MIRCEA MICLEA: Incompetenţa se ascunde sub diplome universitare

Spuneaţi că problema majoră la Bac este lipsa de performanţă, nu frauda. Care este legătura dintre fraudă şi performanţă?

Problema fundamentală, în evaluările naționale din acest an, constă în faptul că 1 din 4 elevi nu a trecut examenul de capacitate, deși era unul uşor, şi 1 din 2 elevi nu a trecut examenul de bacalaureat. Închipuiţi-vă că 1 din 2 avioane s-ar prăbuşi sau că una din 4 maşini s-ar strica în trafic. Aceasta e problema gravă, nu dacă procentul de promovabilitate din acest an e mai corect sau mai puțin corect față de anii trecuți. La noi, însă, o problemă care naște scandal e mai interesantă decât o problemă importantă. În școală, lucrurile se strică pornind de la modul relaxat în care se face notarea la clasă; ea este cea care comunică elevului că poate obţine o notă mare fără să depună un efort pe măsura notei respective. Uitaţi-vă în toţi aceşti ani, indiferent care dintre ei, și constataţi o diferenţă majoră între notele pe care le obţin la clasă elevii şi notele pe care le obţin la bacalaureat sau la examenul de capacitate. Acolo, nu în teoria că se poate frauda examenul de bacalaureat sau de capacitate, au început să apară problemele. Deci, actualul mod de evaluare la clasă are două mari probleme: 1) este excesiv de subiectiv, pentru că nu există standarde naţionale de notare, adică nu e niciunde definit ce înseamnă 7, ce înseamnă 8, astfel încât 7 de la un liceu de primă mână să fie echivalent cu cel de la un liceu de periferie; 2) notarea este excesiv de indulgentă, ceea ce creează elevilor iluzia că ştiu mai mult decât ştiu. Sigur că profesorii dau aceste note mari şi ca să-şi ascundă propria lor lipsă de performanţă didactică, iar elevii și părinții tac complice, pentru că sunt şi ei mulţumiţi. Această notare exagerat de pozitivă nu-ţi dă feedback-ul că trebuie să munceşti mai mult și te trezeşti la examenul de capacitate sau de bacalaureat că, de fapt, cunoştinţele tale sunt mult deficitare. Așadar, din modul în care se face notarea, pe parcursul gimnaziului şi pe parcursul liceului, apare ideea că examenele acestea pot fi fraudate prin complicitate cu profesorii şi că, oricum, nota nu trebuie să aibă acoperire prin cunoștințe. Corupția de la Bac e doar vârful aisbergului.

Ce spuneţi ar presupune o reformă a întregului sistem. Aduceţi-vă aminte ce scandal a fost atunci când s-a propus ca profesorii să fie plătiţi după performanţă sau ca şcolile să ia bani în funcţie de performanţă.

Din păcate, nu există, acum, în sistemul de educaţie, mă refer la cadrele didactice, masa critică pentru a face reformă. Ce se poate face totuşi? Sunt câteva lucruri: se pot face standarde naţionale de notare şi e clar că ne trebuie cineva, un premier, un lider politic suficient de curajos, de carismatic şi de puternic ca să ia o decizie corectă, dar împotriva majorităţii. Decizia de a finanţa şcolile şi profesorii în funcţie de performanţe nu va fi una populară.

Băsescu şi Funeriu nu au fost astfel de lideri?

Băsescu ar fi avut curajul, dar nu putea pentru că nu era parte a Executivului. Funeriu a fost parte a Executivului, dar nu a avut curaj.

Ministrul Funeriu a încercat totuşi acest lucru. Nu era introdusă în lege plata în funcţie de performanţă?

În lege apare faptul că sunt trei tipuri de finanţare: de bază, adică primeşti banii în funcţie de numărul de elevi, indiferent dacă şcoala e privată sau de stat; complementară, adică pentru investiţii; şi suplimentară, adică de a premia şcolile care au performanţe mai bune. Marea problemă este că nu s-a aplicat și nu se aplică ceea ce e scris în lege, ceea ce a fost stabilit în strategia de dezvoltare a educației. Nu se aplică nici măcar Pactul Naţional pentru Educaţie, deși a fost semnat de către toate partidele și toate sindicatele din educație. Dacă nici măcar un astfel de document nu se pune în practică, ce să te mai aştepţi de la documente care nu sunt agreate în comun de către partide? Să vă dau un exemplu: în Pact se spune că parlamentul şi partidele vor constitui o comisie care să monitorizeze aplicarea măsurilor de reformă pe care le-au semnat. Nici măcar această comisie n-au constituit-o, deși au trecut de atunci 5 ani bătuți pe muchie!

