Pe aceeași temă
București și Brăila. Două orașe care au candidat la programul Capitală Culturală Europeană 2021. N-au reușit. A fost preferată Timișoara. Dar s-au ales cu o muncă infinit folositoare de recuperare a... sunetului orașelor lor. Un fel de a zice, fiindcă la sunet s-a referit explicit doar Radu Afrim în spectacolul realizat la Brăila și intitulat cosmopolit Suntrack (În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare). Dincolo, la ArCub, unde s-a produs spectacolul regizat de Radu Nica, București. Instalație umană, sunetul, metaforic vorbind, se deduce mai degrabă din imaginea unei realități dure abordate frontal.
Două moduri de exprimare, două puncte de vedere asupra felului în care noi, cei de azi, ne putem sau nu insera într-un spațiu și timp care ne-au premers și care ne determină vrând-nevrând, potrivindu-ne pașii grăbiți prin haosul lumii contemporane.
Să începem cu Brăila, de care Radu Afrim e îndrăgostit. Se vede asta din spectacolul său prezentat în premieră la redeschiderea frumosului teatru brăilean recent restaurat, unde regizorul a creat atâtea spectacole minunate. Fără să se dezică de condiția lui de artist modern, regizorul și-a asumat nostalgia acestui spațiu cu un trecut fabulos, bine temperată însă și tratată în pandant cu perspectiva oamenilor de azi, ai locului și nelocului, tineri și maturi care-și caută sensul vieții prin stufărișul bălților sau pe faleza mohorâtă a Dunării.
Imagine din spectacolul Suntrack (În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare)
A rezultat un spectacol plin de poezie. O poezie aspră, care conține și amintirile unor adolescenți celebri ca Mihail Sebastian, Panait Istrati, Ilarie Voronca (toți brăileni), punctate într-un frumos moment de serbare școlară cu versuri de Mihu Dragomir (Hei, dumbrăvi de vise și castani, vânt, nisip și 18 ani) și ale bătrânilor de la țară care ne vorbesc lăcrimând despre singurătate, „despre cei plecați la oraș, în alte țări sau în cimitir. În fond, și plânsul e o muzică“, conchide artistul pornit să caute sunetul Dobrogei la Măcin, Turcoaia, la Greci, Cerna, Balabancea, Nifon, Isaccea, Carcaliu. „Domnule, dumneata ai intrat într-o arhivă de sunete peste care a trecut Dunărea de câteva ori și o revoluție să cauți un soundtrack demult pierdut, al unui oraș pierdut om cu om, casă cu casă?...“ (text din spectacol).
În acest periplu sentimental, spectacolul se însoțește de vocile zglobii, neștiutoare ale unor adolescenți, colegi de liceu porniți într-o aventură cu specific contemporan. Goana după succes, vedetismul specific epocii și vârstei îi mână pe copii spre un casting aducător de aventuri (scenariu: Radu Afrim). Aventurier e și regizorul ratat din spectacol, a cărui poveste o aflăm treptat, însăilată fiind pentru a servi drept pretext evocării locului. El e cel cu castingul, ajuns pe malurile Brăilei pentru a face un documentar. Dezabuzat, alcoolic, rebarbativ la adresa oricăror soluții optimiste, acesta ar vrea să reprezinte o cale previzibilă a pierzaniei oricărui om cu aripile tăiate. Mai ales că în debutul spectacolului regizorul extravagant, care umblă deghizat, cu perucă și ochelari fumurii, apare în civil cu fața reală a actorului Alin Florea, care, din penumbra unui reflector orientat studiat, rostește un emoționant monolog, exclamând: „Vreau să aud sunetul orașului de acum... N-am fantome cu Haricleea... Știu că Moscopol s-a născut aici... Iannis Xenakis și-a umplut valiza cu sunete și a plecat de aici...“.
În valiza lui Xenakis pe care o pomenește aici Afrim erau probabil și unele dintre cântecele pe care le-a cules el acum pentru spectacolul său, așezând acest demers artistic pe un fundament solid de civilizație multietnică. Cântecele la cobză ale turcului, intervenția lipovencei Nadia și a fiului ei Valerică, dansurile bulgărești fac mai altfel peisajul străvechiului port cosmopolit, unde un grec bogat a construit un teatru, Casa Rally - splendidă bijuterie arhitectonică - și unde clădirea căpităniei portului amintește și azi de bursa de grâne din acel cel mai bogat grânar al Europei. Sunetul ei particular a făcut celebră și casa care amintește de proverbiala tanti Elvira, evocată într-o filmare cu parfum de naftalină și dantelă veche.
