Pe aceeași temă
E ceva să vezi ziua oameni la coadă la un muzeu de artă în România, nu?
De obicei, lumea se înghesuie în muzee doar într-o singură noapte. Performanța asta o reușește expoziția Brâncuși, despre care scrie prietenul Mihai Toth într-o altă pagină a revistei.
Eu o să vorbesc despre alte lucruri miraculoase petrecute anul ăsta (sau în ultimii ani) la Timișoara, proiecte și idei care nu fac prima pagină, dar care alcătuiesc o textură culturală solidă, o plasă de siguranță culturală peste care poate să se așeze liniștit orice blockbuster…
După Revoluție
Prima dată când am ajuns la Timișoara imediat după Revoluție a fost în 1991, la un festival numit Stare fără titlu, cea mai mare și probabil singura scanare națională a generației (atunci) tinere și (atunci) rebele. Pentru 3 zile, eu am ocupat camera portarului muzeului baroc din Timișoara și am desenat-o până a ajuns neagră. Fără să ies afară și fără să mă văd la față și la bere cu colegii mei. Atunci îmi era rușine că nu am luptat direct cu Dictatura și am luat-o pe ocolite cu limbajul nostru aluziv (din care unii artiști încă n-au scăpat). Între timp, mi-am nuanțat părerea. Într-o țară înghețată și fără viitor, cum era România la finalul anilor 80, orice activitate (și la Atelier 35 chiar ne-am dat peste cap) însemna un act de rezistență… În 1991, emoția primului oraș liber din România era încă palpabilă și străzile pe care se murise pentru Libertate aveau ceva nu știu cum să zic…
Încă mai simt nu știu cum să zic-ul ăsta ori de câte ori merg la Timișoara (deși între timp punctul 8 e vizibil doar pe un singur panou stradal uitat undeva lângă Hotelul Central)
Sit and Read
Și tot emoția asta am simțit-o, vă vine sau nu să credeți, la « Sit and Read » singurul târg de carte de artist din România. Nebunia asta o organizează de câțiva ani Florin « Flo » Fâra, cel mai entuziast și utopic dintre artiștii non-artiști de la noi. Arta lui este o librărie informală numită Secret Garden care de ani de zile arată și distribuie stabil sau pop-up producția hand made sub formă de cărți sau fanzine a unui segment de creatori ignorat aproape total în România. Cartea de artist este și carte, și lucrare de artă, un obiect-proiect care în România pică între Muzeu și Bibliotecă. Adică nu o cumpără, cataloghează, cercetează și expune nimeni. O avere risipită în patru zări și patru vânturi. Unde vezi la noi istoria publicațiilor artistice din 1990 până azi?
Așa, și ca să complicăm lucrurile și mai tare, pe lângă publicațiile cu ISBN (finanțate AFCN), există o întreagă masă de producții fără. Fanzine, la xerox, Risoprinturi, linogravuri, ediții limitate de 10 exemplare, ziare cu unică apariție, cărți pliabile, cărți-afiș, chestii scoase pentru vernisaj, câte și mai câte minunății tipărite. Există vreo secție specială a Biblioteciii Naționale? Sau la Muzeul Național de artă? Sau la muzeul de istorie al orașului? (că doar sunt parte a istoriei fiecărui oraș). În ciuda acestei stări de fapt, există la noi și aiurea o producție diversă de cărți, comixuri, poezie vizuală, romane-grafice, proiecte foto, carnete și cartoline, hârtie manuală, printuri digitale, legătorie experimentală, coperți fară coperți, chestii într-un exemplar sau în câteva sute… Există în România o rezidență la Sona (la Ștefan Câlția acasă, mai precis în șura lui) de artă bazată pe sunet, care se încheie cu o expoziție la Galeria Posibila București, unde fiecare artist expune o publicație despre sau cu sunetele alea… Există Fabrik, unde absolvenții de arte experimentează print și legătorie… Interesant, nu ?
Așa, acum imaginați-vă Muzeul Tramvaielor Miklosi, adică o hală impresionantă cu șine de tramvai pe jos și câteva structuri metalice specifice unui depou, plina-ochi de mese la rândul lor pline de publicații de toate felurile, mărimile, texturile, culorile și subiectele. Artiști croați, japonezi, suedezi, germani, olandezi, unguri, sârbi, clujeni, bucureșteni, timișoreni, sibieni… Edituri mai cunoscute (în lumea asta) sau mai obscure, autopublicații, George Roșu, Miasma, Stripbuger, Hardcomics, Balamuc, Indecis, Now East Poster, PUNCH, Potato Publishing, Le Groupe Maudite, riso printuri, cărți-unicat, Athens Zine Biblioteque și câte și mai câte… Eu mi-am făcut legitimație la o bibliotecă - Un-Singur-Om din Suedia, care mi-a eliberat pe loc o legitimație de plastic cu mutra mea pe ea, ca să pot „împrumuta” cartea Put-in Put-out.
O bibliotecă de fanzine
Athens Zine colecționează publicații DIY (Do it Yourself), le scanează, organizează, cercetează și le comunică online și fizic în spațiul pe care îl posedă în capitala Greciei sau în târguri precum cel de față.