E adevărat, dar, pe de altă parte, şi societatea încurajează frauda, lipsa de performanţă, care se pliază pe un tip de mentalitate. Or, în lipsa unei presiuni a societăţii, clasa politică îşi poate permite orice – să nu respecte Pactul, să guverneze numai în virtutea propriilor interese.

Societatea românească are mai degrabă apetit pentru probleme de scandal şi de imagine, nu pentru probleme de substanţă. Rezolvarea problemelor de substanţă nu creează breaking news, necesită timp, efort, muncă în anonimat, nu lovituri de imagine. Pe politicienii români îi interesează imaginea, nu rezolvarea problemelor. Spuneţi că societatea încurajează acest lucru. Da, cred că aşa este în bună măsură, în sensul că la nivelul populaţiei nu există un apetit deosebit pentru performanţă. Și nici pentru proiecte pe termen lung; se lucrează mereu la plezneală, poate ține și așa. Trăim mereu în derizoriu, n-avem vocația monumentalului, a proiectelor de lung parcurs. Din când în când, angajatorii mai vin şi-şi exprimă nemulţumirea faţă de standardele foarte scăzute ale pregătirii școlare. Sunt auziți, dar nu sunt ascultați.

Sunt poate pesimistă, dar eşecul mi se pare total, masa critică în societate nu există, iar schimbarea de sus în jos se dovedeşte un fiasco...

Schimbarea trebuie să vină, în primul rând, de sus în jos, de la elite responsabile, pentru că, dacă aşteptăm până se creează o masă critică să pornească de jos în sus, o să mai aşteptăm un mileniu. Cred că finanţarea diferenţiată, spre exemplu, trebuie pornită de sus în jos, ea poate fi decisă de un politician care e suficient de responsabil să se intereseze mai degrabă de viitorul ţării, şi nu de câştigul efemer de imagine de pe o săptămână pe alta. La fel, și în cazul diplomelor false sau fără acoperire. De exemplu, guvernul poate spune: de azi, în nicio instituţie publică nu se mai acceptă diplomele de absolvire date de universităţile din categoria C, adică cele mai prost plasate valoric. Şi, dintr-o dată, aceste universităţi vor fi ocolite de absolvenţi şi toate celelalte universităţi vor încerca să facă tot ce pot ca să nu intre în categoria C, pentru că ele ştiu, şi ştiu şi candidaţii la acele universităţi, că altfel nu mai poți avea acces la un loc de muncă nici măcar în instituţiile publice. Or, la noi statul acceptă orice fel de diplomă. Deci cred că finanţarea diferenţiată, atât la nivelul profesorilor, cât şi la nivelul instituţiilor de învăţământ, şi recredibilizarea diplomelor sunt procese de sus în jos, care trebuie să înceapă de la nivelul guvernului, şi nu să aşteptăm până când națiunea își dezvoltă singură valorile. O spun cu tristețe...

Guvernele vin şi pleacă. Tot ce a încercat să facă Funeriu întoarce acum USL cu lopata. Lipsa de continuitate în aplicarea unor reforme este fatală până la urmă. Ce se poate face în condiţiile astea?

Personal, sunt cu conştiinţa împăcată. Cred că în procesul reformei educaţionale din România s-a încercat o abordare extrem de curată şi de coerentă. S-a făcut o analiză de diagnoză în 2007, pe baza analizei respective s-a făcut un Pact Naţional (2008), în care s-a spus care sunt soluţiile fundamentale, și acesta a fost semnat de toate partidele, sindicatele și ONG-urile relevante. În baza Pactului s-a făcut o Strategie (2009) care a venit să operaţionalizeze Pactul, care şi ea a fost semnată de sindicate. În baza acelei Strategii s-a făcut o lege (2010). Iată un parcurs foarte coerent. Unde a apărut sincopa? Acolo unde au intervenit politicenii noștri iresponsabili. Îndată ce au semnat, din interese meschine, au atacat Pactul, Strategia, legea, toate lucrurile acestea foarte coerente, argumentate științific. Ce n-a funcţionat a fost consecvenţa politicenilor cu ei înşişi, adică să aplice ce au semnat.

Pare o fatalitate: mereu ne întoarcem nu numai de unde am plecat, dar mai facem şi vreo zece paşi înapoi. Mai e vreo soluţie?

