Pe aceeași temă
Înainte să veniţi în România în 1988, aţi fost ambasador la Havana. Aţi simţit acolo prezenţa poliţiei secrete cubaneze, eraţi urmărit, aşa cum vi s-a întâmplat la Bucureşti?
Nu cred că se pot compara cele două situaţii. În Cuba nu am fost niciodată conştient că sunt urmărit sau că îmi sunt interceptate convorbirile. În acelaşi timp, am observat că localnicii care mă vizitau – scriitori, artişti, dar nu numai -, atunci când vorbeau între ei confidenţial, se retrăgeau într-un colţ al grădinii ambasadei. Era un semn că ei se simţeau urmăriţi sau ascultaţi.
Dar aţi fost avertizat cumva, înainte de a veni aici, că situaţia va fi diferită, că Securitatea română are o reputaţie proastă în acest sens?
Înainte de a pleca la Havana şi, ulterior, la Bucureşti, am primit de la serviciul nostru secret un instructaj sumar, ceva de genul „fii atent, telefonul îţi poate fi ascultat etc.“, dar, sincer, nu prea mi-a păsat. Adică m-am gândit că, dacă o să-mi pese prea mult de lucrurile astea, nu o să mai pot duce o viaţă normală. Apoi, nu credeam că am prea multe de ascuns, aşa că nu m-a deranjat prea tare când Securitatea m-a urmărit – eram chiar amuzat uneori şi făceam glume cu securiştii, cărora probabil că nu le plăcea asta. Odată, eram cu bicicleta şi am reuşit să-i pierd pe urmăritori pe nişte străduţe înguste, apoi am ieşit în faţa lor ostentativ şi le-am notat numărul de înmatriculare.
În acelaşi timp, dacă pentru dumneavoastră Securitatea nu reprezenta un pericol fizic, pentru românii cu care vă întâlneaţi era o problemă.
Când mergeam pe stradă, românii vedeau imediat că sunt străin, după îmbrăcăminte, şi se uitau în altă parte. Majoritatea oamenilor erau speriaţi să fie văzuţi având orice fel de contact, fie şi vizual, cu un străin, mai ales cu un diplomat. Asta nu m-a făcut să-mi schimb atitudinea sau comportamentul, dar era trist să constat lucrul ăsta, mai ales că veneam din Cuba, unde nu era aşa ceva. Singura situaţie similară a fost când am fost convocat la Havana, aşa cum am fost convocat şi la Bucureşti, de autorităţi, care mi-au reproşat că îmi fac prieteni oameni lipsiţi de importanţă.
Ce anume din dosarul dvs. de Securitate v-a surprins cel mai mult atunci când l-aţi citit?
Ceea ce m-a supărat cel mai mult a fost legat de Kees Van Spronsen (primul secretar al ambasadei, care, într-o relatare din dosar, spunea că „ambasadorul olandez ar trebui să nu se agite aşa de tare cu transmiterea materialelor gen «scrisori» de la disidenţi“, că „aceasta este o problemă personală a ambasadorului şi că nu i se pare frumos să predea copii şi celorlalţi ambasadori“ – n. red.). Nici nu mă gândesc să-l acuz că a avut un contact direct cu Securitatea, dar cred că era gelos. Asta mi-a adus aminte despre ce s-a întâmplat între noi în preajma revoluţiei. În decembrie 1989, i-am dat voie să meargă acasă înainte de Sărbători, iar eu am decis să rămân aici, din cauza lucrurilor care se întâmplau la Timişoara. Kees Van Spronsen trebuia să se întoarcă la Bucureşti pe 22 decembrie. Din cauza celor întâmplate atunci, toate zborurile au fost anulate şi am primit de la el o telegramă în care îmi spunea că nu are cu ce să vină şi că va ajunge în România cu o săptămână mai târziu, pe 29 decembrie. În acele zile am fost foarte ocupat, cu toată lumea care venea la ambasadă după căderea regimului, cu situaţia de pe străzi. Fiindcă nu primisem niciun semn de la el, pe 31 decembrie l-am sunat la reşedinţa sa. Mi-a răspuns – venise în ţară de două zile! „Kees, poate ai auzit că a fost o revoluţie în România! Eşti aici de două zile şi n-ai trecut pe la ambasadă?!?“, i-am zis, la care el mi-a răspuns că e weekend şi că vine luni la birou... Am fost furios şi cred că nu am vorbit cu el câteva zile. Atunci mi-am dat seama că era gelos pe mine: eu eram în lumina reflectoarelor, fusesem la revoluţie, apărusem la televizor, vorbisem la radio, dădusem declaraţii pentru ziare din străinătate.
În recenziile care au apărut la cartea despre dosarul dvs. de Securitate, unul dintre personajele cele mai negative este considerat a fi „Daniela“, care lucra la ambasadă şi scria note informative către Securitate. Ce ne puteţi spune despre acest personaj?
