Florin Serban: Liber la fluierat

Interviu Realizat De, Razvan Braileanu | 27.04.2010

Pe aceeași temă

Debutul regizorului Florin Şerban este unul dintre cele mai importante evenimente culturale de la începutul anului. Filmul său Eu când vreau să fluier, fluier a obţinut Ursul de Argint şi Premiul „Alfred Bauer“ pentru contribuţie artistică inovatoare la Berlinala din februarie.

Născut la Reşiţa în 1975, Florin Şerban a studiat filosofia şi hermeneutica şi a lucrat ca reporter de ştiri pentru diferite posturi TV. După masterat, s-a înscris la Facultatea de Regie din cadrul UNATC şi a fost acceptat în programul de regie de film din cadrul Universităţii Columbia din New York, unde a obţinut numeroase burse şi a studiat teoria şi istoria filmului. S-a întors în România pentru a regiza filmul Eu când vreau să fluier, fluier, la care este coautor al scenariului alături de Cătălin Mitulescu, după piesa de teatru cu acelaşi nume, scrisă de Andreea Vălean.

Eu când vreau să fluier, fluier spune povestea lui Silviu, un deţinut dintr-un centru de reeducare pentru minori, care mai are două săptămâni până la eliberare şi care primeşte vestea că fratele său mai mic urmează să plece în Italia, unde mama lor lucrează de mai mult timp. Silviu trebuie să găsească rapid o soluţie pentru ca să-şi păstreze fratele alături când se eliberează şi, sub presiunea evenimentelor, riscă tot: ia ostatică o studentă şi evadează.

Florin Şerban şi-a condiţionat implicarea în acest proiect de posibilitatea de a lucra cu deţinuţi: „Îmi trebuiau nişte feţe foarte puternice care să aducă puşcăria pe ecran“. De altfel, regizorului îi place lucrul cu actori neprofesionişti şi vrea să înfiinţeze o şcoală de actorie pentru oameni obişnuiţi, „un loc în care, după o zi de muncă, poţi să ajungi să fii cine ai vrea tu să fii şi n-ai avut niciodată posibilitatea“.

Ca şi în cazul altor filme din ultimii ani, unele voci i-au reproşat peliculei lui Florin Şerban că perpetuează o imagine defavorabilă a României în lume. „Noi nu facem ştire de televiziune, nici film documentar. Filmul meu e inspirat din realitate, dar e o poveste şi atât. Dacă judeci lucrurile numai după cât de reale sunt, atunci nu trebuie să mergi la film. Pe mine nu poţi să mă judeci pentru că prezint un drum care are gropi, judecă-l pe cel care nu pietruieşte drumul“, răspunde regizorul.

* * *

Dacă primul sau al doilea film nu e bun, nu mai exişti în peisaj

Filmul dumneavoastră se numeşte Eu când vreau să fluier, fluier, la fel ca şi piesa de teatru a Andreei Vălean. Scheletul acţiunii coincide într-o anumită măsură. Care e de fapt povestea filmului?
La început a fost piesa, scrisă pe la sfârşitul anilor 90. Andreea Vălean şi Cătălin Mitulescu au făcut un fel de muncă socială în nişte centre de reeducare din România. Andreea a fost foarte impresionată de ce a văzut acolo şi a scris piesa asta, după care Cătălin a făcut o primă adaptare pentru ecran, apoi a mai scris un draft. Lucrurile au rămas aşa o vreme. Acum trei ani eram în Statele Unite, unde lucram la filmul meu de licenţă, când Cătălin mi-a trimis un e-mail cu drafturile lui şi m-a întrebat dacă nu mă interesează să lucrăm pe scenariu şi să debutez cu filmul ăsta.

Pe atunci ştiaţi deja piesa?
Auzisem de titlu, pentru că îţi rămâne în cap, dar nu ştiam piesa. Drafturile lui Cătălin au fost primul meu contact cu subiectul. Piesa n-am văzut-o până târziu, fiindcă n-am vrut s-o văd. Ştiam că scenariul, aşa cum îl scrisese Cătălin, e destul de aproape de piesă şi n-am vrut să fiu influenţat. Sunt multe lucruri care au rămas din piesă. Ca acţiune, într-o oarecare măsură, dar mai mult ca atitudine. Şi titlul.