Mi-e greu să cred că clasa politică - care nu s-a schimbat în 20 de ani, s-a întinerit, dar nu s-a schimbat, lichelele bătrâne şi-au adus lăngă ele nişte lichele tinere - se va schimba în următorii ani. Ce pot să mai sper? Cred în forța inițiativei private: ca părinții, firmele, profesorii buni să constituie școli private foarte performante. Baza legală exista deja în Legea educaţiei, care spune că, pentru educarea unui elev, statul va da aceeaşi finanţare şi la o şcoală privată, şi la o şcoală de stat, pe baza principiului „banii urmează calitatea“, iar elevul şi părinţii lui ştiu unde e calitatea. Dacă ne uităm în alte ţări, în Anglia, în SUA, de exemplu, şcolile private sunt mai bune decât şcolile publice, administrate de stat. Această cale e posibilă, e realistă. Mai cred, apoi, în apariția unui lider politic responsabil, care să ia decizii împotriva majorităţii, dar care să salveze învăţământul din România. Și mai cred că o alianţă a organizaţiilor neguvernamentale care să aibă o singură voce şi care să monitorizeze riguros procesul de implementare a reformei educaționale ar putea pune presiune asupra politicienilor ca să intre în agenda stabilită. Reforma nu va veni dinspre sindicate, ele sunt conservatoare şi apără mereu partea neperformantă din breasla cadrelor didactice. Reforma poate fi mai bine susținută dacă se mobilizează angajatorii, asociaţiile profesionale ale profesorilor, ONG-urile și pun presiune pe factorii de decizie politică.

Întorcându-ne la frauda de la bacalaureat, cazul „Bolintineanu“ a arătat existenţa unei „reţele“. Credeţi că este generalizată? Că ea de fapt există de ani, dar că acum din diverse şi perverse motive s-a ridicat un colţ de cortină?

Eu am fost foarte bucuros să aflu de atitudinea SRI, a lui George Maior, care a spus că educaţia e o resursă naţională esenţială, că trebuie să o apărăm şi să luăm atitudine faţă de fraudarea acestei resurse. Mi se pare că e o chestiune care chiar merită luată în seamă. Probabil, SRI şi-a dat seama mai clar şi mai repede decât politicienii noştri, care au mereu o viziune pe termen scurt, de impactul major al disfuncțiilor din educație pe siguranţa naţională, pe dezvoltarea noastră într-o economie globalizată. Revenind, dacă este o reţea sau nu? Cred că este mai degrabă nu o reţea, ci un obicei generalizat sau foarte larg răspândit care a intrat în şcoală, de la cadourile pe care părinţii le dau excesiv învăţătorilor şi profesorilor, până la mita pentru un examen. S-a creat o permisivitate a sistemului la genul acesta de practici. Acest obicei generalizat nu exclude faptul că din loc în loc pot fi reţele organizate deliberat de un anumit grup de indivizi, cu scopuri clare, cu împărţirea prăzii, exact cum se face într-o reţea.

Este acest „obicei“ o perpetuare a practicilor din timpul comunismului? Vă întreb acest lucru din două motive. Pe de o parte, foarte mulţi susţin că aceste lucruri au apărut doar după revoluţie şi pe al doilea l-aţi auzit, mai mult ca sigur: „în timpul lui Ceauşescu se făcea şcoală, domnule, acum nu se mai face“.

Să ne aducem aminte, era o vorbă care circula pe vremea lui Ceauşescu : „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“. Era un fel de complicitate între angajat şi angajator în a frauda împreună, în a ajunge la înţelegeri, în defavoarea binelui public în general. Lucrul acesta s-a extins şi la şcoală, sună cam așa: noi ne facem că predăm, voi vă faceți că învățați, iar examenele le aranjăm noi împreună, cumva. E adevărat, nu e plăcut să recunoaştem lucrul acesta, dar ce se întâmplă acum nu e un fenomen nou, cred că acum are doar o vizibilitate mai mare. În ceea ce priveşte calitatea sistemului de învăţământ, ceea ce cred că s-a deteriorat în mod cert este calitatea actului didactic. Nu cred că s-a deteriorat potenţialul intelectual al naţiunii: copiii de atunci și cei de acum au același potențial. Dar un act didactic de proastă calitate aplicat pe acelaşi potenţial intelectual al tinerei generaţii a produs performanţele şcolare slabe de acum. Din păcate, au apărut şi foarte multe modele sociale care nu încurajează învăţarea şi care se flutură foarte mult în media, modele care au prins la tânăra generație.

