Gazul - instrument de politica externa al Rusiei

Fara Autor | 15.10.2008

Pe aceeași temă

Harta distributiei globale a resurselor de gaz natural, rea­lizata de BP Statistical Review of World Energy 2008, indica platforma continentala a Eurasiei ca fiind cea de-a doua regiune din lume bogata in gaz natural, cu o cantitate de 59,41 trilioane de metri cubi. Acelasi ra­port mentioneaza ca Federatia Rusa este statul care de­ti­ne cele mai mari rezerve de gaz natural dovedite la ni­vel mondial, cu o cantitate de 44,65 trilioane de metri cubi pentru 2007. Pe teritoriul Rusiei se afla 25,2% din re­zerva mondiala de gaz natural, iar in clasamentul pro­du­catorilor si exportatorilor de gaz natural, aceeasi tara se afla pe prima pozitie. Rezervele de gaz natural ale Ru­siei sunt concentrate in Siberia, iar cel mai mare za­ca­mant de gaze este Zapoliarnoie. Potrivit Raportului Anual pe 2007 al Gazprom, 60% din rezervele de gaz ru­sesti si totalitatea gazoductelor care traverseaza te­ri­to­riul Rusiei se afla in proprietatea Gazprom. Cele mai mari cantitati de gaz natural din Rusia sunt exportate catre UE, foste republici sovietice (Ucraina, Belarus, Geor­gia, Statele Baltice, Azerbaidjan), Turcia sau Japo­nia. Gazul rusesc ajunge la consumatorii europeni prin con­ducte care tranziteaza Ucraina si Belarus.

Gazprom este compania care furnizeaza 76% din ga­zul folosit in consumul intern al Rusiei la preturi mult re­du­se fata de cele percepute consumatorilor din statele UE. Gigantul energetic rus este cel mai mare contri­bua­bil la bugetul Federatiei Ruse, iar exporturile de resurse energetice ale acestuia au impulsionat, in mod substan­tial, la cresterea economica de 8% realizata de statul rus.

Dupa 2001, Gazprom a trecut printr-un proces de re­or­­ganizare, transformandu-se in a doua companie ener­­getica din lume si avand ca principal actionar statul rus, cu 51% din actiuni. Desi legislatia rusa a permis, dupa 2006, investitiile straine in sectorul energetic al Ru­siei, firme occidentale, precum Shell sau BP, au fost obli­ga­te sa renunte la contractele incheiate in Rusia ca ur­ma­re a presiunilor exercitate de Gazprom, care a refuzat sa aprobe exploatarea zacamintelor de gaze Sahalin si Ko­vitka. Cea mai mare investitie a unei firme occidentale in industria energetica a gazului din Rusia apartine com­pa­niei germane E.ON, care detine 6% din actiunile Gaz­prom.

Turkmenistanul se afla printre primele 12 state ale lu­mii la rezervele de gaz natural, cu o cantitate estimata de BP Statistical Review of World Energy 2008 la 2,67 trilioane de metri cubi. Potrivit Energy Information Ad­ministration, Turkmenistanul detine unele dintre cele mai mari zacaminte de gaze din lume, situate in ba­zi­ne­le Amu Daria, Murgab si Caspic. Resursele de gaz na­tu­ral ale Turkmenistanului se afla in proprietatea statului.

Cea mai mare parte a gazului turkmen este cum­pa­ra­ta de Rusia si exportata catre  Ucraina, prin gazoducte care traverseaza teritoriul Rusiei. Legatura cu sistemul gazoductelor rusesti se face prin intermediul Conductei Central-Asiatice, prin care gazul din Asia Centrala ajunge pe teritoriul Rusiei.

O alta parte a exporturilor de gaz turkmen se in­­dreap­ta spre Iran si China, prin conducta Korpezhe-Kurt si Gazoductul Central-Asiatic (Turkmenistan-China). In­dus­tria hidrocarburilor din Turkmenistan nu este atrac­ti­va pentru investitorii straini din cauza legislatiei interne, care nu permite companiilor straine accesul la con­duc­te­le de export.

Potrivit BP Statistical Review of World Energy 2008, Kazahstanul detine rezerve de gaz natural es­ti­ma­te la 1,9 trilioane de metri cubi, situandu-se in topul pri­me­lor 15 state posesoare de gaz la nivel mondial. Cea mai mare parte a rezervelor de gaz din Kazahstan sunt con­centrate in zacamantul de gaze Karachaganak, ex­ploa­tat de un consortiu care include BG Group (Marea Britanie), ENI (Italia), Chevron (SUA) si Lukoil (Rusia).

Estimarile facute de Oil and Gas Journal indica faptul ca in 2007 gazul produs in Kazahstan a fost des­ti­nat, in special, consumului intern. La sfarsitul lui 2007, Ka­zahstanul a incheiat doua acorduri care prevad con­struirea gazoductului Turkmenistan-Kazahstan-China si extinderea conductei Central-Asiatice. In acelasi timp, Kazahstanul a anuntat ca pana in 2010 se va transforma intr-o tara net exportatoare de gaz.

Uzbekistanul are rezerve de gaz de 1,74 trilioane de metri cubi, potrivit datelor cuprinse in BP Statistical Review of World Energy 2008. Exporturile de gaz ale Uzbekistanului se indreapta, in special, catre Rusia, prin gazoductul Central-Asiatic. La 2 septembrie 2008, Tas­kentul a incheiat un nou contract cu Moscova, care prevede construirea unui gazoduct care va transporta gaz din Turkmenistan si Uzbekistan in Rusia pentru a fi van­dut in statele UE.

