Self-control

Parcurgând suita textelor dintre 1999 și 2014, vom înregistra o dată în plus denivelările unei poezii care, în 15 ani, a reușit să se contureze memorabil prin volumul cântece eXcesive. Dan Sociu este mai interesant și mai consistent decât poezia pe care o scrie, iar precocitatea sa a fost intelectuală, nu artistică. (...) Probabil însă că și aceasta e o etapă spre o altă vârstă artistică a unui scriitor veritabil, care a dat, e drept, și destule rateuri, în căutarea unor noi zone de experiență existențială și poetică.

Printr-un fel de lege a compensației, an­tologia de autor Dan Sociu e atât de fru­moasă, ca obiect, pe cât erau de urâte și de încropite editorial multe dintre vo­lu­mele scoase de tinerii noș­tri poeți la începutul anilor 2000. Dincolo de calitatea hârtiei și de eleganța gra­fică a volumului, ilus­tra­țiile lui Felix Aftene com­pletează cum nu se poate mai bine versurile lui Dan Sociu, oferind totodată spri­jin tehnoredactării: autorul nu este unul prea prolific și 15 ani de lirică se întind pe două sute de pagini. Fiecare text din Vino cu mine știu exact unde mergem are „intrarea“ lui și, frecvent, câteva ver­suri compunând o poezie apar pe pagini mai mult albe decât acoperite de cuvinte. Minimalismul formulei poetice este astfel oferit într-o ediție de lux, făcută posibilă și prin antologarea unor texte mai mo­deste.

Neexistând o notă asupra edi­ției, iar postfața liricoidă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu neoferind vreo informație, nu se expune criteriul de an­to­logare și un cititor care nu a parcurs vo­lumele lui Sociu nu va înțelege nimic. Probabil că autorul nu a putut renunța la poeziile sale de tinerețe, dar un lector de carte sau un critic i-ar fi putut obiecta lipsa de discernământ și i-ar fi putut ar­gumenta că din borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002) unu-două texte ar fi fost suficiente pen­tru a ne face o idee despre restul. Plasa are ochiurile prea largi și în antologie apar cam multe poezii de nivel mediu, de un interes mai degrabă documentar. Par­curgând suita textelor dintre 1999 și 2014, vom înregistra o dată în plus de­ni­velările unei poezii care, în 15 ani, a reu­șit să se contureze memorabil prin vo­lumul cântece eXcesive (2005).

De observat și eforturile autorului de a se „continua“ ori reinventa. Dan Sociu, el, este mai interesant și mai consistent de­cât poezia pe care o scrie, iar precocitatea sa a fost intelectuală, nu artistică. Ver­surile de tinerețe intră în sfera comicului involuntar: „în fond totul se explica prin dorința/ simplă/ omenească a unui pă­duche însingurat/ de a sărbători cră­ciunul cu noi“ (Fratele păduche); „aș/ vrea să fiu într-un personal împuțit să scot pe/ fereastră palmele făcute căuș împotriva/ vântului să mi se umple cu sâni răcoroși“ (xxx); „noaptea când mă apuca foamea stăteam în chiloți/ în bu­cătărie și mâncam borș cu ceapă hop/ anxietatea dacă ar intra acum cititorii pe ușă/ și te-ar vedea“ (Vodcă sau vin). Aici vine postfațatorul și explică: e „ca­lea pe care a urmat-o și Sociu până de curând, un de curând existențial care i-a dictat o schimbare majoră a actului poe­tic, dar și a rădăcinilor poietice“. (p. 222).

DAN SOCIU - Vino cu mine știu exact unde mergem. Antologie 1999-2014
(Ilustrații de Felix Aftene, postfață de Bogdan-Alexandru Stănescu; Editura Polirom, Iași, 2014, 240 p.)

Pare că poetul, deocamdată, știe mai bi­ne cum ar fi să fie poezia decât să o scrie. Versurile sale, oricum ar fi ele, stârnesc entuziasmul „critic“: orice secvență e o încrucișare culturală de sensuri, un Car­re­four hermeneutic. Poetul scrie: „sociu e un boșcău/ cu diskinezii biliare“. Cri­ticul interpretează: avem un narator „so­lar-în-ciu­da sa“. Poetul suferă ca un câine, din dra­goste, în re­marcabilul Cân­tece eX­cesive: „Când nu ești lân­gă mine/ și nu ești ni­cio­dată/ inima mea e câm­pul gol/ presărat cu gu­noaie// al primei di­mi­neți/ după Woodstock“. Cri­ticul interpretează: „Acest exces (dionisiac, afro­disiac) nu poate lăsa Subiectul nealterat“ (p. 226). În fine, de la un punct încolo, post­fațatorul nu mai are nevoie de textele din antologie nici ca pretext. Un poet cu self-control e dublat, aici, de un critic patetic: „suntem fii­nțe permeabile, in­fluențate de me­te­ori, de ploi, de căldura soarelui, suntem bureți care absorb și se modifică în­con­tinuu. Memoria este și ea la cheremul vremii, e poate ar­gu­men­tul suprem îm­potriva pretenției noas­tre de a fi ființe superioare, pentru că, la o primă pri­vire, ce este mai pur decât amintirea?“ (p. 228).

