Vlad Russo - Montaigne: ediție nouă în limba română

S-ar fi simțit bine Montaigne în lumea de azi?

Mă tem că nu. Mă tem pentru noi, nu pentru el. Deși a trăit în vremuri mult mai sălbatice decât ale noastre, cel puțin aici în Europa, probabil că intoleranța noastră manifestată cu cel mai mic prilej, refuzul de a-l asculta pe celălalt în aproape orice privință, certitudinea fiecăruia că adevărul și dreptatea sunt de partea lui, și numai a lui, l-ar lăsa cu gura căscată. La ce bun să fi trăit atâtea grozăvii, s-ar întreba el, dacă omul nu învață nimic din ele, dacă nimerește mereu în aceleași fundături? Or, Montaigne, care a lucrat neobosit la întinderea punților care au dus în cele din urmă la curmarea războaielor religioase, spera că omul ar putea să învețe măcar câte ceva, altfel n-ar fi făcut-o. Diplomați și politicieni cinici din vremea lui îl socoteau „un bărbat inteligent, dar cam confuz” – cei din vremea noastră cum l-ar socoti oare? Cum să se simtă bine, așadar, într-o lume ca asta?!

Grea limba în care sunt scrise „Eseurile”? Greu de adus (la zi!) în limba română?

Nu știu dacă e grea, e într-un fel altă limbă decât franceza așa cum o știm. Senzația, când încerci s-o citești prima dată, este că ai în față o limbă vag cunoscută, seamănă cu franceza, dar e totuși altceva. V-aș povesti aici ceva nelegat de experiența mea cu limba lui Montaigne: frunzăream odată un număr din ziarul spaniol „El Pais”, oarecum distrat, fără un interes real pentru subiectele articolelor; începusem să pricep cum să „abordez” cuvintele ca să deslușesc cât de cât ce voiau să spună, comparându-le mental ba cu franceza, ba cu italiana; la un moment dat însă, am picat pe un articol care mă interesa cu adevărat și am constatat că sistemul meu de „decodificare” nu mai funcționa, totul părea neschimbat și totuși de nerecunoscut; m-am lămurit că „citeam” din secțiunea catalană a ziarului și că trebuia să-mi înjghebez alt sistem. Păstrând proporțiile, cam așa e și cu franceza lui Montaigne, cel puțin așa a fost pentru mine. Dar probabil că nu doar pentru mine, de vreme ce și francezii au simțit nevoia să-l „traducă”, să-l modernizeze. Pe scurt, traducerea lui Montaigne înseamnă căutat în dicționare (există, de altfel, dicționare dedicate limbii lui, ceva cam ca glosarele, consistente, publicate la sfârșitul unor ediții franțuzești din Rabelais), nimic nu e de la sine înțeles, trebuie să verifici aproape fiecare cuvânt. Firește că pe parcurs te mai înveți cu limba asta și te uiți mai rar în dicționare, pericolul pândește însă în continuare la fiecare colț de frază!

Cât e „de dat cu sapa” în marginea acestor eseuri pentru a ieși ce trebuie? Mă refer la întreaga suită a eseurilor lui Montaigne, la cele peste 1.200 de pagini. Volumul prim al traducerii dvs. apare, iată, în 2021. Volumul al doilea și al treilea?

Bine ziceți „dat cu sapa”, fiindcă traducerea e ca săpatul, adică trebuie făcută constant și în același ritm, altfel riști s-o lași baltă și să nu ajungi nici măcar la capătul rândului. Cel puțin așa o văd eu. Da, e de dat cu sapa când îl traduci pe Montaigne. Am săpat până acum la volumul I al „Eseurilor”, care cuprinde Cartea întâi și care a apărut la sfârșitul anului trecut; acum sap la volumul II, cuprinzând Cartea a doua, care va apărea la sfârșitul acestui an, și urmează volumul III, cuprinzând Cartea a treia, care va apărea la sfârșitul anului viitor. Să sperăm că voi avea forța să sap în continuare... Dar Editura Humanitas va publica și un al patrulea volum, cuprinzând Jurnalul de călătorie al lui Montaigne în Italia, prin Germania și Elveția, în excelenta traducere a Ancăi Christodorescu (apărut într-o primă ediție în 1980), împreună cu scrisorile rămase din bogata lui corespondență.

De ce aceste „Eseuri” sunt – și acum folosesc un termen la modă – iconice? Ce e, din punctul dumneavoastră de vedere, în mod fundamental, actual din aceste eseuri?

Sunt – ca să folosesc un termen mai puțin la modă – emblematice fiindcă au pus pe lume un gen literar absolut inexistent până la el, care dăinuie practic neschimbat și astăzi. E un gen cu limite nu foarte bine trasate, topește în el și reflecție filozofică, și povestire, și situații dramatice, ba și elanuri lirice. Și tocmai această libertate îl face să fie actual și i-a păstrat neștirbită actualitatea în cei aproape cinci sute de ani de când a fost inventat. În fond, totul se leagă de sensul cuvântului cu care l-a numit Montaigne: acela de „încercare”, fără pretenția unui rezultat rotund și împlinit. Să nu ne lăsăm amăgiți însă, încercarea asta e rodul unui savant dozaj, în lipsa căruia totul se duce de râpă. Stau mărturie nenumăratele corecturi și adaosuri pe care le-a făcut edițiilor succesive ale „Eseurilor”.

