Sarutul lui Rodea

Pana de curand devenisem de-a dreptul iritat de recurenta referintelor lui Dan C. Mihailescu la anul 2004 ca fiind anul "bagailor, letopizdetelor etc.". Am inceput sa inteleg cum sta treaba dupa ce am citit Cersetorul de cafea, dupa ce am vazut ca acelasi lucru poate sta foarte ferm in spatele aluziei, ca mirosul de ceai venind dinspre samovar inveleste si dezveleste in acelasi timp toate aspectele iubirii, fie ea pur animalica, idealizata, "desnuda", "69" etc. "... de cateva zile, in Iasi, au aparut cele mai tulburatoare femei, ca intotdeauna intre intai si cincisprezece septembrie: studentele restantiere! Au ceva pe care in zadar mi-as dori sa-l scriu. Picioarele si sanii lor traiesc independent, in afara panicii examenelor, ochii doar, umpluti de spaima, rugatori, le fac mai accesibile, mai putin extraterestre. Simti ca vor sa fie salvate si tu ai putea-o face, punandu-le un opt sau un noua si-apoi ducandu-le-n brate pana-n prima odaita luata cu chirie, atarnand o patura la geam, incuind usa c-o cheie subtire de alama, ajutandu-le sa se descotoroseasca de intregul lor harnasament batut in tinte, orbit, deodata, de stralucirea lustruita a soldurilor. Ce soare lent e o femeie!" Am putea ilustra, comentand acest fragment epistolar, in comparatie cu orice productie "siameza" de an 2004, diferenta dintre erotism si fornicatie, dintre literatura si text. La fel cum orice roman de Henry Miller zace uimit in comparatiile atat de uzitate cu vreun roman "polirom" revendicandu-se de la Maestru. Asta si pentru ca erotismul lui Miller trimite undeva, mult mai departe de simpla impreunare. Ne amintim de acea definitie pascaliana a vanatorii ca actiune autotelica. Erotismul lui Emil Brumaru ia nastere, ca expresie, la contactul inefabil dintre pretext si masa invizibila a aisbergului: literatura, "cea care a ramas dupa ce ai uitat totul". Culorile, mirosul cafelei, lectura lui Gogol, o "crupa" vazuta sau imaginata sunt tot atatea prilejuri pentru a capta revelatia ("Ce soare lent e o femeie!"), pentru a lasa loc imaginatiei sa valseze in spatiul epistolar, un spatiu "one way only" (asta pentru ca Raicu nu raspunde - dar ce raspuns iti trebuie daca i-ai citit cartile si il consideri criticul cel mai apropiat tie?)... "Mereu ajung la doua cuvinte: carne, carte! Un simplu schimb intre consoana "n" cu "t". Deosebirea devine mai sesizabila, insa, intre "a citi" si "a fute"!". E deja un automatism (sa-l punem in carca "anxietatii influentei" bloomiene?) ca urmasul sa incerce a-si depasi maestrul fie ingrosand liniile (crezand ca "duce mai departe" ceva ce a fost dus totusi pana la capat), fie incercand a se deosebi total de acesta. Si cand te gandesti ca una dintre autoarele noului val isi defineste cartea drept "descriere a unei experiente exotice", sau produs "fictiv" (textual), nu poti sa nu te minunezi: cat de limitata e receptarea acestei experiente in spatiul intim, sau cat de saraca e imaginatia textuala... In cazul epistolelor lui Emil Brumaru catre Lucian Raicu, exteriorul nu joaca rol de pretext pentru scriitura decat ca suma descompusa a elementelor, ca sinestezie "fracturata": mirosul, atmosfera strazilor intortocheate, sau chiar cuplul de puberi Tom Sawyer/Becky Thatcher ("cel mai fermecator, mai auroral, mai pur si mai sfasietor-dulce cuplu, pentru mine, din intreaga literatura!")