Sunetul orașelor, de la documentar la poezie

Doina Papp | 04.10.2016

Un spectacol plin de poezie a realizat Radu Afrim la Brăila - Suntrack (În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare), în timp ce, la ArCub, spectacolul București. Instalație umană este imaginea unei realități dure abordate frontal.

Pe aceeași temă

 

București și Brăila. Două orașe care au can­di­dat la programul Capitală Culturală Eu­ro­­peană 2021. N-au reușit. A fost pre­fe­ra­tă Timișoara. Dar s-au ales cu o muncă in­fi­nit folositoare de re­cu­pe­rare a... sunetului orașelor lor. Un fel de a zice, fiindcă la sunet s-a referit explicit doar Radu Afrim în spec­tacolul realizat la Brăila și intitulat cosmopolit Sun­track (În căutarea su­ne­tului pierdut într-un oraş cu soare). Dincolo, la Ar­Cub, unde s-a produs spec­tacolul regizat de Radu Ni­ca, București. Instalație umană, sunetul, metaforic vorbind, se deduce mai degrabă din imaginea unei realități dure abordate frontal.

 

Două moduri de exprimare, două puncte de vedere asupra felului în care noi, cei de azi, ne putem sau nu insera într-un spațiu și timp care ne-au premers și care ne deter­mină vrând-nevrând, potrivindu-ne pașii grăbiți prin haosul lumii con­tem­po­rane.

 

Să începem cu Brăila, de care Ra­du Afrim e îndrăgostit. Se vede as­ta din spectacolul său prezentat în premieră la redeschiderea fru­mosului teatru brăilean recent res­­taurat, unde regizorul a creat atâtea spec­­ta­cole minunate. Fără să se dezică de con­di­ția lui de artist modern, regizorul și-a asu­mat nostalgia acestui spațiu cu un tre­cut fabulos, bine temperată însă și tra­tată în pandant cu perspectiva oamenilor de azi, ai locului și nelocului, tineri și ma­turi ca­re-și caută sensul vieții prin stu­fărișul băl­ților sau pe faleza mohorâtă a Dunării.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-1e.jpg

Imagine din spectacolul Suntrack (În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare)

 

A rezultat un spectacol plin de poezie. O poezie aspră, care conține și amintirile unor adolescenți celebri ca Mihail Se­bas­tian, Panait Istrati, Ilarie Voronca (toți brăi­leni), punctate într-un frumos mo­ment de serbare școlară cu versuri de Mi­hu Dragomir (Hei, dumbrăvi de vise și cas­tani, vânt, nisip și 18 ani) și ale bă­trâ­nilor de la țară care ne vorbesc lăcrimând des­pre singurătate, „despre cei plecați la oraș, în alte țări sau în cimitir. În fond, și plânsul e o muzică“, conchide artistul pornit să caute sunetul Do­brogei la Măcin, Turcoaia, la Greci, Cerna, Bala­ban­cea, Ni­fon, Isaccea, Car­ca­liu. „Domnule, dum­nea­ta ai intrat într-o ar­hi­vă de sunete peste care a trecut Du­nă­rea de câteva ori și o re­voluție să cauți un sound­track demult pier­dut, al unui oraș pierdut om cu om, casă cu ca­să?...“ (text din spectacol).

 

În acest periplu sen­ti­men­tal, spectacolul se însoțește de vocile zglobii, ne­știu­toa­re ale unor adolescenți, co­legi de liceu porniți într-o aventură cu spe­­cific contemporan. Goana după succes, vedetismul specific epocii și vârstei îi mâ­nă pe copii spre un casting aducător de aventuri (scenariu: Radu Afrim). Aven­tu­rier e și regizorul ratat din spectacol, a că­rui poveste o aflăm treptat, însăilată fiind pentru a servi drept pretext evocării lo­cu­lui. El e cel cu castingul, ajuns pe malurile Brăilei pentru a face un do­cumentar. De­za­bu­zat, alcoolic, rebar­ba­tiv la adresa ori­că­ror soluții optimiste, aces­ta ar vrea să re­prezinte o cale previ­zi­bi­lă a pierzaniei ori­că­rui om cu aripile tă­ia­te. Mai ales că în debutul spectacolului re­gizorul extra­va­gant, care umblă deghi­zat, cu perucă și ochelari fumurii, apare în civil cu fața reală a actorului Alin Flo­rea, care, din penumbra unui reflector ori­entat studiat, rostește un emoționant mo­no­log, excla­mând: „Vreau să aud sunetul orașului de acum... N-am fantome cu Haricleea... Știu că Moscopol s-a născut aici... Iannis Xenakis și-a umplut valiza cu sunete și a plecat de aici...“.

 

În valiza lui Xenakis pe care o pomenește aici Afrim erau probabil și unele dintre cân­tecele pe care le-a cules el acum pen­tru spectacolul său, așezând acest demers artistic pe un fundament solid de civi­li­zație multietnică. Cântecele la cobză ale turcului, intervenția lipovencei Nadia și a fiului ei Valerică, dansurile bulgărești fac mai altfel peisajul străvechiului port cos­mopolit, unde un grec bogat a con­struit un teatru, Casa Rally - splendidă bijuterie arhitectonică - și unde clădirea căpităniei portului amintește și azi de bursa de grâne din acel cel mai bogat grânar al Europei. Sunetul ei particular a făcut ce­lebră și casa care amintește de pro­ver­biala tanti Elvira, evocată într-o filmare cu parfum de naftalină și dantelă veche.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-doina-papp-2e.jpg

Imagine din spectacolul București. Instalație umană

 