Imagine din spectacolul București. Instalație umană
Nu știu ce m-a impresionat mai mult în acest spectacol dedicat Brăilei și sunetelor ei, la propriu și la figurat. Fotogramele alb-negru din filmările lui Radu mai expresive decât orice carte poștală ilustrată, zbenguiala tinerilor, frivolitatea lor exploatată duios și fără parti-pris, firul poveștii facerii unui documentar și morala ei despre artă și prefăcătorie. Fiecare dintre aceste teme își are miza ei. Iar echilibrul mesajelor a stat în mâna regizorului. Eu cred că a reușit, fiindcă, atunci când ți se pare că e prea mult prezent dezlânat, intervin cântecele live care te ung pe suflet și, când să zici destul!, intervine trecutul cu aerul lui desuet, dar greu de simțire. Așa încât despre cum s-a pierdut sunetul orașului rămâne să visăm după spectacol... eventual la o ciorbă de pește, cum ne îndeamnă autorul. Alături de grupul de tineri amatori, parte din ei de la școala de artă, la realizarea spectacolului au contribuit actorii Narcisa Novac, Corina Georgiana Borș, Valentin Terente și omniprezentul Alin Florea, care a dus greul în apariții seducătoare, cântând, declamând sau autopersiflându-se savuros în ipostaza regizorului mahmur. Au mai muncit la spectacol și tânăra scenografă Irina Moscu, cu un decor inspirat, de atmosferă, și evident omul de la proiecții, Mihai Matei, care a asigurat partea filmată. Iar sărbătoarea care a însoțit prima reprezentație odată cu debutul festivalului de teatru de la Brăila a făcut trăirile mai intense.
La polul celălalt se află spectacolul bucureștenilor de la Sala Gabroveni a ArCub, un pamflet rău și aș zice respingător, dacă nu l-am trata ca un manifest menit să îi trezească la realitate pe toți cei implicați, oficiali și civili. Fiindcă București. Instalație umană are, dincolo de formula agresiv modernă a spectacolului multimedia (concept și instalație video, obiect, deformance intro: Andu Dumitrescu), tonul revoltei pe care, la urma urmei, fiecare dintre noi, trăitor în acest oraș, o are vis-à-vis de degradarea lui fizică și morală, deci umană. Cum a ajuns Bucureștiul o instalație umană defectă în loc să fie ce-ar trebui, adică o capitală modernă, funcțională, un megalopolis trepidând de viață, dar și de civilizație, ar trebui să deducem din colecția de sloganuri inventariate aici și aruncate cu năduf asupra noastră de trupa tânără a unei „generații active“, cum o numește Mihaela Păun, directoarea Centrului. Din păcate, caracterul clișeistic al acestui maraton verbal se interpune unui contact real cu problemele puse de acest spectacol mobilizator și sincer în intenție.
Bombardați de cuvinte precum „blocuri, betoane, vile, canale, saci de dormit, cartoane, casa poporului, casele poporului, cimitire verticale...“, de imagini emblemă, precum scuipatul semințelor, suflatul în pungă, cerșitul, dansul din buric... plus Alo-ul de la abdicarea lui Ceaușescu cu imaginile aferente, spectatorii nu află nimic nou despre urbea lor, nici măcar în materie de mizerie. Ca să nu mai vorbim de vreun îndemn la re-iubire și re-găsire, într-un peisaj care are, orice s-ar spune, și frumusețile lui. Îndârjiți peste fire, cei opt actori, altminteri excepționali, ai spectacolului (Ilinca Manolache, Dana Marineci, Ada Galeș, Ioana Marghidan, Flavia Giurgiu, Ciprian Necula, Nicolas Cațianis, Denis Hanganu, Dumitru Georgescu) practică un teatru agitatoric de grup, într-o dinamică aiuritoare (mișcarea scenică: Florin Fieroiu) prin care sigur s-a urmărit - în teorie, cel puțin - scoaterea din inerție a spiritului civic. (Spectacolul mizează pe interacțiunea cu publicul, dar o face în unele momente agresiv, neartistic.) Nimic nu le scapă scenariștilor (actrița Ada Lupu, regizorul Radu Nica, compozitorul Vlaicu Golcea). Pe lista lor sunt și politicienii penali, și clerul amoral și corupt, și țiganii cerșetori, și administrația străzilor responsabilă de postarea unor nume aberante, și câinii vagabonzi, și peisajul străzii cu ploaia de farmacii, bănci și Mega Image, cu sunetele asurzitoare ale sirenelor, claxoanelor, telefoanelor sau muzicilor de tot felul (e adevărat, Bucureștiul e pe un loc fruntaș la poluare sonoră), și Colectiv, și LGBT, și, și... Doar trecute în revistă, temele descriu o imagine de coșmar și atât. Ciudat e că în caietul de sală, exprimându-se despre București, membrii echipei au și impresii mai altfel. Cum ar fi aceasta: „Este orașul meu. Îl iubesc și îi duc dorul când lipsesc mai mult de o lună din el. Sunt perfect aclimatizat, este ca o rudă care ți-a fost dată prin naștere și cu care înveți să relaționezi, într-o permanentă negociere de autoritate“ (Vlaicu Golcea). Acest ton uman lipsește spectacolului București. Instalație umană. Și mai ales îi lipsește speranța. Se poate trăi așa?!