Există totuşi o contradicţie. Pe de o parte, cartea nu mai e la loc de cinste, modelele arată că n-are rost să învăţăm, pe de altă parte, toată societatea, de la vlădică la opincă, aleargă după o diplomă. Cum se împacă?

Da, pentru că încă ceea ce te legitimează să ocupi un loc de muncă, mai ales la o instituţie publică, nu este competenţa, ci faptul că ai sau nu ai o diplomă universitară. Se ascunde incompetenţa sub diplome. Uitaţi-vă ce se întâmplă. O persoană care merge la o universitate privată de foarte slabă calitate şi lucrează apoi într-o instituţie publică, după un timp, automat, obţine o mărire de salariu, pentru simplul fapt că este absolvent de studii superioare, nu pentru că este mai competent. În instituţiile publice contează diploma, nu valoarea. La fel se întâmplă în sistemul de învăţământ. Un învăţător care a terminat doar liceul pedagogic şi care are diplomă de studii medii este, adesea, mult mai competent decât un absolvent recent de facultate, care predă ca învăţător. Totuși, primeşte un salariu mult mai mic decât cel cu diplomă universitară, chiar dacă are competenţe net superioare.

USL susţine acum reintroducerea examenului de admitere la facultate. Argumentele sunt că „s-ar lua presiunea de pe Bac“ - şi aş vrea să vă întreb ce se înţelege exact prin asta, pentru că mie una nu-mi miroase a bine - şi că ar creşte calitatea în învăţământul superior. Cum vedeţi această dezbatere?

Mai întâi, admiterea se justifică doar în condiţiile în care numărul candidaților depăşeşte numărul de locuri, altfel, chiar dacă se va da examen, va fi atât de slab încât toţi îl vor trece, pentru simplul fapt că universităţile au nevoie de studenţi. În al doilea rând, mie mi se pare că sintagma aceasta „să scadă presiunea de pe bacalaureat“ înseamnă de fapt să nu se mai bage de seamă ce aranjamente facem noi la bacalaureat, lumea fiind mai degrabă atentă la admiterea la facultate.

În perioada Ceauşescu, bacalaureatul nu avea niciun fel de valoare, selecţia făcându-se prin admiterea la facultate. USL foloseşte acest argument. Este unul valabil?

Nu, să ne aducem aminte de efectul acelei politici. Nimeni nu mai învăţa pentru bacalaureat, care era un examen extrem de lejer, pentru simplul fapt că toată lumea, mai ales în ultimii doi ani de liceu, se concentra pe acele materii care făceau obiectul de admitere la universitate. Prin urmare, se pierdea substanţial din ceea ce trebuie să fie un liceu – să ofere cultura generală, să formeze o anumită mentalitate, o anumită minte. Acelaşi lucru va apărea şi acum, doar că acum, fiind atât de multe universităţi şi atât de multe locuri bugetate la universităţile de stat (se bugetează același număr de locuri ca în urmă cu 4-5 ani, deşi avem o cădere demografică clară), practic doar cine nu vrea nu intră la facultate. Examenul nu va rezolva nimic, din cauza inflaţiei de universităţi şi de locuri bugetate de către stat.

Poate fi stipulată în lege obligativitatea examenului de admitere la facultate şi, eventual, modalitatea? Nu se încalcă autonomia universitară?

Evident, nu poţi obliga universitățile ce examene să dea, câte, de ce nivel de dificultate, toate acestea sunt stabilite de senatele universitare, în baza autonomiei. Doar universitățile pot decide conţinutul admiterii, dacă iau sau nu bacalaureatul cu o pondere în examenul de admitere, dacă dau subiecte uşoare sau subiecte dificile, dacă dau admitere la o materie sau la mai multe materii sau dacă fac selecţia după dosare. E praf în ochi povestea cu examenul de admitere la facultate, e un simplu câştig efemer de imagine. Creează mai degrabă iluzia rezolvării unei probleme şi nici măcar a problemei majore, ci a unei probleme de suprafaţă. Problema majoră e învățarea, nu admiterea la facultate. Introducerea examenului de admitere la facultate va avea efect zero asupra calității învățării în liceu, dar uite așa mai creăm o dată iluzia că facem ceva pentru țară.

