Pe aceeași temă
În 2010 este posibilă o creştere economică, dar sunt necesare ajustări dureroase.
Criza internaţională a curmat înalta creştere economică a României din ultimii ani. Ea a reliefat slăbiciuni majore ale economiei autohtone, care erau oglindite de deficite bugetare structurale mari (de peste 5% din PIB în perioada 2006-2008) şi dezechilibre externe de două cifre (amintesc că dezechilibrul structural este ocultat de o creştere economică peste potenţial, ce aduce încasări bugetare adiţionale numai temporare). Nu fac parte dintre cei care circumscriu necazurile interne numai unui mix greşit de politici economice. Cei care îmbrăţişează această teză nu înţeleg sau subestimează contextul impus de reguli de funcţionare a UE, care a obligat la deschiderea totală a contului de capital, la renunţarea la mijloace de intervenţie în economie care să descurajeze mişcări de capital speculative, la practicarea unei neutralităţi a politicii fiscale ce nu a favorizat capitalul autohton şi altele.
Neglijenţe în politica economică internă
Nu este însă mai puţin adevărat că s-au comis erori flagrante de politică economică. De exemplu, s-a supraestimat potenţialul de creştere durabilă a economiei, supralicitându-se credinţa în rate de mărire a PIB-ului de peste 6-7% anual, ca mijloc de accelerare a convergenţei. Nu s-a înţeles că starea pozitivă a balanţei în sistemul asigurărilor sociale, în ani cu creştere a PIB-ului de peste 7%, este înşelătoare sau temporară; că nu este, deci, normal să legi pensii de salarii în mod mecanic (printr-un coeficient anume – 45%). Nu mai amintesc de orientarea masivă de cheltuieli bugetare către salarii şi umflarea personalului din sectorul public. Replica unora, şi anume că deficitele din unii ani nu contează pentru judecarea execuţiilor bugetare viitoare, este aiuritoare, mai ales că, în anii din urmă, am avut de-a face cu creşteri de angajamente ale statului obligatorii (cum ar fi fondul de salarii). Exemplele pot continua. Ce vreau să evidenţiez este mirajul persistenţei ratelor înalte de creştere, care a fost indus, pe de o parte, de banii ieftini de acasă şi din exterior şi creditul promovat de bănci, iar, pe de altă parte, de neglijenţe în politica economică internă. Mai adaug că, deşi ponderea în PIB a formării brute a capitalului a crescut în anii din urmă (exclud 2009), ea nu s-a reflectat îndeajuns în investiţii în infrastructură şi modernizarea capacităţilor de producţie; mult
s-a dus în stimularea consumului şi imobiliare.
Cu acest preambul ajungem la întrebarea: care este potenţialul de creştere economică al României, în condiţiile actuale? La o conferinţă recentă, un oficial al Băncii Mondiale a remarcat că acesta s-ar situa în jur de 2% şi că este probabil să rămână acolo pentru câţiva ani. Nu am fost surprins de această afirmaţie, întrucât ea concordă cu predicţii ale celor care înţeleg că actuala criză a schimbat parametrii structurali în mod radical. În lume, în ansamblu, ratele de creştere vor fi mai mici, creditarea va fi mai complicată şi costisitoare, fluxurile de capital nu vor mai cunoaşte intensitatea din anii trecuţi. Acestea şi altele vor face ca vulnerabilităţile economiei româneşti să fie mai vizibile şi mai greu de surmontat. Este drept că asistăm la o corecţie dramatică a deficitului de cont curent (de la circa 13% în 2008 la probabil sub 5% din PIB în 2009), că datoria publică a României nu este mare (fiind sub 30% din PIB). Dar această corecţie nu este rezultatul schimbării unui mix de politici, ci mai degrabă al îngheţării finanţării externe private. În acelaşi timp, avem un deficit bugetar structural considerabil, care este cu atât mai îngrijorător, cu cât nu îşi are originea într-un activism al politicii bugetare – adică în cheltuieli contraciclice sau reclamat de nevoia de a salva instituţii financiare (cum s-a petrecut în Irlanda şi Marea Britanie).
Deficitul structural este accentuat de căderea economiei în 2009. Trebuie spus că această pierdere de producţie nu poate fi recuperată prin mijloace de stimulare – întrucât ar avea efecte perverse, de accentuare a unor dezechilibre ale economiei. Căderea economiei de, probabil, în jur de 7% în 2009 înseamnă o diminuare a încasărilor bugetare de peste 2% din PIB. De aici şi tendinţa de creştere a deficitului bugetar în 2009, care a fost alimentată şi de cheltuieli mai mari decât în 2008. Având o inflaţie autohtonă încă ridicată şi existând o primă de risc considerabilă pe care o aplică băncile locale şi externe (prima fiind parţial ilustrată de cotarea CDS – poliţe de asigurare la obligaţiuni româneşti), pericolul efectului de „bulgăre de zapadă“ în costul serviciului bugetului public este substanţial. Din a doua jumătate a lui 2008 asistăm la inversarea trendului de scădere a serviciului, care, dacă nu vom controla îndatorarea publică, va exploda.