Azerbaidjanul este singurul stat din Caucazul de Sud care are rezerve de gaz natural, estimate de BP Sta­tis­ti­cal Review of World Energy 2008 la 1,28 trilioane de metri cubi. In prezent, cea mai mare cantitate de gaz natural este extrasa din za­ca­mantul de gaze Bakhar. In 2003, BP a primit aprobare pen­tru a incepe exploatarea campului Shah Deniz, men­tio­nat de Energy Information Administration ca fiind unul dintre cele mai mari za­ca­minte de gaze descoperite vreodata. Azerbaidjanul este sin­gurul stat din fostul spatiu sovietic care exporta gaz ca­tre Turcia  printr-o re­tea veche.

 

Relatia dintre  Rusia si fostele republici sovietice

 

Dupa destramarea URSS in 1991, Federatia Rusa a pro­movat o politica prin care sa mentina fostele state sovietice in sfera sa de influenta. In acest sens, liderii de la Moscova au propus, in 1991, crearea CSI, ca mo­da­li­ta­te de reintegrare a spatiului ex-sovietic prin dezvol­ta­rea de relatii militare, economice si politice cu fostele re­publici. Relatiile economice privilegiate pe care Moscova le-a intretinut pe parcursul anilor 1990 cu statele din CSI au presupus si perceperea de catre Rusia a unui pret mic pentru livrarea de gaz natural.

Dupa 2005, politica externa pe care Rusia o pro­mo­vea­za in raport cu fostele republici sovietice indica o retra­sare a relatiilor cu aceste state, bazata pe asa-numita "diplomatie a gazului", care distinge intre statele de­pendente energetic de Moscova si cele care detin re­zerve de gaz. Fata de statele care nu au resurse, pre­cum Ucraina, Georgia, Belarus, Moldova sau Armenia, Kremlinul initiaza o politica agresiva, construita pe san­ta­jul cresterii pretului la gazul natural.

Schimbarea de politica externa a Moscovei s-a re­flec­tat, pentru prima data, in relatiile cu Ucraina. Astfel, in de­cembrie 2005, Gazprom a anuntat ca va creste pretul perceput Kievului pentru gazul natural de la 50 de dolari/mia de metri cubi la 230 de dolari/mia de metri cubi. Gu­vernul de la Kiev nu a acceptat cererea Gazprom, iar dupa cateva zile, Moscova a oprit furnizarea de gaz. Statele UE au fost si ele afectate de criza gazelor, deoarece Kievul a sustras gaz pentru consumul propriu din conductele care aprovizioneaza Germania si Po­lo­nia. Argumentul oferit de Moscova in timpul crizei gazu­lui pentru a sustine decizia de a majora pretul a fost ca Ucraina trebuie sa platesca acelasi pret pentru gazul ru­sesc ca si statele UE. Insa, mai tarziu, Vladimir Putin a precizat, in mod deschis, ca Rusia nu va ezita sa folo­seas­­ca gazul ca instrument de negociere cu liderii po­litici prooccidentali ai statelor ex-sovietice. Dupa 2006, statul ucrainean a renegociat in fiecare an pretul pe care il plateste Rusiei pentru importurile de gaz. In 2007, gu­ver­nul condus de Viktor Ianukovici a obtinut un pret de 179 de dolari pentru mia de metri cubi de gaz si a ac­ceptat ca pana in 2012 pretul pentru gazul importat din Rusia sa ajunga la nivelul celui perceput statelor mem­bre UE. Dar, la nu mai cateva luni de la incheiarea acor­dului cu Ianukovici, Moscova a anuntat din nou ca va sista livrarea de gaz catre Ucraina, daca guvernul de la Kiev nu va achita datoriile catre Gazprom sau nu va ac­cep­ta sa acorde companiei rusesti dreptul de con­ce­siune asupra unei parti din infrastructura de gazoducte ucrainene. In martie 2008, scenariul crizei gazelor din 2006 s-a repetat partial. Gazprom a redus la jumatate can­titatea de gaz livrata Ucrainei, iar Kievul a amenintat ca va lua din nou din gazul destinat Occidentului. In 2008 pretul achitat de Ucraina pentru gazul rusesc a fost de 179 de dolari, iar autoritatile au reusit sa pastreze infrastructura energetica ucraineana in afara controlului Gazprom. Urmatoarele negocieri pentru stabilirea unui nou pret la gazul pe care Rusia il furnizeaza Ucrainei sunt programate peste o luna. Presa a anuntat deja, in mod neoficial, ca Gazprom intentioneaza sa perceapa un pret de 500 de dolari pentru mia de metri cubi de gaz livrat ucrainenilor.

Schimbarea politicii externe a Moscovei in relatiile cu vecinii ex-sovietici s-a reflectat si in raporturile cu Geor­gia. Noua atitudine a Moscovei repeta scenariul din rela­tiile cu Ucraina. Astfel, la sfarsitul lui 2005 si in noiembrie 2006, Gazprom anunta dublarea pretului pentru gazul furnizat georgienilor si propune achitarea datoriei prin ce­darea catre compania ruseasca a unei parti a infra­structurii de gazoducte georgiene. Conducerea de la Tbilisi, ostila Moscovei prin orientarea prooccidentala, nu a acceptat cedarea catre Gazprom a infrastructurii ener­getice georgiene, dar nu a putut evita dublarea pre­tu­lui pentru gazul importat din Rusia.

Tot in 2006, Gazprom a procedat la dublarea pretului la gazul natural pe care il furniza Moldovei, Belarusului sau Armeniei. Dintre cele trei state, doar Moldova a tre­cut printr-o criza a gazelor, dupa ce Moscova a intrerupt, pentru aproximativ doua saptamani, furnizarea gazului catre Chisinau. Negocierile purtate cu liderii de la Chi­si­nau, Minsk sau Erevan s-au finalizat cu cresterea pre­tu­lui pentru gazul rusesc si cu cedarea catre Gazprom a unei parti din infrastructura energetica a acestor state. Astfel, Gazprom a intrat in posesia a 63,4% din actiunile Moldova Gaz, a majoritatii Beltransgaz si a gazoductului Armenia-Iran. Totusi, pretul perceput celor trei state, apropiate de  Moscova, este mai mic decat cel stabilit pen­tru Ucraina.

