Voilà le phallus!

Cu siguranță, echipele internaționale ale Institutului Cultural Român, ca de altfel echipele oricărei instituții publice, sunt atacabile, dar nicidecum pentru a fi găzduit o expoziție a avangardelor istorice din România. Pentru asta, nu există decât simpatie și adeziune din partea comunității artistice contemporane autohtone.

„Iată un mădular!“, exclamă unul dintre cei doi vizitatori și pune să se scoată ex­ponatul din expoziție, întrucât ar provoca incidente, atentând la pudoarea pu­bli­cu­lui. În zilele următoare, presa demarează o anchetă răsunătoare printre in­te­lec­tualii publici care militează pentru „independența ar­tei“, la care răspund și pro­testează împotriva scoaterii din expoziție în jur de 70 de nume de calibru deja in­ternațional la acea dată.

Dacă vă imaginați că in­cidentul se petrece în 2015, la Institutul Cultural Român de la New York, cu ocazia expoziției The Other Side of the Romanian Avant-garde: Film, Pho­tography, Performance (3–30 aprilie), și că cei doi vizitatori perplecși se numesc Grid Modorcea și Mircea Diaconu, pu­di­bond vegheați din umbră de privirea lui Mihai Gâdea, vorbind istoria artei la Sin­teza zilei din 7 mai 2015 pe postul Antena 3 sau prin alte publicații online, vă aflați în eroare. Ne aflăm la Paris, în 1920, la Salonul Independenților, iar cei doi care emit „Voilà le phallus!“ la vederea Prin­țesei X a lui Constantin Brâncuși se nu­mesc Henri Matisse și Pablo Picasso. Ma­tisse, comisarul expoziției, excomunică lu­crarea lui Brâncuși de la Salon. Ziarul Le journal du peuple din 25 februarie 1920 găzduiește semnăturile de protest ale unor Fernand Léger, Juán Gris, Albert Gleizes, Fran­cis Picabia, Georges Ribemont-Des­saig­nes, Erik Satie, Georges Auric, Jean Coc­teau, V.G. Paleolog, Miliţa Petraşcu ș.a. la adresa gestului lui Matisse, cel care se va inspira din motivele folclorice de pe ia românească în lucrările sale, aceleași ii pe care le îmbracă astăzi realizatorii pos­tu­ri­lor TV, mândri că sunt români.

Peste 10 ani de la incidentul de la Salonul Independenților din Pa­ris, la București, patru elevi de liceu scot o revistă cu nu­mele Pulă, o subintitulează Re­vistă de pulă modernă. Organ universal, o sa­mizdau în 13 exemplare, dintre care trimit unul pe adresa ministrului Instruc­ției Pu­blice de la acea dată, istoricul Ni­colae Ior­ga. Acesta îi reclamă la prefectură și la parchet, liceenii sunt arestați și tri­miși la închisoarea Văcărești. Jules Pe­ra­him, Ghe­rasim Luca, Aurel Baranga și Pa­ul Păun, căci așa se numeau, i se alătură poetului Geo Bogza, aflat în celulă, judecat pentru atentat la bunele moravuri, din cau­za pu­blicării Jurnalului de sex cu un an îna­in­te. Cazul lor nu era nou, proces pentru ar­tă avuseseră mulți alții înaintea lor, ce­le­bru fiind cel al tânărului B.P. Has­deu din 1863, provocat de publicarea în foi­le­ton, în revista Aghiuță, a nuvelei ero­tice Du­du­ca Mamuca. Liceenii noștri, de­ja afir­mați acum, repetă experimentul pes­te doi ani, cu revista Muci, însă întâlnesc un pu­blic ceva mai permisiv de data acea­s­ta. Pulă va trebui să aștepte mulți ani pen­tru a se arăta la față din nou, când Nicolae Tzo­ne împreună cu Vladimir Pană capătă curaj și o publică în copie facsimilată în nr. 2-4 / 1996 a revistei Aldebaran din Bu­curești.

