Pe aceeași temă
Indiferent ce poate spune unul sau altul, sistemul energetic a mostenit trei grave probleme din perioada comunista. In primul rand, un principal consumator - industria - extrem de energofag. In al doilea rand, la nivelul tehnologiei folosite atunci si al conceptiei generale asupra dezvoltarii, raspunsul pentru a se face fata unui asemenea consumator a fost supradimensionarea capacitatilor de productie de energie, o parte a acestora, aproape fictiva, neputand "fizic" a fi folosita. In al treilea rand, ca o rezultanta, ineficienta in energetica romaneasca depasea orice limita, Romania devenind exemplul cel mai notoriu in acest sens: pentru obtinerea unei unitati de produs intern brut se cheltuia de 3-4 ori mai multa energie decat in tarile europene dezvoltate, in parte din cauza ineficientei din sistemul insusi de producere, transport si distributie a energiei si, in parte, din cauza folosirii energiei in activitati in sine mari consumatoare de energie, dar cu valoare adaugata mica.
Dupa 1989 industria a cazut. Si cele doua tare ale sistemului energetic romanesc - supradimensionarea capacitatilor de productie si ineficienta - au aparut si mai pregnant, raportandu-se acum la o cerere de consum mult mai mica. Perpetuarea situatiei nu putea sa duca decat catre cresteri de tarife la cereri in scadere, exact impotriva regulilor pietei pe care economia romaneasca pretindea ca le asimileaza.
Singura iesire era o dubla restructurare: in industria consumatoare, pe de o parte, si, pe de alta parte, in sistemul energetic insusi, ceea ce, pe acest ultim plan, insemna, inainte de toate, reducerea capacitatilor de productie excedentare prin inchiderea unitatilor celor mai necompetitive, cu disponibilizarile corespondente de personal.
Inutil de mentionat ca nici unul dintre guvernele care s-au succedat nici nu s-a gandit sa ia vreo masura in acest sens. Si, oricum, orice elan ar fi existat pentru vreo asemenea masura, acesta a fost taiat de cardasia dintre directorimea si sindicatele din energetica, ce si-au folosit din plin posibilitatile de santaj pe care le ofereau pozitiile monopoliste ale regiilor de energie electrica si termica detinute pe piata, spre a mentine neschimbata situatia.
Santajul directorialo-sindical a fost nu numai acceptat de guverne, dar acestuia i s-au creat conditii ideale pentru a se manifesta cu deplin efect. Guvernele si-au desfasurat politici economice si sociale prin intermediul regiilor din energetica, rapindu-si astfel orice posibilitate de a pretinde acestora un comportament de piata. Cum li s-ar fi putut reclama un asemenea comportament, cand guvernele insele n-au lasat respectivele regii sa debranseze rau-platnicii industriali sau au promovat tarife mai mici pentru persoanele fizice pe seama consumatorilor persoane juridice, in loc sa dea astfel de subventii de la buget.
Din momentul in care, in urma cu 10 ani, guvernul Vacaroiu a inceput sa practice livrarea energiei sub costuri pentru a opri declinul economic si a obtine apoi crestere economica, energia fiind cel mai important factor de productie, a devenit evident ca in sistemul energetic se va intra intr-un cerc vicios fara iesire.
Si asa a si fost! Bugetul singur nu putea sustine desfacerea sub costuri a energiei pentru populatie si economie. Si atunci s-a apelat la banii bancilor de stat. Si cand, fara reintoarcerea banilor cheltuiti pe importuri energetice, Bancorex a falimentat, a fost clar ca livrarea energiei sub costuri nu mai putea fi finantata.
FMI a crezut ca problema se rezolva prin cresterea tarifelor pentru a le aduce la nivelul costurilor, tot presand si presand in aceasta directie. Tarifele au urcat fulminant. Rezultatul, dupa cinci ani de majorari fabuloase, este ca peste o treime din populatia oraseneasca nu-si mai poate plati fizic factura la intretinere si ca o buna parte din economie isi amana platile la calendele grecesti.