Personalul român lucra la nivelul inferior al clădirii ambasadei. Când am venit eu aici, românilor care lucrau în ambasadă nu le era permis accesul la etaj, unde era şi biroul meu, fără să fie chemaţi, pentru că ar fi fost prea aproape de documente şi de coduri. „Daniela“ era foarte inteligentă, ştia multe limbi străine (engleză, franceză, germană și olandeză, toate la perfecţie), aşa că ne era foarte de folos şi o chemam aproape zilnic la etaj, iar după revoluţie i-am mutat biroul sus, pentru că aveam mare nevoie de ea, cu toate solicitările şi vizitatorii care veneau la ambasadă. Oricum, în dosar apare faptul că, după ce i-am dat să traducă un articol al lui Sorin Alexandrescu apărut într-o publicaţie olandeză, ea a raportat acest lucru omului de contact de la Securitate. Sincer, asta nu m-a deranjat prea mult, pentru că articolul respectiv era public, oricine putea să-l citească! Oricum, am vorbit cu ea despre asta, chiar public, fiindcă în 2009, la aniversarea a 20 de ani de la revoluţie, o echipă a unei televiziuni olandeze a venit aici împreună cu mine ca să filmeze un material. Ne-am întâlnit într-o cafenea şi, într-o lungă conversaţie, mi-a spus întreaga ei poveste: că nu o interesa politica, ci limbile străine şi literatura, că a fost trimisă la un curs în Olanda, apoi a primit o slujbă la ambasadă.
Dar înainte de revoluţie ştiaţi cu siguranţă că „Daniela“ raporta Securităţii sau doar presupuneaţi?
Presupuneam, dar nu prea mă deranja asta. Oricum, aveam măsuri de siguranţă pentru lucrurile cu adevărat importante din ambasadă, dar restul activităţilor mele nu erau secrete. Ce putea să le spună? Partea cea mai interesantă este că, imediat după revoluţie, personalul român din ambasadele occidentale la Bucureşti se temea că va fi concediat, iar ea a venit la mine şi m-a întrebat dacă va fi dată afară. I-am spus că nu se pune problema – aşa cum am zis, ne era foarte de folos la ambasadă -, dar am rugat-o să-mi promită că, dacă va avea probleme din cauza angajamentelor anterioare, să mă anunţe. A acceptat şi, în primele săptămâni din 1990, a venit la mine în birou. Eu ţineam mereu uşa deschisă, ca să pot comunica mai uşor, dar ea mi-a spus ca, de data asta, să închid uşa. Era agitată şi m-a anunţat că a primit un telefon de la acelaşi om care era contactul ei cu Securitatea, care, după câteva amabilităţi, i-a spus că ar vrea să continue colaborarea, iar ea i-a răspuns că nu e sigură că ar dori asta. I-am mulţumit că mi-a spus asta şi am scris o notă către ministrul român de Externe, Sergiu Celac, în care îl informam despre ce s-a întâmplat şi în care îi solicitam ca situaţia să înceteze şi oricare dintre autorităţile române să nu mai contacteze personalul ambasadei în acest fel. Am mers personal la minister şi i-am înmânat nota lui Sergiu Celac, care a citit-o şi mi-a spus: „Presupun că trebuie să mă ocup personal de asta...“. I-am răspuns că aşa ar fi cel mai bine şi că, dacă situaţia va continua, nu voi ezita să îmi anunţ colegii de aici, superiorii de la Haga, jurnaliştii străini şi pe oricine era interesat de ce se întâmpla în România postcomunistă. Timp de câteva săptămâni nu s-a întâmplat nimic, dar apoi „Daniela“ a venit din nou la mine şi mi-a spus că a primit un telefon de la aceeaşi persoană, care i-a zis: „Înţeleg că nu doriţi să continuăm colaborarea. E păcat, fiindcă lucram aşa de bine împreună, Asta e, poate altădată...“. Pentru mine a fost o veste bună şi dovada că Sergiu Celac a intervenit unde trebuia.
Singura parte pozitivă din toată povestea cu dosarul dvs. de Securitate este faptul că aveţi o relatare a ceea ce aţi făcut în România, de vreme ce agenda dvs. a fost furată în 1989, la Sibiu. Ce s-a întâmplat atunci?
În septembrie 1989 am fost la Sibiu, unde mi-am uitat agenda în camera de hotel în care stătusem. Când mi-am dat seama de asta, eram deja la jumătatea drumului spre Bucureşti. Cum am ajuns, am telefonat la hotel şi i-am rugat să-mi recupereze agenda din cameră. Mi-au spus că n-au găsit nimic. Am trimis o notă către Ministerul de Externe român, în care îi rugam să mă ajute să-mi recuperez agenda, în care aveam notate întâlniri şi alte lucruri importante. N-am primit niciodată vreun răspuns. Pentru mine, asta a fost dovada că ei aveau de fapt agenda mea. După revoluţie, am încercat să găsesc agenda cu ajutorul lui Mihai Răzvan Ungureanu, pe care îl cunoşteam, dar n-am reuşit. Apoi, cineva mi-a spus că, atunci când Securitatea sustrăgea astfel de documente importante, după ce procesau informaţiile din ele, le ardeau, ca să nu existe dovezi ale furtului. Probabil că asta s-a întâmplat şi cu agenda mea.
Interviu cu COEN STORK, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