Când, în anii ’80, N. Steinhardt sfrunta cen­­zura citând versuri la index din vo­lu­mele prohibite ale lui Geo Bogza, Baranga tocmai decedase, Paul Păun se afla la Hai­fa, iar Perahim și Gherasim Luca – la Pa­ris. Perahim devenise unul dintre numele de referință ale suprarealismului vizual post­belic, în timp ce Ghe­rasim Luca, ad­mirat de Gil­les Deleuze și Felix Guat­t­ari, era numit, după spu­sele poetului Mi­chel Ca­mus, „marele ma­gi­cian al poeziei sonore din Fran­ța“. Revista lor „de pu­lă modernă“, în schimb, va trebui să zacă până în anii 2000 prin fondurile se­crete ale arhivelor, ca apoi să fie arătată, întâi într-o expoziție mamut de­dicată suprarealismului de la Metropolitan Mu­seum din New York, apoi, de curând, în cadrul megaretrospectivei închinate cen­tenarului Perahim de la Strasbourg.

Imagine din expoziţia The Other Side of the Romanian Avant-garde: Film, Pho­tography, Performance (foto: pagina de Facebook a ICR New York)

Dar nu prestigiul cultural al acestei istorii românești încă nescrise a artei litigioase constituie motivul pentru care am inclus în expoziția curatoriată de mine la ICR NY portretul nud al celor doi membri ai su­prarealismului autohton, Jules Perahim și Gherasim Luca, ci exigența tematică a dis­cursului expozițional. Ce s-a văzut timp de aproape o lună pe pereții holului de tre­cere către sala de conferințe constituie o par­te infimă dintr-o cercetare de peste cinci ani, desfășurată de subsemnatul în ca­drul Universității Naționale de Arte din București, sub coordonarea și în­cu­rajarea profesorilor din cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei de-acolo.

Viziunea curatorială pe care am semnat-o în expoziția de la ICR NY a urmărit pu­nerea în evidență a unei laturi mai puțin sau deloc cunoscute a avangardelor is­to­rice românești, cum este dimensiunea ex­pe­rimentală a avangardei române și dis­cursul politic al acesteia, ca proiect pilot, în cadrul unei serii mai lungi de eve­ni­mente consacrate Centenarului Dada, pe care ICR NY le va organiza în 2016. Cea­lal­tă față a avangardei din România: Film, Fotografie, Performance a conținut do­cu­mente fotografice și textuale din revistele românești de avangardă, dublate de o se­siune cinematică de documente video ab­solut inedite, extrase din Arhiva Națio­na­lă de Filme din România și din arhivele Fondului Centrului Național al Dansului – București. Numele expuse la New York au fost: Aurel Baugh, Geo Bogza, Theodore Brauner, Filip Brunea-Fox, Titina Că­pi­tă­nescu, Irina Codreanu, Lizica Codreanu, Fi­lip Corsa, Jean David, Barbu Florian, Ben­jamin Fondane, Marcel Iancu, Ghe­ra­sim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Sașa Pană, Jules Perahim, Milița Petrașcu, Clau­de Sernet, Tristan Tzara și Urmuz, cu o selecție de reproduceri din revistele de avan­gardă și cu filme pe care MoMA nu le-a expus deocamdată. Alte momente ex­trem de importante și la fel de inedite din expoziție au fost fotomontajele Titinei Că­pitănescu în jurul imaginii lui Chaplin în cultura română; filmul Ștrandul Kiseleff din 1930, care documentează finalizarea în 1929 a ștrandului omonim din Bu­cu­rești, în care apar frații Iancu, Marcel și Iu­liu; un poem cântat de Tristan Tzara într-un documentar de Hans Richter din 1967; un fragment de sonată de Urmuz, trans­pus sonor de compozitorul Șerban Ni­chi­for, cât și multe alte documente la fel de însemnate pentru preocuparea experi­men­tal-politică a avangardei din România.