Relatiile pe care Kremlinul le-a stabilit cu fostele re­pu­blici sovietice care poseda resurse de gaz natural dupa 2005-2006 difera in mod fundamental de cele promo­va­te in raport cu vecinii care nu au astfel de resurse. Li­de­rii Ru­siei i-au curtat asiduu pe responsabilii politici din Turkmenistan sau Uzbekistan pentru a obtine con­trac­te care sa permita, in continuare, furnizarea ga­zu­lui din aceste state prin conductele care tranziteaza te­ri­toriul Rusiei sau pentru a incheia noi acorduri de construire a in­frastructurii energetice. Kremlinul a in­trat in cursa pen­tru resursele energetice din zona Marii Caspice declan­sa­ta de Occident, iar in 2008 a re­purtat succese impor­tan­te, reusind sa anuleze proiecte de infrastructura ale UE, precum Nabucco, si incheind contracte avan­ta­joa­se cu vecinii sai. Astfel, Vladimir Putin a semnat cu Gur­banguli Berdimu­ham­me­dov, presedintele Turkmenista­nului, in iulie 2008, doua contracte care prevad modul de formare a pre­tului pentru gazul vandut Rusiei in ur­matorii 20 de ani si dreptul Gazprom de a investi in infrastrcutura ener­ge­tica turkmena. Peste doua luni, in septembrie 2008, Putin a incheiat alte doua intelegeri favorabile Mos­co­vei cu Uzbekistanul (un acord cu privire la fixarea pre­tu­lui pe care Gazprom il va achita pentru gazul uzbek si un altul care prevede construirea unui gazoduct care va lega Turkmenistanul de Rusia prin tranzitarea te­ritoriului uzbek).

 

 

Dependenta energetica a Europei de Rusia

 

UE este, ca marime, a doua piata energetica din lu­me. În prezent, UE importa 73% din necesarul sau de pe­trol si 44% din necesarul sau de gaz. Trei state con­tea­za cu adevarat pentru aprovizionarea cu gaz a Euro­pei: Rusia (24%), Norvegia (15%) si Algeria (11%). Fiind prin­cipalul furnizor de gaz al UE, statele europene se afla in diverse grade de dependenta energetica fata de Rusia. Din acest punct de vedere, la nivelul Europei dis­tin­gem mai multe categorii de state: tari cu dependenta zero - Belgia, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Spa­nia, Portugalia, Suedia; tari dependente considerabil - Po­lonia (47% din consumul intern de gaz/2005), Ger­ma­nia (43%), Italia (30%), Franta (26%), România (23%); tari cu o dependenta covârsitoare - Grecia (96%), Bul­ga­ria (89%), Cehia (84%), Austria (70%), Ungaria (62%); tari dependente total - Slovacia (108%), Finlanda (105%), Tarile Baltice (100%).

Securitatea energetica a Eu­ro­pei are in vedere nu doar asi­gu­ra­rea unor rute alternative de tranzit necon­tro­la­te de Rusia, ci, in pri­mul rand, se­cu­ri­zarea unor surse mul­­tiple de furnizori. O diver­si­f­i­care a furnizorilor, pre­cum si a ru­te­lor de tranzit poate stimula com­pe­titia pe piata energetica, redu­cand potentialul de santaj. Astfel, cel mai im­por­tant proiect care vizeaza ameliorarea de­pen­dentei energetice a multor state euro­pe­ne de gazul ru­sesc este cel care ur­mareste conectarea spatiului UE cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrala prin co­ri­doa­re energetice si rute de tranzit ne­con­trolate de Rusia si Gazprom. Acest macroproiect energetic reu­neste trei alte microproiecte inter­de­pendente: ga­zo­duc­tul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce leaga Baku (Azer­baid­jan) cu Er­zu­­rum (Turcia) si care se ba­zea­za, în special, pe ex­­ploatarea zacamantului de la Sah Deniz. In acest context, inte­re­sul major al Europei si al Sta­telor Unite este acela de dezvolta SCGP prin­tr-un co­­ri­dor sudic care se va articula pe doua di­rectii stra­­te­gice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Gre­cia-Ita­lia), iar pe de alta par­te, gazoductul Na­bucco, care lea­ga Turcia de Austria, tre­când prin Bul­ga­ria, Ro­mânia, Un­garia. Na­bucco va avea o lungime de 3.300 de ki­lo­me­tri, iar lu­crarile de construtie ar trebui sa in­­ceapa in 2009 si sa fie de­fi­nitivate in 2012. Pro­iec­tul va fi realizat de un consortiu la care companii din cele cinci state par­te­nere Botas (Tur­cia), OMV (Austria), MOL (Ungaria), Bul­gar­gaz (Bul­ga­ria) si Transgaz (Ro­ma­nia) au par­ti­ci­patii egale.

 

Contraofensiva energetica a Moscovei

 

Pentru a preveni deschiderea Europei catre furnizori al­ternativi Rusiei, care nu folosesc o infrastructura ener­ge­tica controlata de rusi, Moscova a propus gazo­ducte ce concureaza atât Nabucco cât si TGI. Pe fond, prin aces­­te initiative, Rusia doreste nu doar anularea proiec­tu­lui Nabucco ci urmareste si amplificarea dependentei energetice a Europei prin constructia gazoductului South Stream si a gazoductului Nord Stream (conec­tand Rusia direct cu cele mai mari piete europene: Italia si Germania).

Proiectul energetic Nord Stream reprezinta apogeul re­latiilor economice dintre Germania si Rusia. A fost sem­nat la sfarsitul mandatului cancelarului Gerhard Schroeder, pe 8 septembrie 2005, si vizeaza dezvol­ta­rea infrastructurii Gazprom pentru a mari cantitatea de gaz exportata catre Europa, prin construirea unei con­duc­te de gaz natural care va traversa Marea Baltica. Ca­pa­­citatea conductei Nord Stream va fi de 27,5 miliarde metri cubi/an si va face legatura între Rusia (Viborg) si Germania (Greifswald). Se estimeaza ca proiectul va cos­ta aproximativ 6 miliarde de euro. Nord Stream va fi o sursa alternativa de transportare a gazului catre pie­te­le Europei de Vest, care, in mod traditional, tranzita sta­te­le Belarus, Ucraina si Polonia. Consecintele opera­tio­na­lizarii acestei conducte vor fi dramatice pentru secu­rita­­tea energetica europeana: creste potentialul de san­taj al Gazprom fata de Ucraina si Polonia, dandu-i posi­bi­li­tatea fixarii unor preturi preferentiale. De asemenea, ga­zul va putea fi folosit ca arma politica in relatie cu sta­te­le est-europene fara teama de a-i afecta pe consu­ma­torii de pe cea mai mare piata energetica europeana a Gazprom - Germania. Proiectul este cu atat mai con­tro­ver­sat cu cat, la finalul mandatului sau, fostul cancelar Gerhard Schroeder devine presedintele consortiului Nord Stream AG, cel care construieste conducta care va traversa Marea Baltica (salariul primit de Schroeder se ridica la aproximativ 5,6 milioane de dolari/an).

 

South Stream vs. Nabucco

 

Proiectul South Stream a fost gandit pe doua directii, una spre Vest si Nord (pe ruta Nabucco), alta spre Sud (ca­tre Grecia si Italia). South Stream începe la Bere­go­vaia (Rusia) si traverseaza Marea Neagra pâna în Bul­ga­ria. De aici sunt doua posibilitati de articulare pe directia Italia: un coridor pe directia Sud-Vest (ce ar conexa Bul­ga­ria-Grecia-Italia) sau unul pe directia Nord-Vest (ur­mând sa faca legatura între Bulgaria-Un­ga­ria-Slovenia si nordul Italiei). La 23 iunie 2007, la Roma, reprezen­tantii companiei energetice italiene ENI si cei ai Gaz­prom au semnat un memorandum pentru constructia South Stream. Participând la summit-ul pe tema ener­giei din Europa de Sud-Est, care a avut loc în 24 iunie 2007 la Zagreb, presedintele Putin l-ar fi convins pe pre­se­dintele Bulgariei sa sprijine si sa participe la proiectul South Stream. Guvernul de la Sofia a acceptat, la 18 ia­nua­rie 2008, sa semneze un contract cu societatea rusa Gazprom pentru a participa la proiectul gazoductului ruso-italian South Stream. Acordul a fost aprobat in ca­drul unei reuniuni extraordinare a Executivului bulgar, in cursul vizitei efectuate la Sofia de presedintele rus Vla­di­mir Putin. Si în cazul proiectului South Stream, Rusia aplica aceeasi strategie de negociere bilaterala cu state membre UE a unor proiecte energetice ce maximizeaza dependenta energetica a Europei de Rusia. Avem state precum Italia sau Bulgaria care, desi si-au dat acordul pentru TGI si Nabucco, încurajeaza un proiect energetic propus sa submineze tocmai ratiunea comerciala a TGI si Nabucco. Cele doua state membre UE fac un joc ex­trem de periculos în masura în care o intelegere bila­te­ra­la cu Rusia, desi poate parea în avantajul lor pe ter­men scurt, ar produce consecinte negative incalculabile asu­pra se­cu­ritatii energetice a întregii Europe.

O alta încercare de anulare a Nabucco a fost ten­ta­ti­va Gazprom de a scoate Austria si Ungaria de pe harta Na­bucco, prin integrarea lor in proiectul South Stream. O prima etapa a vizat transformarea Austriei în "hub" energetic al Gaz­prom in Europa Centrala si inte­gra­rea infrastructurii si a retelei de tranzit din Austria în reteaua Gazprom (prin acordurile sem­nate în mai 2007, în timpul vizitei presedintelui Vladimir Putin în Austria). Aceste acorduri vor face ca OMV sa depinda, într-o mare ma­­su­ra, de gazul furnizat de catre Gazprom, ceea ce înseam­­na ca acesta poate avea acum un cu­vant semnificativ în influentarea deciziilor si actiunilor OMV. Mai mult, orice achizitii viitoare pe care OMV le va realiza devin, ast­fel, vul­nerabile unui potential con­trol exercitat indirect de catre Gaz­prom. OMV este compania aus­triaca parte a con­sortiului inter­national care a initiat constructia Na­bucco (companie care este controlata de statul aus­triac în proportie de 30%). In ciuda acestui statut (de parte în consortiul Nabucco), OMV va dezvolta, în baza acor­du­ri­lor semnate în timpul vizitei lui Pu­tin, împreuna cu Gazprom "Un Hub de Gaze Cen­tral European" si "Un Cen­tru de Manage­ment al Tranzitului Gazelor" (cel mai mare din Europa con­tinentala) tocmai la Baum­gar­ten. Acest proiect sub­mi­neaza, în mod direct, proiectul Nabucco, din mo­ment ce Baumgarten era punctul ter­mi­nus desem­nat pentru Nabucco. Este o lovitura esentiala apli­cata de Gazprom proiectului Nabucco. Desi Austria se va transforma într-un "hub" energetic con­tinen­tal, tre­bu­ie sa retinem faptul ca gazul este furnizat de Gaz­prom, fapt ce amplifica dependenta OMV de Gazprom, deci a Austriei de Rusia, respectiv a Eu­ropei de Rusia.

