Tendinte cinematografice (I)

Tendinta din ultimii doi ani pare sa se pastreze si anul acesta - aceea de crestere a numarului de filme ce ruleaza in salile romanesti de cinema. In 2004 au fost cu circa 20 de titluri mai mult decat in 2003 (adica 165 de filme, fata de 145). Cam aceeasi crestere s-a inregistrat de la 2002 la 2003. Pana acum ceva timp, cresterea era paradoxala, pe fondul inchiderii a foarte multe sali de cinema. De la un timp incoace insa, locul salilor inchise din reteaua RomaniaFilm e luat de exploatantii particulari, in retele multiplex. Cinematografe multiplex exista in Oradea, Brasov, Constanta. In Bucuresti tocmai s-a deschis al doilea (sau, daca punem la socoteala si "Lira", atunci e al treilea), in noul centru comercial de la Pasajul Lujerului. S-au deschis deocamdata 6 sali, urmand sa se deschida in aprilie inca 5 - fiind astfel cel mai mare din Balcani, spun administratorii. Ceea ce pare sa nu se schimbe (cel putin nu pana in momentul de fata, de la inceputul anului, si greu de crezut ca se va-ntampla de-aici incolo) e structura, geografic vorbind, a filmelor distribuite: in continuare, majoritatea zdrobitoare vin din SUA. Dintre care cele mai multe sunt hollywoodiene de duzina. Una din exceptii e Non ti muovere/ Nu te misca (2004), film italian in regia lui Sergio Castellitto - actor cunoscut in Italia, care e la al doilea film ca regizor. Joaca si-n Non ti muovere rolul unui medic ce are/a avut o relatie extraconjugala, retraita mental in momentele in care asteapta sa se decida soarta fiicei lui, victima a unui accident de motocicleta. E un film construit pe flash-backuri, cu o atmosfera aparte, la granita lacrimogenului, cu Penélope Cruz intr-un rol foarte bun si Castellitto, care-i e partener cat se poate de potrivit. O alta exceptie e Garden State (2004), regia Zach Braff, nu prin faptul ca n-ar fi e american, ci prin faptul ca e independent. E unul din cele mai apreciate independente americane de anul trecut (Premiul publicului pentru film de fictiune la Sundance), incepe foarte incitant si continua mai putin, dar are, de cateva ori, gaselnite si imagini de o inventivitate uimitoare - ca cea a lui Large, personajul principal (jucat de chiar regizorul Zach Braff, de 30 de ani, aflat la debut in lung metraj de fictiune), intr-o pijama cu acelasi motiv floral ca tapetul, stand nemiscat in fata camerei, cu tapetul pe fundal. Foarte buna Natalie Portman in rolul iubitei lui Large. Spre deosebire de mediocrul De Lovely, nu sunt rele biograficele Ray (2004), regia Taylor Hackford, si The Life and Death of Peter Sellers/Eu, Peter Sellers (2004), regia Stephen Hopkins. Primul e despre Ray Charles, povestit in mare parte liniar, cu cateva reveniri in trecut, in copilarie, cand cantaretul isi pierde vederea pentru tot restul vietii; Jamie Foxx foarte bun jucandu-l pe Ray Charles - castigator al Oscarului pentru acest rol. Al doilea te tine inca si mai bine si e despre unul din cei mai buni actori britanici ai secolului XX; e excelent Geoffrey Rush in rolul lui Peter Sellers, iar filmul te familiarizeaza cu o multime de amanunte din viata lui - impresionant mai ales pana la ce punct se confunda artistul cu omul. La capitolul "reguli", remake-urile sau continuarile sunt firesti. Taxi/New York Taxi (2004), regia Tim Story, e un remake dupa seria franceza a Taxi-urilor, facut pentru americanii carora le e prea greu sa citeasca subtitluri, ori care, pur si simplu, cred ca e prea extravagant sa mergi la un film nevorbit in engleza. E, bineinteles, foarte prost, produs de Luc Besson (scenariul tot al lui, bazat pe scenariul original), care se simte tot mai bine in preajma filmelor de aruncat la cos. Gaselnita ar fi Queen Latifah, in rol de soferita sarita de pe fix/roti. After the Sunset/Hot de diamante (2004), regia Brett Ratner, e o comedie oarecare, cu un cuplu de experti in jafuri in prim-plan. Ea (Salma Hayek) vrea sa se retraga pe o insula paradisiaca si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti; el (Pierce Brosnan) vrea, mai mult din ambitie decat ca n-ar avea dupa ce bea apa, sa mai dea o ultima spargere. Agentii FBI sunt la vedere si se joaca unii cu altii (FBI cu Brosnan, alias Max Burdett) ca soarecele cu pisica... Poantele nu lipsesc, dar filmul nu se remarca prin absolut nimic. Blade: Trinity (2004), regia David S. Goyer, e a treia parte a seriei Blade - o imagine buna si nimic in rest; iar Meet the Fockers/Doi cuscri de cosmar (2004), de Jay Roach, e continuarea lui Meet the Parents, (tot) cu De Niro si Stiller + Streisand si Hoffman. O continuare prea putin necesara, cu poante prea putin reusite. Ladder 49/Oamenii focului (2004), regia Jay Russell, e un film de actiune despre vietile si ispravile pompierilor. Cu Joaquin Poenix in rolul principal, filmul e in acea zona nedefinita dintre bun-prost, in ciuda adevarurilor spuse. Asta pentru ca sunt spuse prea comun si banalitatea domina ansamblul. Walking Tall/Praf si pulbere (2004), de Kevin Bray, are marele merit de a fi unul din cele mai scurte (cam o ora si-un sfert) filme catastrofale, cu batai si muschi, din istoria Hollywood-ului, iar National Treasure/Comoara Nationala (2004), de Jon Turteltaub, are meritul unei constructii ingenioase, astfel ca, in ciuda lungimii (peste 2 ore), te tine destul de bine pe toata durata. Nu e, nici acesta insa, un film care sa ramana... Cu ocazia centenarului Jules Verne probabil, iese pe ecrane o adaptare euro (D-IRL-GB)-americana - Around the World in 80 Days/Ocolul Pamantului in 80 de zile (2004), regia Frank Coraci. Nu e rau, dar nici spectaculos - gaselnita fiind Jackie Chan, care nu pierde ocazia catorva demonstratii de arte martiale. Despre alte cateva exceptii (unele remarcabile) si multe alte reguli - in partea a doua a articolului.