Expresia care dă titlul, „Eu când vreau să fluier, fluier“, apare în interiorul piesei. De ce nu apare şi în film?
A fost în drafturile anterioare. După ce am lucrat cu Cătălin aproape un an şi jumătate pe scenariu, la un moment dat am simţit că nu mai era nevoie de expresia asta. Fiindcă titlul exprimă o atitudine şi o energie care erau deja în scenariu. Nu întâmplător a rămas titlul ăsta, fiindcă spune ceva despre atitudinea copiilor acelora care, în momentul în care-şi pun ceva în cap, merg până la capăt, indiferent de consecinţe. „Eu când vreau să fac ceva, fac“, indiferent ce înseamnă asta. Lucrul ăsta a rămas şi s-a sublimat cumva. Mie-mi place că e aşa şi că nu apare o referinţă exactă în film.

De ce aţi ales să lucraţi cu deţinuţi?
Am început castingul, fără ca scenariul să fie bătut în cuie. Castingul a durat foarte mult. Aveam nevoie de nişte momente în care trebuia să-i înţeleg pe cei despre care scriu, deoarece contactul meu cu lumea penitenciarelor fusese numai epidermic – ziare, cărţi şi filme. Aşa că, în timp ce continuam munca la scenariu, am colindat toate centrele de reeducare şi penitenciarele de minori şi tineri şi am început un workshop de actorie cu ei. Am petrecut două luni în penitenciar cu ei, făcând workshop-ul ăsta, pentru că, de când am început scenariul, a fost o condiţie să pot să lucrez cu deţinuţii, poate şi în rolul protagonistului, dar măcar în rolurile tuturor celor care îl înconjoară. Filmul e povestea unui băiat, nu e o poveste de puşcărie, iar ierarhiile din penitenciar sunt în planul doi. De aceea îmi trebuiau nişte feţe foarte puternice care să aducă puşcăria pe ecran, fără să existe conflict în plan narativ. Au fost două motive pentru workshop: o dată ca eu să înţeleg lumea asta şi apoi să formez încet-încet o echipă de copii din penitenciare care vor juca în film.

Cum se desfăşurau workshop-urile acestea?
Lucrul a început cu foarte mulţi, cu 150, din două penitenciare, după care s-a produs cumva o selecţie naturală - unii au abandonat - şi am rămas să lucrez în final cu 60, pe grupe, care nu depăşeau 12, astfel încât să pot să interacţionez cu ei foarte strâns. Am făcut mai întâi nişte vizite în penitenciare şi centrele de reeducare şi am mers cu directorul prin celule sau prin camere: „salut, eu sunt..., voi sunteţi..., ce mai faceţi?“. Era un contact de pe urma căruia nu rămâneai decât cu nişte figuri şi cu nişte fotografii. Ei se comportau aşa cum cerea regula, acolo era dom’ director, era gardianul. Eu le întindeam mâna şi ei se uitau la gardian ca să vadă dacă au voie să dea mâna cu mine. Erau foarte diferiţi ca informaţie: copii care ştiau să fure de pe Internet, cu carduri false, dar şi copii care credeau că atunci când în film i se taie unuia o mână chiar i se taie mâna şi familia lui primeşte foarte mulţi bani. Am început prin a le prezenta secvenţe din filme de karate, filme care le plac lor foarte tare şi prin a le explica cum se fac cascadoriile acolo, cum se fac efectele speciale. Apoi i-am atras într-o zonă în care nu mai erau atât de familiarizaţi, cu secvenţe în care jucau neprofesionişti, filme apropiate de ce cunosc ei, cu delincvenţă şi viaţă la limita legii. Încet-încet am început să ne ridicăm de pe scaune, să lucrăm efectiv improvizaţii şi să-şi aducă ei un aport substanţial, astfel încât spre sfârşit nu se mai prezenta niciun film, toată acea oră şi jumătate era lucru efectiv, actorie. În momentul acela am început să-i cunosc foarte bine. Când am intrat în penitenciar, nu i-am întrebat niciodată: „tu ce-ai făcut şi ce pedeapsă ai?“. Pentru că, în momentul în care afli că unul a fost condamnat pentru omor deosebit de grav şi afli şi pe cine a omorât, te uiţi altfel la el, şi altfel te uiţi la cel care a fost condamnat pentru trei furturi. N-am vrut să fac discriminarea asta. La un moment dat au început ei să-mi spună pentru ce au fost condamnaţi şi am ascultat, dar a trebuit să vină de la ei. A fost un proces îndelungat şi care a necesitat răbdare, pentru că la început nu credeau deloc în ce făceau şi totul era o joacă. Dar lucrurile s-au schimbat şi unii dintre ei s-au dovedit de o seriozitate şi de un devotament rar întâlnite.
Nu vreau să fiu greşit înţeles. Eu nu-i consider nişte îngeri închişi pe nedrept. Unii dintre ei au făcut nişte fapte îngrozitoare. Ei sunt închişi acolo şi plătesc pentru ceea ce au făcut. Şi aşa şi trebuie să fie. Însă noi ştim numai partea de deasupra apei a aisbergului. Nu ştim cum au ajuns acolo. Ei au nişte poveşti cutremurătoare care i-au adus până în momentul în care au luat cuţitul sau toporul. Cei mai mulţi dintre ei sunt copii cărora nu li s-a dat nicio şansă, care au fost tot timpul consideraţi ultima roată la căruţă, cea de care te puteai lipsi. Ei au sfârşit prin a crede că sunt ultima roată la căruţă şi, în momentul în care te duci către ei sincer şi le spui, cu mâna întinsă, că vrei să faci ceva cu ei aşa cum sunt, se deschid aşa cum nu se deschid cei din afară.

