Pe aceeași temă
La Senat am organizat o dezbatere cu tineri care au trecut prin sistemul de protecție. Ei împliniseră vârsta de 18 ani și mi-au povestit direct, de la om la om, experiențele prin care au trecut. Au fost povești zguduitoare, unele dintre ele vor fi rezumate în raportul integral pe care am să-l fac public și care conține mult mai multe informații decât acest mic fragment pe care îl publicați. A fost un fel de strigăt. Concluzia mea a fost că există o mare, o imensă nevoie de ajutor, pentru că nimeni nu le poate lua apărarea, iar în foarte multe cazuri ei sunt agresați, abuzați și blamați pentru faptul că sunt abuzați. Pe sistemul blame the victim, care funcționează în România în continuare. Și atunci am hotărât să merg mai departe și să fac eu însumi o anchetă cu mijloacele pe care mi le pune la dispoziție Constituția, ca senator ales al poporului. Să mă implic și să încerc să văd cu ochii mei ce se întâmplă în acest sistem zis de protecție a copilului.
Ce v-a frapat, ce v-a șocat în primul rând în toată această experiență pe care ați avut-o?
Lipsa de speranță a acestor copii cu care am stat de vorbă, o lipsă totală de orizont. Ați văzut cifrele din raport. Sunt circa 57.000 de copii în total în sistemul de protecție. În jur de 19.000 sunt în continuare în case de copii. Ei nu știu ce se întâmplă cu ei, nu au niciun fel de perspectivă educațională, foarte mulți dintre ei sunt trecuți în învățământul special în mod abuziv. De fapt, pentru a veni să satisfacă nevoile sistemului de învățământ special. Învățământul special este unul cumplit, adică este un mod de a gara niște copii până la 18 ani, astfel încât ei să fie izolați și să nu intre în comunitate, să nu intre în viața reală, să nu li se dea nicio șansă. Ca să aveți o idee, în clasa a VIII-a se învață tabla înmulțirii! Și nici pe aia n-o știu, am verificat eu. La 18 ani li se spune: s-a terminat perioada în care statul vă ocrotește, aici e poarta centrului, vă rugăm să eliberați... N-au niciun fel de pregătire pentru viață. Educația e zero, n-au meserii, n-au niciun mod de a rezista și ies în stradă. Foarte mulți tineri mi-au spus că sunt de fapt carne de tun, carne de prostituție, la cheremul probabil al unor traficanți de carne vie, de mână de lucru. Foarte mulți se îmbolnăvesc repede, uneori se îmbolnăvesc chiar în centru, foarte grav. Și mulți mor. Alții se sinucid. Rata de sinucidere între tinerii între 18-20 de ani care ies din centre e mare, pentru că sunt confruntați dintr-o dată cu o viață căreia nu-i pot face față.
Există cifre referitoare la numărul copiilor băgați în aceste școli speciale?
Peste 21% din copiii din școlile speciale sunt copii în îngrijirea statului, deși aceștia reprezintă doar 1,5% din populația copiilor României. De ce spun că deseori e un abuz? Copiii ăștia trec prin diverse traume de la naștere, au fost abandonați inițial sau au fost scoși de la părinții lor pentru rele tratamente, care se întâmplă foarte des, sau din pricina unei extreme sărăcii. Ajung în casele de copii, acolo dau de un mediu cu totul diferit de cel familial, cresc și, evident, ca niște seismografe, încep să reacționeze. În loc ca sistemul să vină în întâmpinarea acestor probleme, care sunt de anticipat, să vină cu asistență psihologică, cu psihoterapie și să trateze cazul fiecărui copil, sistemul are o soluție „de aur“: medicamentele neuroleptice. Cum un copil începe să devină mai violent, mai nemulțumit, mai agresiv, cum nu se mai supune regulilor de cazarmă, este dus la spitalul de boli psihiatrice, este internat pentru două săptămâni sau mai mult, i se instalează un tratament cu medicamente împotriva schizofreniei sau paranoiei, medicamente foarte puternice, tratament care este administrat ani în șir.
Pare ceva desprins din poveștile de groază pe care le auzeam și în timpul lui Ceaușescu, și în anii imediat de după revoluție. În raport dați cazuri de copii transformați în „legume“. A cui e responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă?