Asta vrea și Florin să facă. O bibliotecă de fanzine și publicații din România (și nu numai). Florin nu e singur. El colaborează organic cu Indecis, un celebru artist-run din Timișoara, și cu Asociația La Figurat. De asta și este Sit and Read posibil… Flo e și la Simultan.
Muzeul Miklosi a devenit celebru spațiu de artă și evenimente din cauză de Simultan. Asta este o asociație care de 20 de ani organizează un festival de artă video și artă cu și despre sunet și despre care ați putut citi în paginile revistei acum vreo două numere. Simultan a „descoperit” în Timișoara cam toate spațiile la modă acum, Garnizoana, Sinagoga, Depoul de tramvaie, Cantina liceului etc… Un soi de avangardă de real estate cultural. O bucățică de istorie recentă.
Și că veni vorba de istorie…
Odessa
Florin Iepan nu e deloc un tip comod. Cine i-a văzut documentarele sau l-a avut coleg în pannel-uri știe de ce. Are și imaginea, și gura ascuțită. De ani de zile, dar mai precis de când Timișoara a știut că este Capitală, DocuMentor, asociația lui Florin Iepan & CalinMeda et comp, face proiecte în zone marginale. În afara Centrului, Frumosului și Cărților poștale. Prin zona gării, la Oczko Piatz (unde l-a dus pe Baniciu să cânte) la sârbi….
Acum niște ani buni, din cauza de șmecheria aia media cu 10 Români celebri, Iepan a dat de cultul lui Ion Antonescu. Care l-a dus la Odessa. Care l-a făcut să facă un film despre unul dintre cele mai oribile momente ale nației noastre. Care film l-a făcut să fugărească președinți români încercând să-i facă să îngenuncheze la Odessa așa cum a îngenuncheat cancelarul Germaniei federale Willi Brandt în ghetoul evreiesc din Varșovia, în plin război rece. O fantezie a lui Florin? Nu cred. Trăim într-o lume unde simbolicul are încă valoare. Numai dacă înțelegem și condamnăm cele mai negre momente ale istoriei noastre o să reușim să nu le repetăm, zice Florin. Ați făcut un film de două ore cu Antonescu și în filmul dvs. nu apare cuvântul „evreu”? îl întreabă Florin pe Sergiu Nicolaescu, ayatollahul manipulării istorice la noi.
„Triaj” e un proiect care expandează documentarul Odessa în discuții, teatru, work în progress-uri, expoziții de artă, graffitiuri, workshopuri și ce-o mai apărea pe drum. Ideea inițială de a aduce Muzeul Holocaustului (ascuns în beci la Odessa de frica bombardamentelor) la Timișoara a eșuat după o mie de zoomuri și negocieri. Cine a făcut cu nervi și sânge muzeul nu are încredere să-l dea din mână….
„Triaj” înseamnă a alege. A selecta, a pune pe căprării, a alege grâul de neghină sau a alege cine merită și cine nu. În anul în care Timișoara face multe lucruri minunate cultural, proiectul organizat de DocuMentor ne pune un reflector în față… Cine suntem? Ce alegem să fim?
„Triaj” se întâmplă într-o casă-hală din zona gării, mai precis lângă pasarela care leagă un cartier de altul, într-o zonă ambiguă, care pare un pic uitată, o zonă cu locuitori ignorați. Casa-hală are niște cămăroaie enorme amenajate ca studiouri de filmat videoclipuri. Mai ales manele. Fără de care n-ar rezista industria muzicală… ha, ha, interesant.
Grenadier
Așa se numesc găluștile umplute cu cartofi, îmi spune Brîndușa Armanca. Reminiscențele Imperiului Austro-Ungar… Miam-miam, ce bune sunt!
La lansarea proiectului „Triaj” au fost invitați câțiva reprezentanți ai comunității ucrainene (de mi-a tremurat markerul cu care desenam pe zid), oameni cu care Iepan a mai colaborat, și o doamnă, Iryna Chykaliuk (avocat din Odessa), care a gătit niște borș minunat, de care am mâncat până am plesnit (și am luat și la pachet). Borș și grenadieri… Orice lucru care începe cu o haleală bună va merge bine, zic…
Centrul
Toate evenimentele și proiectele despre care am scris mai sus și voi mai scrie în 22 fac parte din programul Timișoara 2023 Capitală Culturală Europeană, finanțat și organizat în parteneriat cu Primăria Timișoara, prin Centrul de Proiecte.
Centrul de Proiecte este platforrma care va exista și după ce Capitala se va încheia. Decizia scoasă (măcar parțial) în afara unei birocrații care nu are expertiză culturală este esențială. Esențiali sunt curatorii, experții, juriile, directorul și angajații centrului.
Noi, în România, nu am reușit în cele două capitale de până acum, Sibiu 2007 și Timișoara 2023, să construim de la zero vreun muzeu de artă, o bibliotecă sau vreo sală multifuncțională pentru cultură.
Dar avem Centrul ăsta… //