Nu este ilegitimă întrebarea: de ce România, care are o datorie publică relativ scăzută, să fie forţată de acordurile cu finanţatorii externi să aibă deficite de sub 6% în 2010 şi mai mici în anii următori, în timp ce SUA vor avea deficit de peste 12% în acest an şi tot de două cifre în 2010, Marea Britanie va înregistra cifre similare etc.? Handicapul nostru, ca şi al altor economii emergente, care au deficite de cont curent importante, este că moneda proprie nu este una de rezervă internaţională. În România, având şi dobânzi ridicate pe piaţa internă (de exemplu: Trezoreria statului nu se poate împrumuta cu sub 10% pe an), serviciul datoriei publice lesne poate scăpa de sub control. O regulă de bază pentru ca aşa ceva să nu se întâmple este ca ritmul de creştere a datoriei publice să nu îl depăşească pe cel de creştere a economiei (atenţie: în 2009 datoria publică a crescut cu circa 30%).
Mutatis mutandis, o regulă similară este de aplicat şi îndatorării economiei private când riscurile sistemice sunt majore. Este de reţinut totodată că în SUA şi în ţări din UE băncile se pot refinanţa de la banca centrală la costuri practic zero, ceea ce uşurează enorm finanţarea deficitelor bugetare în această perioadă.
Raţionalizarea cheltuielilor bugetare
Nivelul de 9% privind deficitul bugetar este cu atât mai sugestiv (periculos), dacă avem în vedere potenţialul de creştere a economiei româneşti în anii ce vin. Pentru 2010, multe estimări se mişcă între 0,5-1,0% creştere a PIB-ului, care nu ar aduce mai mult de 0,15-0,3% din PIB venituri suplimentare pentru bugetul public. Nici o creştere apropiată de potenţial în 2011, să zicem, de 2-2,5%, nu ar aduce mai mult de 0,7-0,8% din PIB venituri adiţionale la bugetul public.
Vedem din cifrele evocate mai sus sarcina foarte dificilă pe care cei care vor guverna ţara, în anii ce vin, o au în materie de politică bugetară. Deficitul de cont curent s-a redus considerabil, dar am asistat la o mărire puternică a deficitului bugetar, care este însoţit de un serviciu tot mai împovărător. Întrucât veniturile suplimentare ale bugetului în 2010 şi 2011, pe seama reluării probabile a creşterii economice, nu ar fi semnificative, corecţia necesară a deficitului se poate face fie prin reducerea de cheltuieli (raţionalizarea lor), mărirea bazei de impozitare (plus o colectare mai bună), prin creştere de taxe şi impozite. La ultima cale s-a recurs, de exemplu, în Germania şi Ungaria, atunci când statul a fost nevoit să optimizeze sub constrângeri foarte mari (să ia dintr-o parte pentru a da în altă parte). Soluţia propusă de unii, de a diminua taxe şi impozite din 2010 pentru a stimula economia, este mai mult decât riscantă, fiindcă ar dezechilibra şi mai mult economia. În plus, am risca să pierdem finanţarea externă de care avem nevoie în această perioadă. Trebuie spus că un optim economic al măsurilor ce vor fi luate nu poate fi disociat de unul social; de aceea, analiza economică nu poate fi în divorţ de cea politică.
Tandemul 9% deficit bugetar (fără corecţii) şi 2% potenţial de creştere arată cât de fragilă este situaţia economiei româneşti pe fondul şi ca urmare a crizei internaţionale şi cât de limitat este spaţiul nostru de manevră. Oricine va forma coaliţia de guvernare în 2010 va trebui să opereze corecţii structurale în bugetul public care să permită diminuarea substanţială a deficitului în 2-3 ani. Fără raţionalizarea cheltuielilor bugetare (diminuarea risipei, alias „sifonare de bani publici“, reducerea de personal redundant în sectorul public etc.) nu va fi posibilă. Este adevărat că nu poţi elibera forţa de muncă cu ochii închişi, mai ales când economia privată nu creează locuri de muncă. Şi, de aceea, este firesc să se recurgă la metoda de scurtare a timpului de lucru, ca formulă de solidaritate socială. În nu puţine ţări europene se foloseşte această metodă.
Tabloul schiţat mai sus reliefează importanţa strategică a fondurilor UE în această ecuaţie. În condiţiile în care potenţialul de creştere economică este drastic limitat, aceste fonduri capătă o importanţă excepţională. Ele pot suplimenta bugetul public cu până la 4-5% din PIB anual, ceea ce ar putea să ajute economia să-şi mărească potenţialul de creştere durabilă – de la 2% către 4%. Astfel am putea intra într-un cerc virtuos, care ar însemna şi încasări mai mari la bugetul public, şi sporire a atractivităţii pentru investitori străini. Dar, fără o corecţie în bugetul public, nu vom putea ieşi de sub zodia unei stări economice foarte complicate. Această corecţie trebuie să fie operată în condiţiile regândirii modelului de creştere economică – care, în anii trecuţi, s-a bazat mult pe capital de import şi consum pe datorie. Trebuie să economisim mai mult şi să investim mai mult în sectoare cu valoare adăugată înaltă, să evităm supraaprecierea excesivă a leului. Trebuie să căpătăm obsesia luptei pentru productivitate superioară. Trebuie să se înţeleagă că rate de creştere de 6-7-8%, precum în anii trecuţi, au fost în largă măsură „umflate“, că plapuma ne este limitată sever acum, că mediul internaţional este altul (mai rău). Aceste ştiri nu sunt agreabile poate; sensul lor însă se cuvine să impregneze mesajele de politică economică promovate de liderii politici. Dacă nu va exista îndrăzneala să se spună oamenilor adevărul, să fie operate corecţii necesare în execuţia bugetară (care şi ele depind de reforma administraţiei publice, a statului), să se ajusteze modelul de creştere economică, reechilibrarea poate fi dezordonată, cu multe daune colaterale, cu mai multă durere. //