Teoretic, un astfel de copil trebuie reevaluat o dată la trei luni. Reevaluările astea se fac sau nu se fac. Se fac în principiu de către medicul specialist în pedopsihiatrie, adică psihiatrul pentru copii, o dată la trei luni. Sunt multe cazuri în care asistenta medicală din centru se duce la medic cu vraful de fișe medicale și medicul completează automat. Fenomenul este la scară națională și este foarte grav. Am cerut de la județe exact situația copiilor care sunt tratați cu neuroleptice și am putut să fac o hartă a acestui fenomen. E un fenomen care reia o practică mai veche din perioada comunistă de tratament psihiatric al celor care deveniseră incomozi. S-a vorbit la un moment dat în România de psihiatrizarea protestatarilor politic. În Uniunea Sovietică, atunci când au fost desființate lagărele de muncă, tot așa, li s-au aplicat tratamente psihiatrice celor care se împotriveau regimului, cunoscut sub numele de psihușca. Acum, zilele astea, am citit un raport al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului care arăta că în Spitalul Neuropsihiatric de Copii de la Siret, între 1980-1989 au murit 340 de copii. Deci, psihiatrizarea e o practică care a fost exportată din regimul comunist și care este continuată într-o formă ceva mai soft în zilele noastre pe acești copii instituționalizați.
Ce se ascunde în spatele acestor practici, interese financiare?
Cu siguranță interese financiare. Un copil care este introdus în categoria de copii cu dizabilități primește automat mai mulți bani de la stat, subvenția e mai mare și atunci el e mai „interesant“ pentru sistemul de protecție. Din păcate, banii ăștia nu știu unde se duc. Ce pot să vă spun e că în toate cele 17 centre de plasament pe care le-am vizitat în toată țara, nu am văzut nici măcar un singur psihoterapeut. Se dau pastile, se fac uneori ședințe cu psiholog, dar care sunt doar ședințe de evaluare și testare. Niciunul dintre psihologii pe care i-am întâlnit nu avea o formare de psihoterapie. Ceea ce arată că, de fapt, scopul sistemului nu e să însănătoșească copilul, ci să-l țină cu botul pe labe, să-i oprească dezvoltarea. Pentru că asta se întâmplă cu un copil căruia îi administrezi neuroleptice. Singurul avantaj dobândit este liniștea personalului din centru. Care are o viață dificilă, sunt oameni care nu erau totdeauna bine plătiți, acum li s-au mai mărit salariile, și atunci, ca să nu aibă probleme, să doarmă liniștiți, să-și bea cafeluța, practică acest tip de tratament ca să liniștească populația din cămine. E teribil ce se întâmplă. Am văzut izolatoare. Izolatorul într-un centru pentru copii este o încăpere foarte mică, de multe ori fără geam, în care copilul este încuiat atunci când nu e cuminte. Au fost copii care mi-au povestit că au stat câte trei sau patru săptămâni în izolator, fără să li se dea drumul nici măcar la masă. Acest lucru încalcă Convenția ONU împotriva torturii, pe care România a semnat-o, pentru că e o formă de tortură să ții închis un copil la 14-15-16 ani, într-o încăpere de 2x2 m, timp de 4 săptămâni.
Faptul că unele clădiri au fost renovate cu termopane, gresie și faianță la baie și la bucătărie nu ameliorează lucrurile. Faptul că i te adresezi unui copil cu înjurături și că atunci când psihologul intră în centru începe prin a înjura fetele și a le întreba de câte ori s-au... mă rog, cuvinte nereproductibile, nu contribuie la confortul psihic și la stima de sine a copilului. Deseori am văzut relații foarte tensionate între copii și personal, care pornesc de la lipsa de respect, de fapt, de la culpabilizarea copilului. „Ce sunt eu de vină că mă-ta te-a abandonat?“, o frază pe care am auzit-o de nu știu câte ori, spusă direct copilului. „Eu te cresc, că mă-ta te-a lăsat.“ Genul ăsta de interacțiune face din copil o victimă, îl rușinează în fața comunității.
Sumele alocate acestor copii sunt undeva între 2.100 lei și 7.000 lei pe lună (în unele sectoare din București depășește și 8.000 lei pe lună), ceea ce pare foarte mult. Ajung acești bani într-adevăr la copil?
Nu, acești bani se fură. Ajung exact în buzunarele cui trebuie. Copilul ar trebui să primească doar o sumă de 28 de lei pe lună, bani de buzunar, pe care nu-i primește, pentru că din această sumă i se rețin bani pentru săpun, pentru hârtia igienică, uneori pentru medicamentele cu care sunt psihiatrizați, pentru că li se spune: „nu toate medicamentele sunt decontate de Casa de Asigurări, ce, vrei să-ți plătesc eu tratamentul psihiatric?“. Adică nu numai că îi dopează, dar le și iau din buzunar pentru a-i dopa. De ce se întâmplă asta? Pentru că acești copii sunt copiii nimănui. Ei sunt obiect pentru jumuleală de către personalul din centru, de către DGASPC-uri, care plătesc diverse servicii sociale, dintre care foarte multe nu au loc, sunt fictive. Nu există, cum spuneam, psihoterapie, se fură din mâncare într-un mod sistematic, se fură benzină. Au venit la mine șoferi din DGASPC-uri și mi-au povestit cum se truchează kilometrajul mașinilor ca să se fure din benzină. Este o bătaie de joc.