... Iar in ceea ce priveste livrescul, el exista aici ca spatiu Matricial, "cocon" in care se nasc reveriile, gandurile, propozitiile ironic/duioase sagetate catre Lucian Raicu: ca sa fim drepti, epistolele, mai ales in randurile de fantazare despre diverse personaje feminine, sunt adevarate lectii de hermeneutica personalizata: "O, de-as avea o sfoara de mosie, un conac in ruina, cativa mesteceni si-un samovar! Sa-mi pun o haina usoara, sa-mi iau palaria de pai si pusca de vanatoare, sa-nham o iapa calma la sareta si, fluierand prepelicarul, sa plec la plimbare! Sa mananc somon si batog, sa joc biliard la o mosierita tanara si vaduva, vecina imbracata in museline albe, trupesa si tandra, ahtiata dupa discutii fine, dar ascunzand in lenjeria-i intima acel pizdoi pe care banuiesc ca-l au toate eroinele lui Turgheniev!" Erotismul scriiturii nu e altceva decat erotism al lecturii ce o preceda: aluzia prozei de secol 19 e trecuta prin filtrul erotizant al receptarii unui hedonist si transformata in rima tandra si muscatoare. Tacerea "maestrului" creeaza un spatiu al posibilului, un feed-back imaginar, pentru ca adevarata tinta a acestor scrisori este una estetica. Emil Brumaru nu comunica (si apoi, oare nu ne-am plictisit deja de secolul comunicarii, n-am vrea undeva, in alt timp?), ci brodeaza pliuri, in care toarna delicat cafea, fantazeaza, ti-l imaginezi rasturnat intr-o rana pe divan, recitind Fratii Karamazov si mirosind "chilotii Grusencai"... Se mai cere vorbit un palier al lecturii: avem de-a face aici cu un scriitor, unul dintre cei mai buni. Si chiar daca atat de mult folositul "chin al creatiei" ne oboseste si pe noi, el exista cu adevarat transpus in paginile epistolarului. E, poate, singurul chin ce transpare printre randurile respective, singura umbra care-i intuneca veselia bucolica (erotica)... Ar mai fi si inevitabilele ironii aruncate colegilor de breasla (antologica descrierea lui Ioan Alexandru la mare, mancand mamaliguta cu smantana si compunand in gand, eventual, Imnele Dobrogei!...), iritari repede expediate in derizoriu. Dar totul invelit intr-un soi de intelepciune hedonista, unde cele doua actiuni favorite, "violarea" cartilor si "citirea" femeilor se impletesc in verbul aruncat "maestrului". Exista atata "ferocitate" sexuala in actul lecturii, atata directete a imaginarului erotic, dar nimic nu raneste, nimic nu ajunge violent sau frust la receptor. E, poate, o forma a magiei: "Apoi, pe neasteptate, se pleca pana la pamant si-i saruta piciorul (s.n.). De ce, stimate domn, de ce piciorul si nu, cum ar fi fost decent, mana sau, si mai sfielnic, fruntea? Doar pentru ca s-a asezat in genunchi? Si din genunchi se ajunge la mana! Si-apoi, batranul Dosto zice asa, in general, "piciorul". Or, un picior are gleznisoara, pulpa dulce, genunchi cu rotula frageda, coapsa oculta si fierbinte. Cam pe unde a pupat-o, stimate domn Rodea? (...) Adica a pupat-o pe picior pentru ca, in cazul ei, acesta era "instrumentul" rusinii, al vinovatiei etc.? Si el o absolva, astfel, tocmai de rusine, de vinovatie etc.? Dar atunci, si va rog din adancul sufletului, stimate domn, din baierele inimii, sa-mi iertati precizia, de ce n-a pupat-o, macar, daca tot s-a aplecat atat de spectaculos ""in fata intregii suferinte umane", de ce n-a pupat-o, zic, stimate domn, ca sa fie si mai si, in pizda??? Sunt un porc? Bineinteles! Dar si Rodea!!" Oare ce s-ar fi intamplat daca Rodea isi depunea sarutul mantuitor chiar in acel loc "textual"? Am fi ratat o scrisoare cat un volum de critica...

* Emil Brumaru, Cersetorul de cafea, Ed. Polirom, 2004