Spovedania unui torționar pe scenă

Doina Papp | 18.10.2022

Spectacolul de la Teatrul Dramaturgilor Români își păstrează acel acut sentiment al unei crude realități pe care o descrie cu lux de amănunte fostul torționar, realitatea dură a temnițelor comuniste.

Pe aceeași temă

Apariția în 2019 a celei de-a treia ediții a cărții Drumul Damascului, spovedania unui fost torționar, de Doina Jela (Editura Corint), nu putea să rămână fără ecou. Rememorând împrejurările primei apariții din 1999 de la Editura Humanitas, autoarea și prefațatorul, același Mircea Mihăieș, care a comentat la prima ediție, își exprimă câteva dintre nedumeririle care frământă, de altfel, și alte minți din societatea românească actuală privind istoria recentă și efectele în contemporaneitate. Nu doar considerațiile cu privire la prezența Securității și a oamenilor ei în structurile statului ne pun pe gânduri, ci și anumite efecte ale spovedaniei asupra autorului ei.

Într-un interviu despre consecințele mărturisirilor făcute publice de acest personaj real, Franț Țandără din Giurgiu, autoarea atrage atenția asupra faptului că sus-numitul a devenit victima comunității din care face parte, cu tendința tot mai evidentă de excludere și marginalizare. Așadar, contrar convingerilor Doinei Jela, care pune povestea acestui om chinuit de remușcări sub semnul devenirii întru credință a lui Saul din Biblie, precursorul Apostolului Pavel, Țandără torționarul s-a căit cam degeaba, primind în schimb de la lumea din jur nu compasiune, ci o aprigă dorință de eliminare.

Ca „spectatori întârziați”, cum îi numește Andrei Simuț în studiul său din revista Transilvania pe cetățenii vigilenți din Giurgiu, aceștia reprezintă ce a rămas din atitudinea intransigentă de acum mai bine de un deceniu față de această înfricoșătoare spovedanie. (apud Mircea Mihăieș)

În contextul de atunci, de la prima apariție a cărții considerate, între alții, de Virgil Ierunca un unicat în memoria postcomunistă, realizează și Lucian Pintilie filmul său „După-amiaza unui torționar” (2001), într-o interpretare sui-generis. Paradoxal, apropo de reacția societății, filmul relativizează într-un fel faptele și credibilitatea personajului, care, mai ales datorită interpretării lui Gheorghe Dinică și a histrionismului său, îndeamnă la circumspecție privind șansa de mântuire a lui Țandără (nu‑i apreciaseră acestuia în pușcărie talentul de actor care-l făcea eficient în misiunea odioasă de torționar?). Nici asocierea cu personajul biblic nu e băgată în seamă de celebrul regizor, spre dezamăgirea autoarei, exprimată în atâtea rânduri. (De altfel, filmul eludează caracterul documentar al cărții, eliminând de pe generic termenul nonfictiv și lăsând doar cuvântul roman, când dezvăluie sursa scenariului.)

Sincer vorbind, e greu ca, lecturând acum, la atât timp după petrecerea faptelor, când personajele reale au și dispărut din lumea asta, să dai crezare totală acelui scelerat și faptelor abominabile despre care relatează cu atâta seninătate. Poți fi tentat cu ușurință să-l suspectezi de ipocrizie, de înscenare sau de o altă stratagemă de a se aranja, având în vedere îndelungata sa practică în materie. Și e foarte greu să accepți, în această dorință de a fi pedepsit, de a ispăși, convingerea profesorului Fronea, victima de odinioară cu care se confruntă, manifestarea Divinității.

Din fericire, spectacolul Drumul Damascului, spovedania unui fost torționar, de la Teatrul Dramaturgilor Români, care preia integral titlul cărții Doinei Jela, în regia lui Mihai Măniuțiu, risipește toate aceste îndoieli, fiind, mai ales datorită interpretării magistrale a actorului Răzvan Vasilescu, în rolul lui Franț Țandără, cu adevărat răscolitor.