Şi totuşi, să luăm exemplul admiterii la licee, nu ar fi o soluţie mai bună decât evaluarea şi actuala repartiţie computerizată?

Această soluţie este deja în legea actuală a educaţiei, sub această formulare: acolo unde numărul de candidaţi este mai mare decât numărul de locuri oferit de liceu, liceul are dreptul să dea examen de admitere. Acest examen de admitere trebuie anunţat cu un an înainte. Prin urmare, ce trebuie făcut e doar aplicarea legii existente. Detaliile ar fi trebuit să fie stabilite printr-o metodologie. Acolo ar trebui spus, de pildă, că un elev are posibilitatea să se înscrie la mai multe licee. Într-o primă fază, el e repartizat computerizat, în funcţie de media anilor de studii și a celei de la examenul național. Apoi, dacă dorește, susține examen la un liceu de elită, să zicem la „Sava“. Dacă reușește, rămâne la „Sava“, dacă pică, rămâne la acel liceu la care a fost repartizat computerizat, după ce își confirmă opțiunea.

Dacă legea prevedea această posibilitate, de ce nu s-au dat şi soluţiile de care vorbiţi, adică normele de aplicare?

Probabil pentru că miniștrii care s-au succedat după ce legea a fost promulgată au avut alte frământări metafizice decât producerea de soluții la probleme reale.

Cum vă explicaţi că niciun liceu bun din România nu a dorit să se folosească de această prevedere a legii şi să organizeze admiterea?

Cred că nu au fost deloc încurajaţi de minister, ba dimpotrivă. Să mai spun un lucru: plasarea examenului după clasa a VIII-a este un nonsens. Statul e obligat să ofere cetățenilor României 10 ani de învățământ gratuit, dar te pune să dai examen după 8 ani! Să zicem că tu îl pici. Ei și? Indiferent cu ce medie l-ai picat, să zicem cu 2,30, statul e obligat să te școlarizeze încă 2 ani, iar tu ești obligat să mergi la școală. Ar fi mult mai logic să se dea examenul după cei 10 ani de învățământ obligatoriu, după care, dacă ești bun mergi la liceu, dacă nu, faci o calificare și lucrezi, că ai dreptul. Am oferit această soluție logică în Legea educației, dar la noi contează cine strigă mai tare, nu cine vine cu logica și cu argumentele factuale.

Care sunt lucrurile esenţiale modificate de noua guvernare, că s-au dat ordonanţe pe bandă rulantă, care au distorsionat, au distrus coerenţa legii?

Principala problemă nu este dată de schimbările pe care le-a făcut la lege, ci de faptul că nu o pun în aplicare! S-au făcut și câteva modificări cu efecte negative: s-a renunțat la vârsta limită de pensionare în universități, la incompatibilitatea dintre a fi rector și a avea o funcție de demnitate publică, clasificarea și ierarhizarea universităților a fost trasă pe linie moartă. La nivel de învăţământ preuniversitar, au făcut o mare eroare, au modificat compoziţia consiliului de administraţie. În lege, consiliul de administraţie era format majoritar din autorităţile locale şi din reprezentanţii părinţilor, care aveau peste 50% împreună, faţă de reprezentanţii profesorilor din şcoală. Era un mecanism prin care încercai să pui presiune pe şcoală ca să satisfacă așteptările beneficiarilor: elevi, părinți, comunitatea locală. Acum, majoritatea este a profesorilor din şcoală, cu consecinţele de rigoare.

Am înţeles însă că în parlament se lucrează la o variantă a legii, sindicalizată. Din păcate, cred că, din nou, măsurile populiste vor prevala faţă de măsurile de eficientizare a sistemului. În plus, am observat deja acest lucru, mulți politicieni încearcă să acrediteze ideea că lucrurile merg prost în educație din cauza Strategiei elaborate de comisia prezidențială şi a Legii educaţiei. Vor astfel
să-şi legitimeze deciziile absolut idiosincratice, lipsite de orice fundament ştiinţific, luate din vârful pixului. De fapt, lucrurile merg prost tocmai din cauză că nu se aplică Strategia, nu se aplică Pactul şi nu se aplică legea. Acesta este adevărul, dar la ce bun adevărul, dacă oamenii s-au obișnuit cu minciuna?!

Care credeţi că sunt primele trei greşeli majore făcute în educaţie în aceşti 23 de ani?