Cum recomandați unui cititor să facă lectura eseurilor lui Montaigne? Vreau să spun și așa: merge, pur și simplu, să ia cartea, să o deschidă la întâmplare și să citească? Montaigne – cu „Eseurile” lui – e de citit sau de recitit?

Păi, potrivit intenției autorului, cu aceeași libertate cu care au fost scrise. Cel mai bine ar fi să citească cuprinsul, să se oprească asupra unui titlu care i se înfige în minte, fie că-l farmecă, fie că-l intrigă, și să deschidă la pagina cu pricina. Dacă răspunde așteptărilor lui, să continue; dacă nu, poate să-l lase liniștit deoparte, va ajunge inevitabil la el mai târziu. Fiindcă asta și este fascinant la aceste „încercări”: cu ele pătrunzi într-un labirint de gânduri și povestiri din care nu mai vrei să ieși și în care, pe orice drum ai apuca-o, până la urmă treci inevitabil prin toate „nodurile”.

Un exces de eu în „Eseuri” sau, pur și simplu, ceva firesc, ceva inevitabil în această materie?

În Prefața volumului apărut, Michel Onfray enumeră cincisprezece invenții majore ale lui Montaigne în filosofie. Una dintre ele este „subiectul modern”, pe care mi se pare că a apăsat prea puțin. Mai întâi, fiindcă este pentru prima oară, cred, că eul are o asemenea pondere în cugetare și putem spune că fără el, la urma urmei, n-ar fi apărut nici eul cunoscător al lui Descartes și, prin urmare, nici eul transcendental al lui Kant, adică toată epistemologia filozofică modernă. Dar la Montaigne, așa cum arată Onfray, eul, subiectul modern, este saturat încă de concret, își descoperă trăirile vii pe care nimeni nu le abordase până atunci. Și, aveți dreptate, intrarea lui în filosofie era absolut firească și chiar inevitabilă, după atâtea scrieri ale Renașterii care exaltă persoana umană.

Cu care dintre marii gânditori care l-au precedat credeți că ar fi avut Montaigne o cină excelentă (impecabilă, chiar)?

V-aș oferi aici două citate: „Pentru taifasul la un ospăț, aleg un om plăcut, nu socotit.” Cred că dintre anticii pe care-i citea și îi cita mereu, Montaigne l-ar fi ales, paradoxal, pe Diogene, nu neapărat fiindcă ar fi fost un om plăcut, ci dimpotrivă: „Diogene, care se distra în sinea lui rostogolindu-și butoiul și dându-i cu tifla marelui Alexandru și care ne socotea doar niște muște sau niște bășici umflate cu vânt, era un judecător mai aspru și mai necruțător, deci mai drept, după mine, decât Timon, poreclit «cel ce urăște oamenii».[…][Și]ne ținea la un preț atât de mic, încât n-am fi putut nici să-l tulburăm, nici să-l corupem frecându-ne de el, și se ferea de noi nu de teamă, ci din dispreț pentru tovărășia noastră: nu ne socotea în stare să facem nici binele, nici răul.” În fond, și l-ar fi dorit comesean ca să-i reamintească mereu cine suntem.

Dacă ar exista o asemenea breșă în timp, dacă ar fi posibil să îi adresați 3 întrebări lui Michel de Montaigne, care ar fi marile dumneavoastră curiozități în privința lui?

Cred că n-ar fi prea multe lucruri de întrebat, după declarația lui făcută chiar în deschiderea cărții și urmată cu sfințenie: „Eu vreau să mă arăt aici în felul meu simplu, firesc și obișnuit, neafectat și nemeșteșugit, căci pe mine însumi mă zugrăvesc. Cusururile mele se vor vedea în ea pe viu, ca și neîmplinirile și chipul meu înnăscut, atât cât mi-a îngăduit respectarea bunei-cuviințe. Căci dac-aș fi trăit în sânul unuia din acele popoare despre care se spune că își mai duc viața sub blânda libertate a legilor dintâi ale naturii, fii sigur că m-aș fi zugrăvit negreșit pe de-a-ntregul, și pe de-a-ntregul gol.” O singură curiozitate aș vrea să-mi poată lămuri: cum se face că, între lecturile lui atât de vaste, nu-l regăsim pomenit nici măcar o dată pe François Villon, veșnicul derbedeu de geniu, ale cărui poezii fuseseră publicate în mai multe ediții, una dintre ele, îngrijită de un poet drag lui, Clément Marot, chiar în 1533, anul propriei sale nașteri? //

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu