Pe aceeași temă
Conştientizarea cauzelor de sistem, şi nu tehnice ale crizei financiare internaţionale, amploarea neaşteptată a acesteia, precum şi consecinţele ei profunde încă neconsumate au creat un val puternic de contestare a însuşi modului de funcţionare a angrenajului financiar mondial, fiind puse cvasigeneralizat în discuţie concepţia şi organizarea acestuia, dacă nu şi unele principii pe care se bazează şi fiinţează. Cuvintele de ordine sunt revizuire, reformare, restructurare, reconcepere. Şi vin din cele mai diferite zone ale angrenajului financiar, de mult globalizat la nivel mondial.
Practic, singure Statele Unite – deşi într-o primă fază cele mai lovite de criza financiară – au rămas până la venirea noului preşedinte în afara contestării, oficialii americani încercând din răsputeri să respingă presiunile de schimbare şi admiţând doar cosmetizări care corespund ideii fundamentale că sistemul a suferit doar o corecţie şi că e bun în esenţă, trebuind de aceea păstrat ca atare. Poziţia americană nu a fost întâmplătoare şi ar fi o mare surpriză să se schimbe odată cu venirea noului preşedinte, pentru că America a fost cel mai mare beneficiar, în unele privinţe singurul beneficiar, al sistemului financiar internaţional, aşa cum a fost organizat şi cum a funcţionat, ca principal canal de realizare a unor profituri uriaşe din subjugarea economiei reale şi din drenarea câştigurilor celor slabi (fie indivizi, companii sau ţări). Şi tot nu întâmplător, din America au venit până acum şi mesajele care au ţinut-o cu „piaţa liberă“, „libera iniţiativă privată“ şi „comerţul liber“, în timp ce aproape toţi ceilalţi consideră că amendamente ar trebui aduse tocmai în acest spaţiu spre a se evita scăparea cailor.
Astfel, contestarea este tout azimut. Cei aflaţi la masa puterilor mondiale – precum Germania, Franţa şi, într-o măsură, chiar Marea Britanie – care sunt nevoiţi în actuala configuraţie a sistemului să fie, vor-nu vor, la remorca SUA şi să ia în bot toate consecinţele nedorite, fără a trage şi avantajele care până acum s-au concentrat în America, nici nu se gândesc să scape prilejul pentru a obţine schimbări care să balanseze situaţia. Ţările emergente mari, în frunte cu China, India, Rusia, Brazilia – care încep să conteze pe plan mondial – atacă sistemul de pe aliniamentele multipolarismului, considerând criza drept momentul propice de a se asocia cu contestatarii vest-europeni pentru a ocupa şi ei un loc la masa puterilor. Cei mici – emergenţi sau uitaţi de lume – speră ca, în umbra reamestecării cărţilor şi reaşezării raporturilor de forţe, să obţină ceva spaţiu de mişcare şi măcar câteva fărâmituri, deşi practic sunt slabe speranţe în acest sens, urmând a rămâne cei sistematic secătuiţi de substanţă de către angrenajul financiar internaţional care va fi întotdeauna în avantajul celor puternici.
Indiferent de natura contestării, instrumentul schimbărilor cerute este reglementarea, inclusiv prin întărirea controlului statelor. Ceea ce evident ar schimba filozofia sistemului şi regulile jocului din cadrul acestuia. De aceea, Statele Unite, cel puţin până acum, s-au opus. Indiferent că este vorba de reglementări noi sau de întoarcerea la reglementări inspirate de măsurile adoptate după marea depresiune economică din anii ‘30 sau de cele introduse după cel de-al doilea război mondial, accentul este clar: „piaţă liberă, piaţă liberă, dar reglementări pentru control!“; în timp ce SUA au menţinut poziţia „reglementări, reglementări, dar piaţă liberă!“. Esenţa schimbării cerute actualului sistem a fost sintetizată precis de Jean Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene: „Este evident că pieţele financiare au nevoie de disciplină: disciplină macroeconomică, disciplină monetară şi disciplină pe pieţe“.