Energia, livrata acum aproape la costuri, tot nu este platita integral. Numai ca, in lipsa banilor de la bancile de stat, diferenta a fost preluata de arierate, adica de datoriile restante (si de fapt neachitabile vreodata) chiar la companiile din energetica. Acestea, la randul lor, nu-si mai achita obligatiile financiare la bugetele publice. Si cercul vicios este intact. Odata si-odata, insa, buba va sparge si bugetul statului, adica populatia, va trebui sa-si asume nota de plata, ca si in cazul bancilor de stat. Nimic public nu s-a deconspirat pana acum pentru a se evalua cat de grava este situatia!
Iesirea - care deocamdata nu se intrevede - consta, cu riscul de a repeta, in scoaterea din sistem a tot ce impovareaza costurile. Restul sunt povesti! Reorganizari sau rebotezari de companii constituie apa de ploaie! Care mai mult complica decat rezolva lucrurile!
Inca si mai nerealista decat solutia majorarilor in sine de tarife a fost ideea, sustinuta de FMI si Banca Mondiala si pentru care aceste organisme au facut presiuni peste presiuni, ca desfacerea energiei la costuri va fi un succes daca va fi insotita de o restructurare rapida care, in mod obiectiv, pentru a fi rapida, nu putea fi realizata altfel decat printr-o dezmembrare, ca prealabil indispensabil al privatizarii.
Dezmembrarea sistemului pe traiectul productie-transport-distributie a avut un anumit sens, dar reorganizarea productiei pe surse (termo/hidro/nuclearo) nu a insemnat absolut nimic pentru introducerea concurentei in sistem. Ce concurenta se putea dezvolta intre Termoelectrica si Hidroelectrica, in masura in care acestea au roluri si misiuni diferite pentru sistemul energetic national (prima urmand sa acopere consumul de baza si cea de-a doua varfurile de sarcina), precum si in masura in care, de altfel, unitatile celei dintai produc megawatul la 30-70 de dolari, iar unitatile celei de a doua la numai 5-7 dolari?!
S-a generat nu concurenta, ci o incurcatura de nedescris, la umbra careia au inflorit aranjamentele in defavoarea consumatorilor de rand.
Pentru participarea stabilita la sistemul energetic national, Hidroelectrica livreaza la costurile mentionate, dar, pentru restul livrarilor - asa-numit "liberalizate" - care se indreapta catre consumatori preferentiali, indeosebi straini (la export), preturile sunt de 20 dolari megawatul si sa nu ne miram in acest sens ca lacurile de acumulare sunt fortat golite. Numai ca tarifele la consumatorii interni de rand sunt de 40 de dolari megawatul si cresc, si cresc, atat timp cat livrarile peste cota de la Hidroelectrica nu ajuta la temperarea costurilor in sistem. In acest timp, Termoelectrica acumuleaza datorii si traieste de fapt pe credite externe platite tot de populatie.
Exista, deci, temeiuri in afara oricaror indoieli pentru reorganizarea sistemului, pentru reconceperea procesului de restructurare aplicat din vremea guvernului Radu Vasile. Problema este ce se pune in loc. Intentia guvernului Nastase de a infiinta cateva holding-uri care sa integreze termocentrale fie cu furnizorii lor de carbune, fie cu hidrocentrale ridica alte semne de intrebare, legate tocmai de presupusa lor contributie, cu totul discutabila, la deschiderea sectorului pentru concurenta si la eficientizarea productiei de energie.
Evident, pentru o reala restructurare care sa duca la eficientizare este de fapt nevoie de bani, fara de care nu se pot face reabilitarea si modernizarea producerii, transportului si distributiei energiei. Bani de care are nevoie fie actualul proprietar - statul roman -, daca acesta intreprinde restructurarea, fie potentialul nou proprietar prin privatizare.
Si, intrucat acesti bani, care nu vin din cer, trebuie dati inapoi, indiferent daca statul roman sau intreprinzatorul privat i-a procurat pentru a face investitiile in restructurare, finantarea in final nu poate fi asigurata decat prin cresterea tarifelor.
In energetica, restructurare fara crestere de tarife nu exista! Scaderea tarifelor este o poveste sau cel mult un artificiu temporar!