Pe parcursul anului trecut s-a vorbit si de un in­te­res sporit în achizitionarea MOL (compania un­ga­ra parte a consortiului Nabucco) de catre OMV - o companie de­pen­denta de Gazprom, care la rân­dul ei este interesata în exploatarea si dezvoltarea unor zacaminte de hidro­car­buri din Rusia si care devine cen­tru continental pen­tru gazul rusesc. In iunie 2007, OMV controla 18% din MOL, intentionând sa-si creasca participatia pâna la 30%. O luna mai tarziu, OMV a anuntat ca intentioneaza sa achizitioneze întregul pa­chet de actiuni. O eventuala achi­zitionare a MOL de ca­tre OMV ar fi eliminat o a doua com­panie din consortiul Nabucco sau ar fi facut proiectul Nabucco dependent de Gazprom si de gazul rusesc. Tot pe parcursul anului trecut, Ungaria a oscilat între spriji­nul pentru Nabucco si South Stream, fiind extrem de sen­sibila la oferta Rusiei de a transforma Ungaria într-un "hub" regional de de­po­zi­tare si export al gazului ru­sesc, afacere care a fost, în ce­le din urma, parafata de Austria. Ungaria a fost extrem de tentata de dezvoltarea unei infrastructuri de de­po­zi­ta­re si stocare a gazului ru­sesc pe teritoriul sau, ceea ce ar fi sporit semnificativ se­cu­ritatea energetica a consu­ma­to­rului maghiar. Mai mult, in ciuda afirmarii sprijinului pen­tru Nabucco, totusi guvernul Gyurcsany a semnat pe 28 februarie 2008 un acord in­ter­guvernamental care anunta par­ticiparea Ungariei la pro­iectul South Stream.

 

 

PIERRE NOËL*

Sa lasam pietele sa functioneze

 

* Research Fellow la European Council on Foreign Relations si director al forumului de politici energetice la Universitatea din Cambridge.

 

Ce poate face Europa pentru a-si spo­ri securitatea energetica?

Nivelul de securitate energetica a Eu­ro­pei nu este legat in mod esential de locul de unde este furnizat gazul, ci este o problema care depinde de cum func­tio­nea­za piata europeana a gazului, cu alte cu­vinte, de abilitatea pietei de realocare a resurselor existente (in conditiile sus­pen­darii alimentarii cu gaz a unui anumit stat) acolo unde este nevoie. Ceea ce Eu­ro­pa trebuie si ar trebui sa faca este sa creasca, in mod dramatic, nivelul de inte­gra­re a pietelor energetice nationale pen­tru a se crea o piata europeana unica a ga­zului. Per ansamblu, politicile europene trebuie sa fie mult mai preocupate de cum functioneaza pietele si de cum ras­pund acestea unor eventuale socuri ener­ge­tice si mai putin de relatia cu furnizorii.

Care va fi efectul integrarii pietelor energetice nationale asupra statelor din Europa Centrala? Dar asupra Sta­telor Baltice?

Trebuie sa facem o diferenta intre pie­te­le energetice relativ mari din Europa Cen­trala, precum Polonia si Ungaria, si pietele mai mici, precum Statele Baltice. Statele Europei Centrale, ca piete ener­ge­ti­ce integrate si competitive in spatiul eu­ro­pean, au un imens avantaj pentru ca ar putea importa surse alternative de gaz din Europa Occidentala. Nu exista niciun impediment tehnic pentru a face asta, tre­buie doar sa lasam pietele sa func­tio­ne­ze. Pe de alta parte, insa, Statele Baltice se afla intr-o situatie diferita: sunt piete energetice insularizate, relativ izolate, foar­­­te putin conectate cu cele europene, in sensul in care, in anumite cazuri, nici ma­car nu exista legaturi fizice cu restul Europei. Astfel, ele nu se afla intr-o po­zi­tie care sa le faca sa beneficieze de pe ur­ma integrarii pietelor energetice europene.

Cum va raspunde o piata euro­pea­na integrata unui soc energetic ma­jor?

Ceea ce stim, cu siguranta, este ca in ca­zul unui soc energetic vom fi mult mai pro­tejati daca exista o piata integrata. Cand Rusia a suspendat furnizarea de gaz in Ucraina, Ungaria si-a putut reme­dia situatia prin abilitatea de a importa si accesa cargouri energetice din Italia. Pe o piata integrata, o criza similara ar fi mult mai usor de gestionat. Nimeni nu cunoas­te cum vor raspunde pietele unui colaps ma­jor al aprovizionarii Europei cu ener­gie. Ceea ce stim este ca ele vor putea reac­tiona mult mai bine daca statele din Europa Centrala vor avea abilitatea de a ac­cesa piata energetica a Europei de Vest decat daca nu ar exista o astfel de po­sibilitate.

Cum vom putea depasi intelegerile po­litice bilaterale care submineaza se­cu­ritatea energetica europeana?

Semnificatia politica a acestor inte­le­geri bilaterale depinde de tipul pietelor pe care le avem (piete nationale vs. piete in­te­grate). Astazi, avem o piata energetica fragmentata la nivel national. Este foarte dificil sa transporti mari cantitati de gaz din Germania in Franta, din Franta in Ita­lia. In acest context, daca avem o inte­le­ge­re bilaterala intre Germania si Rusia si o conducta care sa furnizeze gazul ru­sesc direct in Germania, atunci ponten­tia­lul de expunere si vulnerabilitate al state­lor de tranzit, precum Polonia si Ucraina, creste enorm. Dar, daca Polonia ar fi ca­pa­bila sa reimporte gazul rusesc din Ger­ma­nia, nu va conta daca acesta trece prin Belarus si Polonia sau daca ajunge direct in Germania si apoi in Polonia. Re­pet, semnificatia politica a acestor intele­geri energetice bilaterale depinde de func­tio­narea pietelor. O piata integrata ar anu­la, in mare masura, potentialul de presiu­ne al intelegerilor politice dintre Moscova si anumite state europene, pentru simplul mo­tiv ca gazul ar fi vandut unei piete uni­ce, urmand ca de aici inainte acesta sa fie distribuit de fortele pietei acolo unde este nevoie.

Cine se opune integrarii pietelor ener­getice nationale?