S-a ajuns probabil într-un moment crucial. Mai important poate chiar decât cel în care s-a consemnat căderea comunismului în Europa de Est în urmă cu două decenii. Căderea comunismului a avut un efect poate pentru unii previzibil, poate pentru alţii neaşteptat. Rămas singur şi atotstăpânitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip „political correctness“ şi a dat frâu liber speculaţiilor, mai ales că aria de expansiune se lărgise practic la scara întregii lumi, iar oportunităţile de profit nu fuseseră niciodată atât de uriaşe. Nu doar speculaţia a fost dusă, într-un asemenea context, la paroxism. Practic, tot ceea ce fusese stabilit pe linia desălbăticirii şi moralizării capitalului, îndeosebi în urma depresiunii economice din anii ‘30, şi cu care capitalismul a câştigat detaşat după jumătate de secol bătălia cu comunismul, a început să fie încălcat.
A avut loc o îndepărtare mereu mai mare şi mai periculoasă a „economiei financiare“ de economia reală. Instrumentul financiar s-a tot alambicat şi sofisticat, pierzând în mare parte legătura cu tranzacţiile reale din economie. Libertăţile imense acordate mişcărilor de capitaluri – şi, deosebit de important de subliniat, nu numai ca mijlocitoare de tranzacţii comerciale sau de credit, ci şi ca vânzări/cumpărări de bani în sine – au deplasat grosul transferurilor monetare şi financiare către speculaţii care sunt din ce în ce mai periclitante pentru sistemul însuşi. S-a ajuns ca pe marile pieţe doar 5–10% din transferurile valutare să reprezinte mijlociri de tranzacţii comerciale sau de credit, iar restul să constituie vânzări/cumpărări de valute ca speculaţii pe curs sau pe dobânzi.
Criza actuală poate răsturna lucrurile. Deocamdată însă nu poate spune nimeni nici dacă vor fi adoptate reglementări şi nici cât de puternice vor fi acestea. Criza însăşi, care s-a transformat într-o gravă problemă economică, va juca un rol probabil decisiv. SUA nu pot avea câştig de cauză decât dacă repercusiunile crizei nu vor fi chiar grave de tot. Altfel, Statele Unite nu vor putea opri presiunea de schimbare. Şi să nu uităm că amplitudinea crizei financiare însăşi a obligat deja SUA să accepte reuniuni la aceeaşi masă a discuţiilor şi deciziei cu nou-veniţii în economia mondială, respectiv ţările emergente mari.
Premierul rus Putin, vedeta nr. 1 a recentului Forum economic mondial de la Davos, până mai ieri areopagul neoliberalismului global, a spus clar occidentalilor prezenţi că „întregul sistem al creşterii globale, în care un centru regional tipăreşte bani necontenit şi consumă avuţia materială, iar alte centre regionale manufacturează bunuri ieftine şi economisesc bani tipăriţi de alte guverne, a suferit o înfrângere majoră“. Iar prim-ministrul chinez Wen Jiabao, a doua vedetă a aceluiaşi Forum, a fost poate şi mai explicit: SUA sunt vinovate „de politici macroeconomice inadecvate“, „de un model de dezvoltare nesustenabil, caracterizat de economisiri reduse şi consum accentuat“, iar instituţiile financiare „de căutarea oarbă a profitului“ şi „de eşecul supravegherii financiare“.
Şi o cerinţă concretă, dar care întoarce lucrurile de până acum cu fundul în sus, a venit de la cancelarul german Angela Merkel: „Dacă există un Consiliu de Securitate în cadrul ONU, atunci putem avea în egală măsură un Consiliu Economic“. Cu alte cuvinte, o structură până acum defunctă pentru finanţa mondială – precum ONU – este scoasă de la naftalină şi i se hărăzeşte rolul de a stabili şi supraveghea noi reguli de reglementare a pieţei într-o „arhitectură internaţională adaptată secolului XXI“. Un challange enorm pentru America d-lui Obama!