Cum a fost la filmări? Mă gândesc că e foarte greu să lucrezi cu actori neprofesionişti, dar mai ales cu deţinuţi.
Din punct de vedere logistic a fost o provocare, fiindcă ei erau de la două penitenciare din România, Tichileşti şi Craiova. Au fost apoi transferaţi la penitenciarul Poarta Albă, de unde erau aduşi în fiecare dimineaţă la filmare. Aveam nişte reguli pe care trebuia să le respectăm, adică nu puteam să merg cu ei fără să fie un gardian alături. Dar provocarea a fost într-o altă zonă, în a schimba foarte repede registrul. Fiindcă într-un fel vorbeşti cu Mihai Constantin, care are 25 de ani de teatru, în alt fel vorbeşti cu Ada Condeescu, care, deşi era la primul rol pe ecran, era în ultimul an la actorie, deci avea un anume limbaj de specialitate, în alt fel cu George Piştereanu, care în momentul acela era un elev în clasa a XII-a care voia să se facă poliţist, şi într-un alt fel cu nişte deţinuţi.
Îmi place să cred că lucrul meu cu deţinuţii a putut să le schimbe într-o oarecare măsură viaţa, mai ales în zona încrederii pe care o aveau în propriile forţe. În momentul în care am realizat că s-a produs ceva în sufletul lor, m-am gândit că lucrul ăsta se poate face şi în afară. Aşa că vreau să fac o şcoală de actorie diferită de şcolile în care ţi se promite că vei ajunge vedetă de televiziune. În primul rând, să fie o şcoală pentru oameni obişnuiţi, indiferent că au două clase sau că tocmai şi-au luat doctoratul în biochimie, indiferent că au mai făcut actorie sau nu. Vreau să fac un loc în care, după o zi de muncă, poţi să ajungi să fii cine ai vrea tu să fii şi n-ai avut niciodată posibilitatea - un loc în care poţi să-ţi exorcizezi demonii, un loc în care poţi să faci un fel de gimnastică a sufletului, timp de o oră şi jumătate, de trei ori pe săptămână. Nu va fi deloc ex catedra, adică eu să mă duc la pupitru şi să pun filme, ci accentul e strict pe improvizaţie şi pe căutarea pe care o fac cursanţii în interior. Asta se bazează foarte tare pe explorarea subconştientului. După două luni de curs pentru toată lumea, va urma un alt modul, mult mai aplicat, în care vor preda actori, regizori, directori de casting şi care va fi strict pentru cei care vor să facă din lucrul ăsta o profesie. Spre exemplu, la noi se termină facultatea de actorie şi copiii aceia vin la casting şi habar n-au ce să facă, cum să se prezinte.

George Piştereanu e unul dintre cel mai bine distribuiţi actori din ultima vreme în filmele româneşti. Cum a fost el pe platou ca debutant?
Extraordinar! Acum, dacă te uiţi la George, e foarte diferit faţă de ce vezi în film. Atunci a fost o muncă foarte mare, de o seriozitate cum nu prea te aştepţi de la un puşti de 18 ani. Noi l-am găsit după vreo 7 luni de casting şi apoi a stat vreo 4 luni şi ceva în teste, timp în care el venea zi de zi şi lucram. Nu făceam repetiţii, făceam de multe ori improvizaţii, tot felul de teste, de probe de cameră. A fost nevoie de răbdare de ambele părţi şi un soi de încredere care cred eu că a fost cheia succesului. Asta era piatra de încercare: dacă George nu funcţiona, tot filmul cădea. A fost o provocare enormă, fiindcă era un puşti care nu avea niciun fel de experienţă. George nu a impresionat din prima, interpretativ vorbind. Ce m-a izbit prima dată când l-am văzut a fost o privire care promitea, o privire care te lăsa să ghiceşti că dincolo de ce face el acolo se află mult mai mult. A fost o problemă de încredere, nişte momente în care el s-a deschis aşa cum un actor bun îţi deschide nişte uşi care n-au mai fost deschise, ca să mergi în nişte locuri neexplorate. George, aşa cum îl vezi pe stradă, e un băiat bine crescut, politicos, simpatic. Or, în film are momente în care e o fiară. Dacă are noroc în următorele două-trei distribuiri, George Piştereanu o să fie – şi nu exagerez când spun asta – unul dintre marii actori ai României, fiindcă i-a dat Dumnezeu talent, i-a dat o prezenţă carismatică, atrage imediat camera, e un băiat foarte tânăr şi frumos. Are tot ce îi trebuie ca să fie un mare actor.