Nu știu ce m-a impresionat mai mult în acest spectacol dedicat Brăilei și sunetelor ei, la propriu și la figurat. Fotogramele alb-negru din filmările lui Radu mai ex­presive decât orice carte poștală ilustrată, zbenguiala tinerilor, frivolitatea lor ex­ploatată duios și fără parti-pris, firul po­veștii facerii unui documentar și morala ei despre artă și prefăcătorie. Fiecare dintre aceste teme își are miza ei. Iar echilibrul mesajelor a stat în mâna regizorului. Eu cred că a reușit, fiindcă, atunci când ți se pa­re că e prea mult prezent dezlânat, in­tervin cântecele live care te ung pe suflet și, când să zici destul!, intervine trecutul cu aerul lui desuet, dar greu de simțire. Așa încât despre cum s-a pierdut sunetul orașului rămâne să visăm după spectacol... eventual la o ciorbă de pește, cum ne îndeamnă autorul. Alături de grupul de tineri amatori, parte din ei de la școala de artă, la realizarea spectacolului au con­tri­buit actorii Narcisa Novac, Corina Geor­gia­na Borș, Valentin Terente și omniprezentul Alin Florea, care a dus greul în apariții se­ducătoare, cântând, declamând sau auto­persiflându-se savuros în ipostaza regi­zo­rului mahmur. Au mai muncit la spectacol și tânăra scenografă Irina Moscu, cu un decor inspirat, de atmosferă, și evident omul de la proiecții, Mihai Matei, care a asigurat partea filmată. Iar sărbătoarea care a însoțit prima reprezentație odată cu debutul festivalului de teatru de la Brăi­la a făcut trăirile mai intense.

 

La polul celălalt se află spectacolul bucureștenilor de la Sala Ga­bro­veni a ArCub, un pamflet rău și aș zice respingător, dacă nu l-am trata ca un manifest menit să îi trezească la realitate pe toți cei implicați, oficiali și civili. Fiindcă București. Ins­ta­la­ție umană are, dincolo de formula agresiv modernă a spec­tacolului multimedia (con­cept și ins­talație video, obiect, de­for­mance intro: Andu Dumitrescu), tonul revoltei pe care, la urma urmei, fiecare dintre noi, trăitor în acest oraș, o are vis-à-vis de de­gra­da­rea lui fizică și morală, deci umană. Cum a ajuns Bucureștiul o instalație uma­nă defectă în loc să fie ce-ar trebui, adică o ca­pitală modernă, funcțională, un me­ga­lopolis trepidând de viață, dar și de civi­lizație, ar trebui să deducem din colecția de sloganuri inventariate aici și aruncate cu năduf asupra noastră de trupa tânără a unei „generații active“, cum o numește Mihaela Păun, directoarea Centrului. Din păcate, caracterul clișeistic al acestui maraton verbal se interpune unui contact real cu problemele puse de acest spectacol mobilizator și sincer în intenție.

 

Bombardați de cuvinte precum „blocuri, betoane, vile, canale, saci de dormit, cartoane, casa poporului, casele poporului, cimitire verticale...“, de ima­gini emblemă, precum scuipatul semin­țe­lor, suflatul în pungă, cerșitul, dansul din buric... plus Alo-ul de la abdicarea lui Ceau­șescu cu imaginile aferente, specta­torii nu află nimic nou despre urbea lor, nici măcar în materie de mizerie. Ca să nu mai vorbim de vreun îndemn la re-iubire și re-găsire, într-un peisaj care are, orice s-ar spune, și frumusețile lui. Îndârjiți pes­te fire, cei opt actori, altminteri excep­ționali, ai spectacolului (Ilinca Manolache, Dana Marineci, Ada Galeș, Ioana Mar­ghi­dan, Flavia Giurgiu, Ciprian Necula, Ni­co­las Cațianis, Denis Hanganu, Dumitru Geor­gescu) practică un teatru agitatoric de grup, într-o dinamică aiuritoare (miș­ca­rea scenică: Florin Fieroiu) prin care sigur s-a urmărit - în teorie, cel puțin - scoa­terea din inerție a spiritului civic. (Spectacolul mizează pe interacțiunea cu publicul, dar o face în unele momente agre­siv, neartistic.) Nimic nu le scapă sce­nariștilor (actrița Ada Lupu, regizorul Ra­du Nica, compozitorul Vlaicu Golcea). Pe lista lor sunt și politicienii penali, și clerul amoral și corupt, și țiganii cerșetori, și ad­ministrația străzilor responsabilă de pos­tarea unor nume aberante, și câinii vaga­bonzi, și peisajul străzii cu ploaia de far­macii, bănci și Mega Image, cu sunetele asurzitoare ale sirenelor, claxoanelor, telefoanelor sau muzicilor de tot felul (e adevărat, Bucureștiul e pe un loc fruntaș la poluare sonoră), și Colectiv, și LGBT, și, și... Doar trecute în revistă, temele de­scriu o imagine de coșmar și atât. Ciudat e că în caietul de sală, exprimându-se des­pre București, membrii echipei au și im­presii mai altfel. Cum ar fi aceasta: „Este orașul meu. Îl iubesc și îi duc dorul când lipsesc mai mult de o lună din el. Sunt perfect aclimatizat, este ca o rudă care ți-a fost dată prin naștere și cu care în­veți să relaționezi, într-o permanentă ne­gociere de autoritate“ (Vlaicu Golcea). Acest ton uman lipsește spectacolului Bu­cu­rești. Instalație umană. Și mai ales îi lip­sește speranța. Se poate trăi așa?!

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22