La nivel guvernamental, nimeni nu se opune in mod oficial. Cele 27 de state mem­bre ale UE au ajuns, de nenumarate ori, la un acord pentru crearea unei piete in­tegrate a gazului (ultima data in aprilie 2007). Acestea fiind spuse, totusi, in culi­se se constata mai mult decat existenta unui simplu dezacord. Guvernele Frantei si Germaniei au rezerve serioase fata de liberalizarea pietelor energetice. Mai mult, sunt o serie de companii energetice eu­ropene (din Franta, Germania, Italia si Belgia) care au dezvoltat si consolidat par­teneriate bilaterale cu Gazprom si care nu doresc ca gazul rusesc sa fie ac­ce­sibil si celor care nu au relatii pe ter­men lung cu gigantul rus. Aceste com­pa­nii doresc, prin orice mijloace, mentinerea statu-quo-ului, prezervarea contractelor rigide si, deci, ele sunt cele care se opun in­tegrarii pietelor.

Este fezabila propunerea crearii unui NATO al energiei?

Un tratat similar NATO, care sa cu­prin­da o clauza de aparare colectiva, un "arti­col 5" pe problematica securitatii ener­ge­tice, fara o piata integrata a gazului in Europa de Vest, va fi complet ineficient, pentru ca simplul consens asupra unei de­claratii politice nu va face ca gazul sa circule dincolo de limitele pietei nationale. Iar daca ai o piata functionala a gazului, un astfel de tratat va fi inutil, pentru ca fortele operationale ale pietei vor distribui gazul acolo unde este nevoie.

 

 

DMITRI TRENIN*

Energia este o sabie cu doua taisuri

 

* Director adjunct al Centrului Carnegie din Moscova.

 

Putem afirma ca Moscova foloseste Gazprom ca instrument de politica ex­ter­na?

Relatia este mult mai complexa. De­ci­den­tii din politica externa a Rusiei por­nesc de la ideea potrivit careia ceea ce este bine pentru Gazprom este bine si pentru Rusia. La momentul actual, po­li­ti­ca externa a Rusiei este orientata catre afaceri, iar in conflictele cu privire la pre­tul gazului cu Ucraina si Belarus, Mos­co­va a pla­sat consideratiile comerciale ina­in­tea celor geopolitice. Liderii rusi au inte­les im­por­tanta resurselor energetice ale statului rus, iar pentru ei Rusia a devenit o pu­tere energetica. In acelasi timp, leader­ship-ul rusesc a inteles ca legaturile ener­getice creeaza dependente mutuale. Ca ar­ma, energia este o sabie cu doua tai­suri.

Care a fost rolul pe care Gazprom l-a jucat in spatiul ex-sovietic, dupa prabu­sirea URSS?

Dupa destramarea URSS, Gazprom a continuat sa subventioneze noile state in­dependente asa cum a subventionat re­publicile sovietice. Decizia de a vinde gaz "strainatatii apropiate" la un sfert din pre­tul perceput Occidentului a fost o in­­cer­care de a reintegra fostul spatiu sovietic.

Cum influenteaza chestiunea ener­ge­tica din spatiul exsovietic relatiile din­tre Rusia si Occident?

Liderii rusi percep relatiile interna­tio­na­le in termeni competitivi. Ei recunosc ca Ru­­sia nu are o pozitie speciala in spa­tiul ocu­pat de fostul URSS si incearca din ras­­puteri sa pastreze ceea ce considera ca ii apartine. In ceea ce priveste ches­tiu­nea ener­­getica, aceasta impune o com­pe­ti­tie acer­ba cu companiile si guvernele ves­­tice pentru accesul la resursele din zona cas­pi­ca sau central-asiatica. Con­duc­tele ener­ge­tice din aceasta regiune (oleoduc­tul Baku- Tbilisi-Ceyhan sau con­sortiul Con­duc­te­lor Caspice, proiectele South Stream sau Na­bucco) sunt vazute ca exercitii geo­po­li­tice, si nu ca afaceri eco­nomice. Com­pe­ti­tia devine si mai acer­­ba prin im­pli­carea Chi­nei, care in­­cear­ca sa-si maxi­mi­zeze pro­pria securita­te energetica prin ac­cesul la re­sursele de gaz si petrol din Asia Centrala.

 

 

ZEYNO BARAN*

Rusia ar putea controla energetic Europa

 

* Director al Centrului pentru Politici Euroasiatice, Hudson Institute, Washington D.C.

 

Care este obiectivul strategic ur­ma­rit de Rusia prin politica energetica fata de Uniu­nea Europeana?

Se pare ca aceasta politica ascunde mai multe intentii. In primul rand, Rusia in­­cear­ca sa pastreze si sa-si consolideze po­zitia pe pietele europene. Deci, este vor­ba, in primul rand, de un aspect co­mer­cial, un interes financiar si asta este natu­ral. Cu toate acestea, avand in vedere struc­­tura companiilor rusesti care opereaza in interiorul sau in preajma pietelor UE, cum e cazul Gazprom (care este legat direct de Kremlin), exista si interese strategice mai largi. Se vorbeste deseori despre in­ter­dependenta cand vine vorba despre relatiile energetice dintre Rusia si Uniu­nea Europeana. Dar nu trebuie sa igno­ram vulnerabilitatea care se naste din aceas­­ta dependenta: UE este mult mai vul­nerabila in fata intreruperilor in ali­men­ta­re (din motive tehnice sau politice sau ca rezultat al unui conflict) decat Rusia. E adevarat ca Rusia va pierde bani daca nu va aproviziona pietele energetice euro­pe­ne, dar tarile care nu primesc gaz in mijlo­cul iernii ar fi mult mai afectate. De ase­me­nea, daca energia este folosita in sco­puri politice - ea devine eminamente o ar­ma po­litica. Nu este o simpla specula­tie, dupa cum am observat in multe dintre ac­tiu­nile Rusiei. Cel mai recent caz a fost cand a incetat alimentarea Cehiei, ime­diat dupa ce aceasta a fost de acord sa gazduiasca elemente ale scutului anti­ra­che­ta ce va fi desfasurat de SUA in Euro­pa Centrala. Pe de alta parte, exista si o se­rie de influente care provin din inte­le­ge­ri­le energetice bilaterale pe care Rusia in­­cearca sa le incheie cu tarile din Vestul Europei. Este de asteptat ca aceste tari vor lua partea Rusiei si se vor solidariza cu pozitia Moscovei in momentele critice, cum ar fi luarea deciziilor privitoare la in­tra­rea in NATO a Georgiei si Ucrainei. Spre exemplu, stirile din ultima vreme ara­­ta ca rusii se asteapta ca Italia sa sprijine noul lor plan legat de crearea unei orga­ni­za­tii de securitate mai vasta decat NATO si OSCE. Aceste asteptari se bazeaza pe parteneriatele din ce in ce mai puternice pe care cele doua tari le au in domeniul ener­getic, in special datorita gazoductului South Stream, care ar trebui sa previna ope­rationalizarea conductei Nabucco, spri­­jinita de UE.

