Sapiens, dar nu pentru eternitate

Yuval Noah Harari este un istoric (tânâr – are numai 41 de ani) cu un parcurs public și cu un succes internațional cu totul re­marcabile. De relativ puțin timp, îl avem și în românește – deo­cam­dată, cu prima dintre cele două cărți cu care a bubuit pe scena internațională: Sa­piens. Scurtă istorie a ome­nirii. Cartea a fost pu­bli­cată, la jumătatea lui 2017, la Editura Polirom, în ex­cepționala serie de istorie (despre care am mai scris chiar aici, în revista 22) His­toria, coordonată de is­to­ri­cul (la bază, să nu uităm că aceasta este!) Mihai-Răzvan Ungureanu. Tot aici, la Po­li­rom, suntem asigurați, peste nu foarte mult timp, va apărea și al doilea volum de mare răsunet al lui Harari – Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului. À propos de succes, iată numai un indicator rapid și eloc­vent: Sapiens a fost deja tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj însumat spec­taculos pentru o lucrare de istorie, care depășește deja lejer câteva sute de mii de exemplare și care face din Yuval No­ah Harari unul dintre cei mai în vogă is­to­rici ai momentului în lume – îmi vine să spun, mai ales în lumea occidentală. De alt­fel, și Homo Deus pare să urmeze, în privința succesului de public, un destin foar­te asemănător cu volumul precedent, cu care are multe asemănări de familie. În­că un amănunt: la târgul de carte din această toamnă, volumul lui Harari a fost, la vânzări, lider de top pentru Polirom.

Încă „două vorbe“ despre autor, dintr-un unghi oarecum spectaculos sub raport mediatic: Harari e practician al meditației Vipasana, despre care spune, normal, „că i-a schimbat viața“. De asemenea, se an­trenează în direcția principiilor acestei me­ditații două ore în fiecare zi – o oră la în­ceputul zilei și încă una la finele acesteia. Crede despre meditație – cu atât mai mult despre cea pe care o practică el însuși – că este și o cale de cercetare. De altfel, cer­ce­tarea care a luat forma volumului Homo deus îi este dedicată maestrului său de meditație. Pe de altă parte, există referințe publice despre Harari care spun, à propos de meditație, că, în fiecare an, se retrage pentru 30 de zile sau chiar mai mult în tă­cere, fără cărți și fără social-media în ime­diata sa apropiere. În restul anului însă este un foarte eficient utilizator al social-media, canalul său de YouTube – acolo un­de a dezvoltat, între altele, în calupuri vi­deo care s-au bucurat de o apreciere con­siderabilă multe dintre liniile de discurs din Sapiens. Scurtă istorie a omenirii și care îl ajută să facă și cursuri online- având o audiență remarcabilă.

Pentru săgeata istoriei cu care lucrează profesorul de la Uni­ver­sitatea Ebraică din Ierusalim – o săgeată care este departe de a se fi înfipt în ținta către care a pornit și pe care, la acest moment, o pu­tem doar presupune, nicidecum indica așa cum indicăm ceva de ordinul unei cer­titudini - există câteva mari momente ca­re echivalează cu un fel de revoluții ale „istoriei omenești“ (revoluție, nu neapărat evoluție...). Patru, mai precis: a) revoluția cog­nitivă; b) revoluția agricolă; c)uni­fi­ca­rea umanității; d)revoluția științifică. Sa­piens este cel care face „revoluția cog­ni­ti­vă“ și se impune în cele din urmă în fața celor cu privire la care trebuie să țină multă vreme, o spune Harari, „un secret încă și mai tulburător“. Se impune, însă nu definitiv, nu în absolut. Iată

despre ce ar fi vorba: „Nu doar că avem o mul­țime de veri necivilizați: cândva am avut mulți frați și surori. Suntem obișnuiți să ne gândim la noi înșine ca la singurii oa­meni, fiindcă în ultimii 10.000 de ani specia noas­tră a fost într-adevăr sin­gura specie umană. To­tuși, adevărata semnificație a cuvântului om este «un animal aparținând genului Homo» și au existat multe alte specii ale acestui gen în afară de Homo sapiens. Mai mult, așa cum vom vedea în ultimul capitol al cărții, într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat s-ar putea să tre­bu­iască să ne luptăm din nou cu oameni non-sapiens“. În termenii celor patru etape istorice propuse de Harari ca mari borne temporale care marchează istoria ome­nirii, primele trei sunt, net și integral, în beneficiul sporirii ființei lui homo sa­piens. Cea de-a parta, cu siguranță de de­parte cea mai spectaculoasă, mai diversă și mai rapidă dintre toate, îi dă aceluiași homo sapiens o putere fără precedent – una câteodată literalmente demiurgică -, așa încât ceea ce promite, în progresii geometrice uneori, revoluția științifică are deja premise, crede (și încearcă să ar­gu­menteze) Harari pentru a pune, serios și poate chiar decisiv, în criză pe cel care este dirijor și creator al acesteia.