Că, din acest întreg concentrat de cultură cu adevărat in­ter­na­țio­na­lă, o fotografie nud a fost sin­gu­rul aspect atractiv pentru mass-media din România reprezintă un fenomen de incultură crasă distribuită în masă, a cărui responsabilitate nu poate cădea pe umerii curatorului sau ai echipei care a contribuit la buna construcție și des­fășurare a evenimentului, iar petițiile trebuie trimise pe adresele celor care di­se­minează această incultură: mass-media te­levizuale din România difuzează nud hi­per­sexualizat în ritm cotidian, o dată pe an își amintesc că există cultură, stau și se crucesc fals pudibond că niște artiști de-acum aproape un secol au performat un gest radical, exasperați de aceeași men­talitate vetust naționalistă, după care difu­zează o reclamă la chiloți. Aștept cu nerăb­dare Sinteza zilei în care Gâdea va des­co­peri Manifestul domnului Antipyrine din 1916, eventual într-o expoziție de la ICR Chișinău, și va transmite în prime time despre cum Tristan Tzara ne-ndeamnă anar­hist „să ne căcăm în culori felurite ca să împodobim grădina zoologică a ar­tei cu toate drapelele consulatelor“. Ori­cum, prevăd un an greu pentru vigilența de moravuri a mediei televizuale ro­mâ­nești, aflată nepregătită în preajma Cen­te­narului Dada.

Dar există și o scuză. Sinteza zilei din 7 mai 2015, cunoscută pe Wikipedia drept ziua în care Antena 3 și Mircea Dia­conu au descoperit avangarda, n-a fost tocmai spontană. Răzmerița por­nise cu ceva timp înainte, iar, ca insider, pot spune că începuse chiar înainte de ora vernisajului. Cel care a trimis pe la casele oamenilor diatriba intitulată Balamuc la ICR New York: americanii sunt chemați să vadă Pula urticată!, corespondentul de la New York, Grid Modorcea, șovinist în devenire și notoriu antisemit cu me­todă, mă interpelase cu o săptămână îna­inte de deschidere, spre a primi gentil acu­zele de plagiat ale dânsului. Conform spu­selor din e-mail-ul trimis, mai multe in­formații istorice colaterale avangardei fu­seseră descoperite chiar de el, în cărțile pe care le-a pululat, iar drept urmare, acest fapt îl transformă în părinte al cro­nologiilor. I-am răspuns într-un târziu, ară­tându-i că despre Lizica Codreanu au vorbit, înaintea lui, Cornel Mihalache (1994), Dragoș Morărescu (2003) și Doina Lemny (2011); că informația participării lui Brân­cuși la Armory Show (care oricum nu făcea obiectul expoziției noastre) se predă la UNArte cel puțin din 1960 și că, în ge­nere, roata pe care o descoperă dânsul zil­nic scârțâie. Înfuriat, asudat, ca atunci când inventa falsuri de Brâncuși, d-l Mo­dorcea și-a scărpinat spiritul jurnalistic, a inventat o doamnă pudică și anonimă din New York, i-a pus în gură marotele na­țio­naliste și mantrele antisemite pe care i le tot auzim de ani buni, i-a găsit și un story de soap opera și-a ieșit la rampă, în ziua finisajului, pe 30 aprilie 2015, cu o „scri­soare deschisă“. Glanda lacrimală de la Antena 3 a pulsat imediat, au apărut de­grabă doi-trei lăutari de talk-show-uri, au stat împreună la masă, și-au spus pă­sul, au plâns, cultura a fost salvată, iar echi­pa de la ICR NY reeducată. În termeni staliniști, acesta e un demers de epurare de cea mai slabă calitate. Plutește ceva în aer, Antena 3 se ocupă cu istoria artei, pri­marul din Baia Mare devine peste noapte curator, iar Biserica Ortodoxă Română pur­cede la critică de artă... Cu siguranță, echipele internaționale ale Institutului Cul­tural Român, ca de altfel echipele ori­cărei instituții publice, sunt atacabile, dar nicidecum pentru a fi găzduit o expoziție a avangardelor istorice din România. Pen­tru asta, nu există decât simpatie și ade­ziune din partea comunității artistice con­temporane autohtone.