În ciuda unui anumit exces de regie, tradus prin jocul de lumini și intervențiile scenografului Adrian Damian, care par a vrea să ne trimită în suprarealism, spectacolul își păstrează acel acut sentiment al unei crude realități pe care o descrie cu lux de amănunte fostul torționar, realitatea dură a temnițelor comuniste și a metodelor prin care în anii terorii dejiste a fost exterminată elita societății românești, ca sarcină de partid.

Reprezentantul acesteia din carte și din scenariul alcătuit cu acribie de regizor e profesorul Fronea Bădulescu, interpretat cu caldă sobrietate de Mircea Rusu, în calitate de președinte al Asociației Deținuților Politic, unde vine să se spovedească Țandără.

Datorăm însă cartea și ulterioarele replici ale ei din film și teatru jurnalistei-scriitoare Doina Jela, care descoperă cazul și îl documentează, făcând drumul la Giurgiu pentru a-l întâlni pe mărturisitor. În spectacolul de la TDR, rolul acesteia a fost încredințat Maiei Morgenstern, care contrabalansează cu luciditatea și reținerea pe care le manifestă, chiar și atunci când cele auzite o copleșesc, ieșirile adesea patetice ale torționarului.

Răzvan Vasilescu, în rolul lui Franț Țandără, e o apariție aproape spectrală, un personaj dostoievskian cum l-a vrut și autoarea, care halucinează sau intră în transă ca într-o ședință de psihoterapie. De altfel, gesturile mărunte, fără sens, pe care le face pe tot parcursul spectacolului, agitația între masa, baia, chiuveta, patul micii încăperi în care-i primește pe vizitatori contribuie la imaginea de om nebun pe care o pot acredita la un moment dat starea de febrilitate în care îl aduce această mărturie și faptele abominabile pe care le conține. Trăind acum într-un univers la fel de captiv, precum cel al pușcăriei, care e casa sa de odinioară, și îngrijind albinele pe care le are sub observație, Franț Țandără retrăiește atmosfera universului concentraționar din care, de fapt, nici n-a vrut să iasă (spre uimirea tuturor, Țandără a primit eliberarea din penitenciar cu părere de rău, cerând să mai rămână în acel loc plin de privilegii pentru el, la adăpost de alte griji). Destinul lui de criminal, care începe cu uciderea tatălui, speculat de oamenii regimului care-l șantajează și-l transformă în torționar, e doar unul dintre atâtea, cunoscute sau nu, chiar și de aceia care n-au încetat să spună că și-au făcut doar datoria. Mijloacele și căile prin care acesta se împlinește țin însă de condiția sa de paria (copil de trupă), recrutat de partid, îndemnat la paricid și folosit de regim pentru atingerea scopurilor odioase în acea luptă de clasă sângeroasă pe care s-a clădit esența dictaturii proletariatului de mai târziu.

Felul în care Țandără pare să fi înțeles toate astea mai târziu e redat în termenii unei veritabile tragedii de Răzvan Vasilescu, pe care reîntoarcerea în trecut și retrăirea faptelor săvârșite îl cufundă și mai mult în bestialitate, în ciuda luminii care-i apare pe chip când se gândește la iertare.

Se crucifică, într-adevăr, Țandără? Poate fi el salvat? Greu de spus. Actorul are asemenea accente în redempțiunea pe care o speră, dar elanurile cu care se mobilizează ca să povestească și cum îi tortura pe deținuți, și cum număra morții îl readuc în starea de neom, care e adevărata sa esență. Și totuși, Franț Țandără își dă seama că plătește în locul altora, iar aceste momente de revoltă ni-l aduc mai aproape. El e un martor-victimă, cum s-a spus, dar și un martor-opresor (după Andrei Simuț), un personaj-argument într-o dezbatere pe care societatea românească încă nu a purtat-o până la capăt. Cu atât mai valoros demersul TDR, care ne pune la dispoziție acest spectacol în același timp tulburător și revoltător prin faptele evocate. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22