Prima, incapacitatea întregii clase politice de a fi coerentă și consecventă în deciziile de reformare a educaţiei. Consecvenţa şi coerenţa ar fi impus o anumită stabilitate. Și pentru asta era suficient să respecte mai mult logica și faptele decât meschinele lor interese politice. Chiar și atunci când s-au găsit soluții, acestea nu s-au implementat consecvent. A doua greşeală constă în faptul că nu s-a alocat o sumă de minimum 5% din PIB pentru educaţie, în fiecare an. Mereu s-a repetat la nivel de discurs că educația e prioritate naţională, dar când era vorba de alocarea bugetară, educaţia era la coadă. Dacă s-ar fi întâmplat lucrul acesta, acum, după 23 de ani, am fi avut un altfel de sistem de învăţământ. A treia greșeală - populismul. Au lipsit deciziile curajoase, luate împotriva majorităţii, dar pentru binele sistemului – vezi, de pildă, soarta finanţării pe criterii de performanţă a şcolilor şi a profesorilor. Am preferat să ne scufundăm toți, ținându-ne de mână.

Care a fost cel mai prost ministru al Educaţiei pe care l-a avut România în perioada postrevoluţionară?

E greu, că sunt mulţi candidaţi.

Mai sunteţi membru PDL?

Sincer? Niciodată n-am fost. Dar a fost un fel de gentlemen agreement între mine și domnul Băsescu. În momentul în care am fost chemat la minister, în ziua aceea preşedintele m-a sunat de 4 ori, nu-l ştiam deloc, nu-l cunoşteam decât de la televizor şi ultima oară am spus: „nu accept“. Tatăl meu era la mine acasă, maică-mea murise de curând, eram în preajma Crăciunului – vă spun o poveste reală. Tatăl meu, un om disciplinat, a muncit toată viaţa lui în fabrică, lăcătuş, văzând cum spun de foarte multe ori „nu domnule președinte, nu accept, v-am mai spus“, s-a ridicat în faţa mea, s-a uitat în ochii mei foarte supărat şi mi-a spus: „cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu preşedintele ţării?“. Şi atunci am zis: „bine, d-le preşedinte, accept“. La care dânsul a spus: „te rog să facem un gentlemen agreement, să zici că eşti de la PDL pentru că altfel o să apară că n-avem resurse umane“, drept pentru care niciodată n-am zis că nu sunt de la PDL. Am lăsat-o aşa... Pentru că era un gentlemen agreement între doi oameni. Acum și dânsul s-a detașat de PDL, așa că mă socotesc dezlegat. După aceea, în 2005, dezamăgirea mea faţă de PDL a fost cu acel 5% din PIB pentru educaţie. Din februarie 2005 am început să spun că vreau un singur lucru de la acest partid: 5% din PIB pentru educație. În fiecare miercuri era BPN, veneau Blaga, Videanu, Sulfina Barbu etc., mă pupau, spuneau: „bineînţeles, nu se pune problema“. La un moment dat aveam poreclă pe acolo, „vine Mister Five“. În momentul în care Tăriceanu, de prin septembrie, a început să pună problema bugetului, am fost din nou la partid la şedinţe şi am întrebat: „susţineţi toţi?“. „Sigur, sigur“, au răspuns. Asta a fost marea mea dezamăgire, că nu te poţi baza pe ei deloc. Mi-aduc aminte ultima şedinţă de guvern în care a fost discutată problema bugetului şi am avut o dispută foarte dură cu d-l Tăriceanu, el a zis că „asta e, nu se poate“ şi atunci am spus: „d-le premier, accept bugetul așa cum este, dar vă rog un lucru minimal, să spunem la briefingul de presă doar atât: pentru anul viitor, educaţia nu este prioritate naţională, să ştie clar lumea, aşa e onest“. Şi a stat Tăriceanu, s-a legănat cu scaunul vreo trei minute şi apoi a zis: „măi, nu pot face lucrul ăsta“. El a ieşit singur la briefingul de presă, pentru că eu am zis că nu mai ies şi când am ajuns la minister îl auzeam la televizor spunând că „vom face în educaţie cutare și cutare chestie, prioritate naţională...“. Eu ştiam clar că nu se mai poate face nimic din toate alea. Atunci am decis să demisionez. Experienţa cea mai interesantă a fost după. Să vezi cum un întreg aparat guvernamental face presiuni să revii asupra deciziei. Am fost țintă la tot felul de ameninţări şi seducţii să revin asupra deciziei...

Interviu cu MIRCEA MICLEA, fost ministru al Educaţiei, realizat de ANDREEA PORA