Multora dintre filmele româneşti din ultimul timp li se reproşează minimalismul şi faptul că nu se adresează unui public mai larg. Cum vedeţi chestiunea asta?
Eu nu cred că filmul ăsta e minimalist şi nici că se încadrează într-un nou val al cinematografiei româneşti, aşa cum cred cu toată tăria că nu există un nou val al cinematografiei româneşti. Filmul ăsta a fost făcut de la început cu dorinţa de a aduce public românesc în sală. În primul weekend pe ecrane am avut 7.200 de spectatori, ceea ce pentru un film românesc e foarte mult. Au fost şi Paştele, care ne-a tras mult în jos, pentru că de Paşti lumea nu merge la film. La trei săptămâni şi ceva de la lansare sunt peste 35.000 de spectatori.

Aţi studiat film în America şi în România. Care sunt principalele diferenţe dintre aceste şcoli?
La noi, intri în şcoală şi, după câteva luni, când tu nu ştii să pui nici punct şi virgulă, cinematografic vorbind, ţi se cere să faci un film de scurtmetraj. După un an ţi se cere să mai faci unul. După doi ani ţi se cere să dai marea ta capodoperă, un film de scurtmetraj care să te recomande şi să fie cartea ta de vizită. Dincolo, în America, lucrurile se fac în paşi foarte mici. Cred că nu întâmplător grecii, în şcolile de filosofie, tăceau până la 40 de ani. Or, la noi intri în facultate şi după câteva ore ţi se cere să vorbeşti. În America lucrezi ani de zile numai pe exerciţii şi de la o săptămână la alta intri într-un fel de rutină, în cel mai bun sens al cuvântului, în care faci exerciţiu la actorie, la regie, la scenaristică, unul după altul. Se lucrează pe lucruri foarte mici. De exemplu, cum să decupezi cinematografic o simplă întâlnire în parc, între doi oameni. În cinematografia mondială nu mai suntem în anii ’40-’50, când primul film nu e grozav, nici al doilea nu e, dar promite, şi al cincilea sau al şaselea reuşeşti să-l faci bun. Acum, dacă primul sau al doilea film al tău, ca regizor, nu e bun, nu mai exişti în peisaj. De aceea şcoala americană e locul în care trebuie să greşeşti. Acolo faci încercările, cauţi o modalitate de exprimare, faci atâtea exerciţii îngrozitoare, dar înţelegi că nu poţi combina două tipuri de filmări - lucruri foarte simple, de gramatică a limbajului cinematografic.

Aţi declarat că următorul film va fi despre un ucigaş plătit din Spania. De ce aţi ales să faceţi un thriller?
Deocamdată, scenariul e încă în lucru. E povestea unui ucigaş plătit care lucrează în Spania sub porecla El Rumano şi care se întoarce după de 25 ani în România. Cred că thrillerul e o zonă în care noi, românii, putem să excelăm şi în care nu s-au făcut încercări. De exemplu, nu cred că noi, românii, putem să facem film de groază. Nu întâmplător, filmul de groază în România nu se vinde aşa cum se vând celelalte genuri. Thrillerul are nişte ingrediente care ne sunt aproape: emoţia şi suspansul. Poveştile noastre, de la baladele populare până la poveştile contemporane, abundă de elemente de acest fel. Dar atunci când vrei să faci un film de un anumit fel şi încerci să împaci aşteptările criticilor, şi ale publicului, şi ale producătorului, şi ale distribuitorului, te prăbuşeşti în clişee. Eu vreau să fac aşa cum am făcut şi la Fluier…: să spun o poveste pentru publicul nostru. Nu cred că Fluier… mângâie publicul pe creştet. E bine că există păreri pro şi contra lui, fiindcă e un film puternic care poate să-ţi placă sau nu, dar nu te lasă indiferent.

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU

Fisier video interviu

Cuvinte cheie: Florin Serban, Berlinala, detinuti, fluier, film.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22