SF după LA

În San Francisco, până şi Hotelul Ritz e-n pantă. Mişcarea hippie renaşte parcă în muzica bună, cluburi, poate fără „flower power“, dar la fel de zemos.

Ca să ajungem pe lumină în San Francisco, am plecat din Los Angeles la spartul zilei. Deşi duminică, maşinile circulă multe şi deloc rar. Poţi plănui după orele scrise în pliantele fiecărei linii – pe care le găseşti, în suporturi, spate-n spate cu şoferul. Nu pierzi legături externe! Greyhound-urile noastre au fost expres: mers întins, opriri puţine. De-această dată, am trecut printr-o parte a Americii al cărei pământ arid, un pustiu bun de-ademenit sfinţii, a fost transformat în livezi, vii, lanuri, plantaţii de bumbac, imense ferme de animale. Mii de hectare. Irigaţii că te-ntrebi de unde apa. Rar, câte un muncitor cu tractorul. Multe produse sunt vândute direct din drum.

Venind dinspre Sud, nu Golden Gate îţi taie privirea. Iar dacă ajunsul se-ntâmplă în perioada căreia-i zicem noi vară (15 iulie–15 septembrie), când aerul din văi este răcit de ocean într-un asemenea hal de curge ceaţa peste oraş întreaga zi, atunci s-ar putea să fie lângă tine, fără măcar să-l bănui. Cum n-am văzut noi oceanul, la un pas de el, pe una dintre străzile cu avertizare tsunami! Temperatura se joacă între 0 şi 25 de grade Celsius, anotimpurile sunt amestecate, cel mai cald fiind între 15 septembrie şi 15 noiembrie. Asta cred că l-a zăpăcit pe Mark Twain să declare: „cea mai friguroasă iarnă din viaţa mea a fost o vară la San Francisco“. Fiecare cu vara-n toamna lui! Localnicii ne fericeau pentru 5 zile de august, la rând, foarte calde şi senine. Într-un fel, veneam şi noi, ca primii veniţi în goana după aur, chiar dacă nu pe Barbary Coast Trail, orientându-ne după medalioanele de bronz inserate în asfaltul a 6 kilometri de drum. Veneam spre Yerba Buena, aşa cum i s-a zis la-nceput, în 1796, devenit San Francisco, 50 de ani mai târziu. În Union Square, Union după adunarea ţinută aici în sprijinul Nordului, pe când se bătea cu Sudul, azi e loc de cazat şi de shopping. Aproape, Market Street, diagonala oraşului, referinţa lui (South of Market a devenit SOMA). Şi Financial District, cu TransAmerica Pyramid – turnul în forma unei domnişoare cuminţi, rochie lungă, mâinile pe lângă corp, argintie, ţuguiată. Downtown SF e distins, curat, înalt, lângă golf, la cota zero. Oricum, cota maximă e 285 metri. Digurile încep cu Embarcadero – Ferry Building, supravieţuitor al cutremurului incendiar din 18 aprilie 1906. Al cărui ceas, care bate în nota Big Ben, s-a oprit la ora fatidică. Pentru amatorii de probe ale eficienţei ritmului american de muncă, în raport cu care şi cele mai avansate ţări europene par la ralanti, în 1910, toţi sinistraţii aveau casă nouă. Şi, dacă vrei să admiri, e de-ajuns să treci Bay Bridge până pe Tresure Island. Nu-i greu de imaginat jindul din pivirile deţinuţilor Alcatrazului... Tot în golf poţi ajunge şi cu cable car-ul, pe linia Powell-Hyde, a cărei staţie finală e Fisherman’s Wharf. Nimereşti în plin muzeu maritim. Vase vechi, chiar şi submarinul Pampanito, activ în războiul al II-lea. Vis-à-vis de Ghirardelli Square, unde se află fabrica de ciocolată pietroasă, „broma“, a celui în memoria căruia a fost botezată piaţa, ai cărui urmaşi au ridicat un turn cu orologiu în dorul castelului Blois (valea Loirei). Iar dac-o ţii din dig în dig, ajungi la renumitul Pier 39, unde, după cutremurul din 1989, au poposit lei de mare. Câteva zeci la început, azi sunt 300. Iarna, 900. Majoritar, masculi. Trăiesc în jur de 18 ani. În captivitate, pot depăşi 23 (ca-n Viaţa lui Pi – efectul pozitiv al Zoo?!).

 „Spinările de măgar“, cum sunt numite dealurile pe care ondulează Frisco, n-ar fi decât nişte movile oarecare, dacă nu le-ar bate simpaticul cable car. Iar turiştii n-ar spune că s-au dat cu el, dacă n-ar atârna, măcar o dată, buchet, pe scară. Inţelept e să iei un MUNI Passport. Merge pe toate mişcătoarele, adică şi-n vechile tramvaie cu doar un captator, nu şi în metrou (BART). Pe lângă linia Hyde, mai există alte două ale cablului: Powell-Mason şi California. Viteza – 9,5 mile pe oră. La colţul Washington-Mason Street, în muzeu (cu intrare gratuită), ai prilejul nu doar de a-i afla istoria, ci şi de-a lămuri de unde şi cum eşti... tras pe sfoară. Pentru că muzeul e, de fapt, atelierul-creier al sistemului. Care încă există datorită doamnei Friedel Klussmann. Ea le-a ridicat edililor în cap oraşul, după ce s-au „ocoşit“ să ceară, în 1947, renunţarea la el.

