngustă ţaristă nu vedea cu ochi buni o Românie puternică, mai mare, care, în mod clar, ar fi barat calea către Istanbul, Bulgaria fiind văzută mai degrabă ca un satelit cultural al Rusiei. „Lăsaţi în voia lor, dezertorii nu se dedau la niciun act de violenţă, nu se gândeau decât să se întoarcă în Rusia sau să se organizeze pentru a trăi confortabil în România. Aşa se face că la Iaşi, în piaţa mare a oraşului, goală de mult din lipsă de aprovizionare, ei instalaseră numeroase tarabe încărcate cu alimente, rufărie, cearşafuri, blănuri, parfumuri, tutun etc. Toate provenind din nesecatele stocuri ale intendenţei ruseşti, jefuită cu conştiinţa împăcată, potrivit principiului etimologic al comunismului: totul aparţine tuturor.“
Relativ puţin cunoscută este misiunea/călătoria întreprinsă de diplomatul francez la Odesa la sfârşitul lui octombrie 1917. Dat fiind suprafaţa uriaşă a Rusiei, valurile bolşevice (maximaliste, cum erau mai degrabă cunoscute în epocă) au ajuns relativ mai încet în ungherele fostului imperiu aflat în plină dezagregare. Dar chiar şi aşa, „specacolul care mă aştepta la Odesa depăşea previziunile mele cele mai pesimiste. Imediat am avut impresia că mă aflam într-o lume răsturnată cu susul în jos sau într-o imensă casă de nebuni, deseori nebuni de legat“. Sovietul local, chipurile pentru a-i asigura securitatea personală (mai degrabă pentru a-i cunoaşte toate mişcările), a delegat două gărzi înarmate pentru a-l însoţi peste tot de-a lungul întregii şederi. Un alt obiectiv al vizitei lui Saint-Aulaire era studierea posibilităţilor de retragere a Casei Regale a României, armatei şi elitei politice în oraş, ca parte a unui plan mai amplu (dar utopic) de deplasare fie spre Japonia sau Mesopotamia, unde se aflau forţele imperiale britanice, prin Persia. „Am constatat o stare de anarhie incomparabilă cu evacuarea armatei române. Nimic nu fusese pregătit pentru a o primi şi totul concura la a nu-i lăsa în Rusia altă perspectivă decât să moară de foame şi frig.“ Datorită intervenţiilor sale, sovietul bolşevic a acceptat să lase câteva garnituri cu cereale, reţinute pe termen nedefinit în gara locală, să plece spre Moldova înfometată, dar demnă. „Regăsind Iaşiul, chiar în zilele cele mai întunecate, lumină şi aer curat, m-am crezut pe o altă planetă, într-un salon, într-o tabără ordonată.“
Saint-Aulaire dezvoltă o analiză foarte pertinentă a bolşevismului, chiar dacă la o distanţă temporală care i-a permis să observe consecinţele regimului care se năştea în timp ce el era la post la Iaşi, la o aruncătură de băţ de Rusia. În plus, el condamnă atitudinea Aliaţilor faţă de intervenţia trupelor române în Ungaria bolşevizată, unde a întreprins şi o scurtă vizită. La Budapesta i-a observat pe unguri, „deşi foarte umiliţi că fuseseră eliberaţi de români, bucuria de a ieşi din paradisul infernal organizat de Soviete precumpănea asupra oricărui sentiment“. Un colaborator de-al lui, având o libertate de mişcare mai mare decât Saint-Aulaire, a vizitat şi celulele poliţiei secrete, camerele de tortură. În tot acest timp, în România se refugiau numeroşi ruși care scăpaseră de iadul comunist, „despuiaţi de toate bunurile lor şi plângând moartea groaznică a unora dintre ai lor“.
În mai 1930, Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au revenit în România Mare, la constituirea căreia îşi aduseseră o contribuţie deloc de neglijat (mult mai însemnată decât a multor altor români colaboraţionişti rămaşi la Bucureşti). Cum putea să regăsească delegaţia franceză România decât profund dezbinată? Exact când ea părăsea România, la 8 iunie 1930, din Cernăuţi spre Polonia, cu care aveam graniţă directă, avea să aterizeze şi Carol II, cel care avea să contribuie la distrugerea României Mari. Saint-Aulaire şi Berthelot, oricum grav bolnav, nu au avut cum să se mai întâlnească cu mai multe personalităţi române esențiale pentru luptele din 1916-1919, precum Regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, morţi între timp. Măcar prezenţa delegaţiei franceze a fost primită cu mult entuziasm şi deferenţă de publicul român şi de toate partidele importante. Au avut loc discursuri şi primirea entuziasmantă a francezilor în cele două Camere reunite ale Parlamentului Regatului Român. Saint-Aulaire a susţinut şi o conferinţă în aula Ateneului Român, în franceză. La 5 iunie 1930, Saint-Aulaire a fost proclamat cetăţean de onoare al Iaşiului. Nobilul diplomat francez a păstrat o imagine foarte frumoasă României şi românilor până la sfârşitul lungii sale vieţi, deplângând profund bolşevizarea României autentice de după 1945, în fapt, moartea României iubite de el.