Dan Sociu a sesizat de tânăr aceste riscuri ale inflației ver­bale și capcanele împroșcării unui cuvânt cu semnificații adău­gate. Deși expresia nu l-a ajutat de la început, minimalismul con­ceptului nefiind susținut de o artă pe mă­sură, autorul a avut răbdare, așteptând, pe de o parte, să se maturizeze în scrisul de poezie și, pe de alta, să se distanțeze de episoadele și secvențele de copilărie și adolescență. La un moment dat, con­tras­tul va deveni de efect: un personaj încă tânăr, cu obsesia vârstei și a cronologiei, reproiectând cu luciditate o vârstă pe care a lăsat-o în urmă și reinterpretând-o prin prisma experienței ulterioare.

Biograficul este important, în poezia lui Dan Sociu, și el devine obsesiv. Poetul e autocentrat și totul se adună în pagină prin reproiecția și redimensionarea sec­vențelor de viață. Amintirea unei amin­tiri este o bijuterie; și cu cât limbajul e mai puțin pretențios, mai sec și mai tran­zitiv, cu atât forța poetului se vede mai bine. Sociu aruncă tot limbajul „poetic“ la coș, spălându-se pe mâini de simboluri și făcând, parodic, versuri cu rimă: „Bu­nicu’ era și țăran și muncitor/ muncea și la câmp, muncea și la abator/ iar seara, la șapte, după ce omora ultima vițică/ se-oprea la Bufet, rădea o se­că­rică/ și lua și-un sfertache pentru acă­sică// unde, pe la opt-nouă, când se în­torcea/ și intra în curte cu dulciuri și ca­fea/ cu-o franzelă fierbinte și-un mușchi de mânzat proaspăt în buzunar/ scos din abator pe sub maieu, într-un ziar/ îl întâmpinau la poartă ca pe un țar// rațele, băiatul, fata și nevasta mi­oapă și mică.// Bunicu’ era crud și plin de păcate/ și le știa, mi-a zis într-un vis, nepoate/ când vine și la măcelari vre­mea s-alunece în morminte/ ca pe o cărare de dude strivite/ suntem iertați pentru zilele muncite// vitele m-au ier­tat, că le-am mângâiat și nu le-a mai fost frică.“.

Un alt registru poetic, din care rima pa­rodică și ritmul săltăreț dispar, va centra și mai mult autorul în propriul personaj (el însuși), făcut să retrăiască nu doar ex­periențe trecute, ci și existențele altora. Inconsistența unui an (1975) nu mai e o ur­mă biografică, ci o proiecție. Luci­di­ta­tea poetică va crea efecte stranii de inten­sitate lirică: „Citesc despre inconsistența anului/ o mie nouă sute șaptezeci și cinci/ și intestinele împing nevăzute/ sub mine. Începe și se duce o zi/ ame­ți­tor de nesemnificativă./ Începe octom­brie, în fiecare/ oră începe o oră de ni­micuri/ scurse printre degete. Citesc des­pre ani/ și anotimpuri, cum erau, cum nu mai sunt./ Înainte să mă nasc, cineva lăsa/ urme. L-am cunoscut într-un oraș rece/ cu tramvaie grele de fier care scrâșneau/ cu ecou în golul altui octombrie:/ un fățău imens, trist, de be­beluș bătrân.“.

Într-o evoluție inversă față de cea a generației „milenariste“, poetul mi­nimalist va căuta mai târziu an­goa­sele, anxietățile, traumaticul figurate expresionist, în poemele mai ample și mai tulburi din volumul ce dă titlul an­tologiei. Textul devine psihotic și alu­vio­nar, spațiul alb al paginii umplându-se de imagini și cadre ca din David Lynch.

Probabil însă că și aceasta e o etapă spre o altă vârstă artistică a unui scriitor ve­ritabil, care a dat, e drept, și destule ra­teuri, în căutarea unor noi zone de ex­periență existențială și poetică.