Mai există o femeie care se bucură de recunoştinţă. I se datorează construirea, pe Telegraph Hill, a turnului care-i poartă numele: Coit. Salvată, copil fiind, dintr-un incendiu, Lillian a lucrat apoi ca pompier şi a donat banii de pe urma cărora putem noi privi oraşul de sus. La turn se poate ajunge urcând Filbert Steps, prin grădinile caselor de început ale oraşului (1875–1890). Dacă la vremea aceea se construia larg, treptat, casele au ajuns... lipicioase: între cele mai multe nu intră nici acul! Un lift urcă în vârful turnului şi, pe după geamuri, te poţi minuna de pantele care, uneori, te fac să crezi că ai călcâiele-nainte. Cine e amator, ori sătul, de oprit-pornit din pantă, ăsta-i locul! Senzaţii... S(cience) F(iction)! În camera de la baza Coit Tower, pictori mexicani sub semnul Diego Ribera – soţul Friedei Khalo – povestesc (imagini cam de soviete) America în mişcare: bancheri, savanţi, muncitori, fermieri, presă, biblioteci. În faţa turnului, cu privirea spre golf, o eminesciană statuie a lui Columb. Dacă, şi după ce zboară ceaţa, s-ar putea vedea şi Twin Peaks, dealurile gemene din vârful cărora, noaptea, oraşul arată exact cum îl ştiţi din filme.

Golden Gate – Poarta de Aur – este intrarea în golf. Peste ea, din 1937, parte a Highway 101, cei 2.789 de metri ai podului, creaţie a inginerului Joseph Strauss. Bătut de vânturi cu peste 100 de mile la oră. Oceanul e puţin mai departe, iar dacă te încumeţi să ajungi la Cliff House, cum te uiţi în apă, la stânga-nainte e China. Eşti la Vest-ul Vest-ului!

Golden Gate Bridge nu e în Golden Gate Park, amenajat în 1863. Aici sunt locuri de făcut sport, de relaxat, de jucat cu copiii – 5 kilometri pe 1 kilometru. Dar mai sunt şi tot felul de figuri cvasihippiote, împingători de cărucioare care-şi duc viaţa de la o intersecţie la alta. A nu-ncerca locul noaptea.

Traiul pe Falia San Andreas a conferit oraşului un colorat farmec al degajării. În mrejele căruia te prinzi nu doar privind casele, victoriene sau nu, aliniate, umăr la umăr în, de exemplu, Alamo Square (cele „7 surori“ de la 1850–1890). Oamenii emană o detaşare bună de explicat toleranţa din Castro („Gay Mecca“), trepidantul cartier italian, cu amintirile sale beatnice – marca 1950 (Columbus Avenue, intersecţia cu Broadway; Washington Square, Saint Peter and Paul Cathedral, librăriile, cafenelele), Haigh Ashbury – unde mişcarea hippie renaşte parcă în muzica bună, cluburi, poate fără „flower power“, „Make love, not children“, ca-n anii ’60, dar la fel de zemos –, Mission Dolores, fondată de Junipero Sera, la 29 iunie 1776, cu biserica franciscană de influenţă mexico-indiană. Comunităţi masive îşi fac vecinătatea agreabilă în orăşele puternic personalizate. Japantown, fondat în perioada 1870–1880 de către primii japonezi sosiţi în America – issei, ai căror copii născuţi aici au devenit nisei. Chinatown, locul unde s-au întâlnit căutătorii de aur cu căutătorii de mai bine şi unde se află cea mai veche biserică din California, Old Saint Mary Cathedral (1853–1854), făcută cu piatră adusă din China. Russian Hill şi celebra bucată zigzagată a Lombard Street, pe care maşinile o coboară cu cel mult 5 mile la oră, printre enorme hortensia albe, roz, albastre.

În San Francisco, până şi Hotelul Ritz e-n pantă. Alături de alte paraînstelate, pe Nob Hill. Dealul nababilor (în slang, nabobs), îmbogăţiţi din afaceri cu minele goanei după aur şi argint, cam pe vremea când, în Europa, fremătau revoluţiile paşoptiste. Pentru că tot am pomenit-o, Europa e cel mai acasă pe Van Ness. Bulevardul unde se află Civic Center şi City Hall, cu o cupolă amintind Basilica San Pietro din Roma.

Ironic sau nu, Alcatraz, mica-insulă-mare-închisoare, funcţională până în 1963, a redevenit ceea ce văzuse, în 1775, Juan Manuel de Ayala, un ofiţer spaniol: La Isla de los Alcatraces – Insula Pescăruşilor. Stăpâni pe ce-a rămas, indiferenţi la căutările celor ajunşi aici cu vaporaşul, de la Pier 32. Fort, loc al deportărilor, închisoare militară, închisoare federală, ocupată de indienii sioux (1970–1971) în bătălia lor pentru pământuri şi şcoli, nici nu mai contează care celulă a cărui Al Capone va fi fost. De evadat au evadat mai mulţi, însă despre niciunul dintre ei nu s-a mai auzit după. Camuflare sau curenţii golfului?!

Eram încă acolo, pe-o bancă, şi deja simţeam cum începe să-mi lipsească. Ca şi saxofonistul din colţul străzii, pe ale cărui melodii reveneam, cu noaptea-n picioare, la hotel... //