Care este ratiunea strategica a pro­iec­tului Nabucco?

Nabucco ar trebui sa furnizeze gaz non­rusesc si gaz necontrolat de rusi pe pie­tele europene. Gazul va veni nu doar din Azerbaidjan si Asia Centrala, dar si din Irak sau Egipt. Astazi, statele si com­pa­niile interesate in aceasta conducta dis­cu­ta cum sa securizeze zacamintele ne­ce­sare, in ce orizont de timp si cu ce cost. Anumite state, in special Austria, mentio­nea­za ocazional gazul rusesc si iranian ca furnizori potentiali pentru Nabucco, dar amandoua sunt optiuni problematice. Daca gazul rusesc va ajunge sa ali­men­te­ze Europa prin Nabucco, atunci intreba­rea este de ce mai construim Nabucco? O astfel de optiune ar anula ratiunea de a fi a intregului proiect Nabucco. Si in ceea ce priveste Iranul, este prematur sa dis­cu­tam pana nu va fi solutionat contenciosul nu­clear si pana cand comunitatea inter­na­tio­nala nu va restabili relatii normale cu Te­heranul. Deocamdata, tendinta este spre o inasprire a regimului de sanctiuni, nu spre o relaxare a acestuia. In plus, cred ca vor mai trece niste ani pana cand Iranul va fi capabil sa produca suficient gaz pentru acoperirea necesitatilor sale in­terne si pana cand va dispune de o ca­pa­citate suplimentara pe care sa o ex­por­te in Europa. Dar a ne concentra acum pe Iran inseamna a pierde timp pretios.

Care este ratiunea strategica a pro­iectului South Stream? Este OMV "ca­lul troian" al Gazprom in Europa? Care sunt consecintele operationalizarii con­ductelor South Stream si Nord Stream asupra securitatii energetice euro­pe­ne?

As spune ca, prin South Stream, obiec­tivul rusilor este acela de a preveni ope­ra­tio­nalizarea Nabucco, mentinandu-si, in acest fel, controlul asupra gazului care vine in Europa. Pentru italieni, pentru ENI este un proiect energetic profitabil, care ar putea conduce la un parteneriat mai larg cu Gazprom, inclusiv in Africa de Nord. Cum ar putea omori South Stream pro­iectul Nabucco? Simplu, pentru ca va folosi aceleasi resurse (din spatiul Asiei Centrale) si aceleasi piete. Sunt doua pro­iecte perfect paralele. South Stream este un proiect energetic sustinut de catre Krem­lin, ceea ce inseamna ca nu trebuie sa fie neaparat viabil din punct de vedere comercial sau complet transparent. Na­bucco, dimpotriva, va fi o conducta fi­nan­ta­ta de firme private, fezabila economic si transparenta, ceea ce implica ca inves­ti­to­rii si producatorii trebuie sa fie siguri ca dis­pun de piete energetice in Europa. Daca South Stream va fi construit ina­in­te, atunci Nabucco, o conducta care va tinti aceleasi piete, nu va mai avea sens. Mai mult, daca South Stream va fi con­struita prima, atunci potentialii furnizori cas­pici pentru Nabucco (precum Azerbaid­jan si Turkmenistan) nu vor putea rezista presiunii Gazprom de a le cumpara gazul care va fi pompat prin South Stream. Re­zul­tatul? Nabucco nu se va putea apro­vi­zio­na din regiunea Caspica. Sigur, ar pu­tea fi construit si aprovizionat de gazul ira­nian, insa asta l-ar face un proiect stra­te­gic complet diferit.

Nu as numi OMV un "cal troian" al Gaz­prom, pentru ca sunt si alte companii care ar putea fi numite astfel daca chestiunea avuta in vedere este de a acorda Gaz­prom po­tentialul unei cresteri necontrolate in Europa. Este, insa, adevarat ca acor­dul care da Gazprom o cota de detinere de 50% in terminalul de la Baumgarten, gan­dit sa fie punctul ultim atat pentru Nabuc­co, cat si pentru South Stream, are se­rioa­se implicatii care vor face rela­tia Aus­tria-Rusia fundamental diferita fa­ta de alte parteneriate.

Daca cele doua conducte South Stream si Nord Stream vor fi finalizate, atunci Rusia va detine controlul asupra po­liticii externe europene si, de fapt, va con­trola energetic Europa. Putem vedea deja cum Nord Stream face ca Germania sa se asocieze Rusiei pe un numar de pro­bleme cruciale, care au divizat UE si NATO, ne putem astepta la o tendinta si­mi­lara si in cazul Italiei. In plus, daca cele doua conducte controlate de rusi vor de­veni operationale, toate celelalte proiecte care ar fi diversificat aprovizionarea cu energie a Europei, spargand monopolul ru­sesc, vor fi abandonate, ceea ce inrau­ta­teste exponential situatia.