Cu un discurs proaspăt și pro­vocator, Harari reconstruiește începuturile omenirii cu foarte multă imaginație și menține foarte sus această ștachetă și când se apropie de modernitate și de con­tem­poraneitate. Ceea ce se traduce in­clusiv prin aceea că, despre mari teme ale istoriei moderne și contemporane, un­ghi­u­rile de intrare și perspectivele de înțe­le­gere cu privire la ele avansate de Harari sunt chiar surprinzătoare. Iar unele dintre aceste perspective propuse sunt atât de tari, de tranșante, încât ceea ce deținem în materie de cunoaștere drept certitudini poate fi serios clătinat.

În alte cuvinte, în cele ale autorului de fapt, „această carte a început prin a prezenta istoria drept stadiul următor dintr-un continuum în care fizica e suc­cedată de chimie, iar aceasta de biologie. (...) Desigur, selecția naturală i-a dat lui Homo sapiens un teren de joc mult mai mare decât i-a dat oricărui alt organism, dar acest teren a avut totuși limitele sa­le. Consecința a fost că, în ciuda tuturor eforturilor și realizărilor, sapiens sunt in­capabili să se elibereze de limitele lor de­terminate biologic. Însă în zorii secolului XXI acest lucru nu mai este adevărat: Homo sapiens transcende aceste limite. El începe acum să anuleze legile selecției naturale, înlocuindu-le cu legile pro­iec­tării inteligente“. Am ținut să citez acest pasaj în mod special, fiindcă el sem­na­lează, discret de data aceasta, o notă care e în multe alte rânduri ilustrată de tipul de discurs, unul mai rar întâlnit la un is­toric, pe care îl practică Yuval Noah Ha­rari: anume, un dublaj savant pe care, fire curioasă și istoric foarte aplicat și deschis către alte domenii (azi, revo­lu­țio­nare și/sau de graniță), Harari îl asigură dinspre noile științe câtorva dintre marile și fe­cundele locuri comune (folosesc sin­tag­ma „locuri comune“ într-un sens re­toric – ca „rezervoare masive de sens“) ale istoriei omenești. Altfel spus, istoria pe care o gân­dește și pe care o povestește – cu un șarm ieșit din comun – Yuval Noah Harari nu este nici în afara marilor narațiuni ale me­tafizicii, dar nici în afara unor inserturi la zi care vin, să zicem, dinspre neuroștiințe sau dinspre biologia de azi. Trebuie spus neapărat aici că aces­tea nu sunt singurele științe pe care Ha­ra­ri le convoacă în spri­ji­nul discursului său – achiziții numeroase din istoria militară, din sociologie, din psi­hologie, din arheo­logie, din astro­no­mie, din fizica cuantică și nu numai, de fapt, vin să argumenteze o poziție sau alta din­tre cele exprimate. Acest tip de aliaj spe­cial cu care lucrează is­toricul israelian nu vrea să însemne, de­sigur, că „scurta sa istorie a omenirii“ ca­pătă statutul unei ști­in­țe exacte – fiindcă se referă des la achi­zi­ții care vin dinspre acestea și din­spre ști­in­țele experimentale; dar ea ca­pă­tă, în mod evident, o greutate și un profil neo­biș­nui­te. Este o istorie pe care o pu­tem numi „de graniță“, în sensul în care ea se naște și stă foarte bine „în picioare“ la in­ter­secția mai multor științe și discipline.

Yuval Noah Harari notează, suc­cint, într-un pasaj din epilogul cărții despre Sapiens... – un fi­nal, cum să spun, foarte deschis (dovadă și că unele dintre liniile directoare ale acesteia fac „pilonii“ grei din următoarea carte a istoricului is­rae­lian) -, că „acum 70.000 de ani, Homo sa­piens era încă un animal neînsemnat ca­re își vedea de treburile lui într-un colț al Africii. În următoarele milenii s-a trans­format în stăpânul întregii planete și teroarea ecosistemului. Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobân­dească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și de a dis­truge“. Ceea ce urmează, în pagina finală a cărții, nu face decât să întărească tușa critică pe care o privilegiază Harari când „personaj“ principal al unui argument sau al altuia cu care lucrează este homo sa­piens. À propos de noua zeitate, finalul paginii care marchează epilogul demon­stra­ției din această carte conține o in­te­rogație: „există ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?“. Întrebarea e chiar despre noi, oamenii, și, formulată atât de tranșant și de puțin măgulitor, ea consună cu linia majoră în care merge această carte, neobișnuită, extraordinar de pro­vo­ca­toare și foarte, foarte bine scrisă. Pentru dezbaterile cu profil istoric, pentru filo­zo­fia istoriei, pentru spațiul nostru public în general, aș îndrăzni să spun direct că avem de-a face cu o carte-eveniment. //