 

 

Solutiile Europei

 

Ce poate face Uniunea Europeana pentru a modifica re­latia sa cu Rusia de o maniera care sa diminueze ca­pi­ta­lul de santaj energetic de care dispune si pe care Mos­co­va l-a utilizat de nenumarate ori in scopuri politice?

In primul rand, expertii considera ca UE ar putea in­­cer­ca sa determine Gazprom sa adopte un compor­ta­ment de piata, obligandu-l sa functioneze în termeni con­cu­­ren­tiali, sa ne­gocieze, anuland capacitatea acestuia de a im­pune sau de a dicta preturi preferentiale la ener­gie. Vul­ne­ra­bi­li­tatea UE este accentuata de faptul ca Gaz­prom detine un monopol asupra infrastructurii si a re­te­lei de gazo­duc­te, care alimenteaza Europa, ceea ce ii permite sa fixe­ze preturi preferentiale. Aceasta realitate nu poate fi con­tra­carata decat prin diversificare, prin ac­ce­sarea unor furnizori de energie alternativi. În momen­tul opera­tiona­li­za­rii sale, Nabucco va permite Europei sa negocieze pre­turi mai bune cu Gazprom, iar concurenta de piata va induce o disciplinare a relatiei de negociere dintre Eu­ro­pa si Gazprom, fixând-o pe fundamente mai echitabile. Din acest punct de vedere, miza devine ace­ea a fortarii unui plus de competitie comerciala care sa re­gleze rela­tia Europa-Gazprom, fixând-o într-o para­dig­ma în care domina ratiunea de piata, si nu cea po­li­ti­ca. Pe de alta parte, Zeyno Baran con­sidera ca UE ar tre­bui sa continue sa preseze Mos­co­va sa adopte Carta Ener­getica si sa respecte legisla­tia antitrust europeana. Con­­secintele implementarii lor ar transforma funda­men­tal Gazprom, dintr-o creatura po­litica intr-un actor con­cu­­rential (care respecta reguli concurentiale): "Exista legi ale competitiei care, daca ar fi implementate, ar tine in frau Gazprom. Dar se pare ca nimeni nu vrea sa faca acest pas, partial pen­tru ca un ase­me­nea demers ar infuria Kremlinul. Asta e problema cand ai de a face cu o companie uriasa de mo­no­pol, care este legata direct de guvern. Nu-mi pot ima­gina o pozitie similara a UE fata de o companie mo­­­nopol americana. De fapt, am vazut nu o data mo­no­poluri americane fortate sa respecte aceste legi."

In al doilea rand, specialistii sunt de parere ca UE ar putea reduce fundamental dezechilibrul si vulnerabili­ta­tea Europei in fata Moscovei printr-o reorganizare a pie­te­lor energetice europene. Pierre Noël, expert in pro­ble­ma­tici energetice la Eu­ro­pean Council on Foreign Relations, crede ca slabi­ciu­nea Europei provine, in mod fundamental, din frag­men­ta­rea la nivel national a pietei gazului, ceea ce permite Rusiei sa discrimineze diver­se­le state importatoare, prin fixarea unor preturi prefe­ren­tiale. Totodata, expunerea sta­telor din Europa Centrala si de Est creste dramatic, mai ales pe fondul probabilitatii suspendarii, din ratiuni po­litice, a alimentarii cu gaz. So­lutia? Integrarea, libera­li­za­rea pietelor energetice natio­nale si crearea unei piete paneuropene a gazului. Acest lu­cru ar constrange Rusia sa vanda nu Poloniei, nu Ger­ma­niei, nu unor piete natio­na­le, ci pietei europene. In acest caz, daca Polonia s-ar con­frunta cu un soc ener­ge­tic, piata va reactiona imediat rea­locand rezervele dis­po­ni­bile acolo unde va fi nevoie de ele. Rusia va fi obligata sa vanda unei piete unice pen­tru ca Europa este, dupa spatiul CSI, cea mai mare piata energetica a Rusiei. Pros­peritatea Rusiei depinde de piata energetica euro­pea­na (25% din necesarul de gaz al Europei este fur­ni­zat de Rusia). Mai mult, mare parte din infrastructura sa ener­getica este orientata spre Eu­ropa.

In al treilea rand, expertii au apreciat ca Europa in­sti­tu­tionalizata ar trebui sa pedepseasca jocul dublu prac­ticat de numeroase sta­te membre ale UE in relatia cu Moscova: nu de putine ori, state europene care se pre­su­pu­ne ca, în baza mem­ber­ship-ului comunitar, ar trebui sa îsi proiecteze politici ener­getice care sa avanseze se­cu­ritatea energetica a Uniunii, "defecteaza", optând pentru o serie de acorduri bi­la­terale cu entitatea care poate afecta în cel mai înalt grad securitatea Uniunii. Este, practic, o optiune moti­va­ta exclusiv de interese egoist nationale în dauna unor interese comunitare, ceea ce ofera Rusiei posibilitatea de fragmentare a se­cu­ritatii energetice a Europei, printr-o strategie eficienta de tip divide et impera. Este im­pe­ra­tiv ca orice negociere viitoare, cu impact asupra dome­niu­lui energetic între UE si Rusia, sa porneasca de la o premisa simpla care ar tre­bui sa se reflecte ca principiu constitutiv în toate politicile sau strategiile energetice na­tio­nale ale statelor membre UE: securitatea energetica a Uniunii este in­di­vi­zi­bila. Orice aranjament energetic între un stat membru al Uniunii si un stat tert ar trebui sa poata fi demarat numai dupa o examinare atenta a im­pac­tului si a con­se­cintelor asupra securitatii energetice eu­ro­pene de an­sam­blu. Solidaritatea, concertul, comple­men­taritatea tre­buie sa devina miezul si prioritatea poli­ti­ci­lor energetice ale UE.

 

Dosar coordonat de ARMAND GOSU

Realizatori: ILEANA RACHERU si OCTAVIAN MANEA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22