Un alt aspect foarte tulburător este că acești copii, care la un moment dat devin adolescenți, tineri, neavând niciun fel de venit, niciun fel de bani de buzunar, ajung foarte ușor să fie victima unor speculanți, unor manipulatori, a unor traficanți de carne vie. Fenomenul prostituției, atât la fete, cât și la băieți, este foarte răspândit în centrele de plasament, personalul fiind la curent cu asta. Copiii sunt învățați să ofere servicii sexuale pentru bani, pentru că și ei au dorința de a avea câte o haină, câte un telefon mobil. Și de unde să-și procure banii pentru aceste lucruri? DGASPC nu le oferă nimic. Și atunci cad victimă unor abuzatori și se creează rețele de prostituție în jurul centrelor de plasament.
Dar la nivel de autorități se cunosc lucrurile acestea? Nu se fac controale, nu se știu?
Se ascund. De câte ori apare câte un scandal în presă, au fost reportaje cu copii abuzați, cu copii care s-au sinucis, uneori cu implicații politice, se acoperă repede. Și chiar instituții cum ar fi Avocatul Poporului sau Avocatul Copilului, creat recent prin lege, Consiliul pentru Monitorizarea Implementării Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, care funcționează în subordinea Senatului și care nu a făcut nimic de aproape doi ani, nu au făcut nici cea mai mică acțiune. Eu, de când am început să mă ocup de copii, am primit mesaje, scrisori, semne disperate, e-mail-uri de la copii abuzați, din centre sau din familii de plasament. Și de fiecare dată le-am trimis mai departe la parchetul județului respectiv.
Există un articol în Convenția Drepturilor Copilului, la care România e parte, care spune că copilul se poate plânge direct, nu are nevoie de niciun fel de mediator. Și ăsta e și temeiul pentru care public acest raport. Cum poți să nu ajuți un copil? În majoritatea cazurilor tutela lor o are directorul general al DGASPC, care este chiar păzitorul lor, dar este chiar cel care-i abuzează indirect. Și atunci, ei sunt puși într-o situație paradoxală. Nu se pot adresa singuri justiției pentru că ar trebui să fie reprezentați de însuși abuzatorul lor. Dar există acest articol în Convenția pentru Drepturile Copilului care spune că un copil nu are nevoie de nimeni ca să se plângă.
Dar care e explicația profundă a ceea ce se întâmplă? Că sunt ținuți în această stare de dependență, că alții sunt tratați cu neuroleptice, tot ce mi-ați povestit. De ce face sistemul toate astea?
În primul rând, trebuie văzut ca un lanț de servicii, de firme, de clientelism politic. Dau un exemplu. Există și așa-numitele „apartamente“, în care s-au spart centrele de plasament cu mulți copii și în care stau câte 8-10 copii în niște apartamente, unde vin și niște educatoare, îngrijitoare, un personal care are grijă de ei. Până nu de mult, era un sistem foarte normal. Doamna respectivă, asistenta, educatoarea mergea la supermarket și făcea cumpărăturile pentru săptămâna respectivă ca să le facă de mâncare. Deseori îi lua cu ea și îi obișnuia, „uite, un pachet de unt costă atât, un ou costă atât, o sticlă de lapte...“. Era ceva care semăna cu viața unui copil dintr-o familie. De câțiva ani lucrul ăsta nu se mai întâmplă. S-a luat măsura generală să se facă niște firme care livrează anumite cantități de produse standard la ușă. Firme de apartament. Am spus totul. S-a gândit cineva la beneficiul copilului? Nu. S-a gândit la beneficiul firmelor, să pună mâna pe banii care sunt destinați copilului. Tot așa sunt firme așa-zis de consiliere psihologică sau de asistență socială care ar trebui să livreze servicii și nu livrează. Unde e beneficiul copilului în chestia asta?
Totul este învăluit într-o teribilă secretomanie. Presa nu poate pătrunde, chiar dumneavoastră povestiți în raport cum ați fost ținut ore întregi la poarta câte unui orfelinat. E legislația care ridică ziduri în jurul acestor orfelinate ca să nu se afle ce se întâmplă? Și ce se poate face în mod concret?
DGASPC invocă o HG, deci o legislație secundară, care vorbește despre dreptul la imagine al copilului și dreptul la intimitate al copilului. În numele acestor două drepturi, ei interzic de fapt accesul oricărei persoane din exterior, dacă nu are o convenție semnată cu DGASPC. Pe baza unor astfel de convenții au fost și sunt asociații care reușesc să intre în centre. Din fericire, există, de pildă, asociații de voluntari care se duc acolo și fac lecții de pregătire, meditații cu copiii pentru școală. Există alții care se duc și fac logopedie. Încă o dată: nu e statul, sunt ONG-uri, unele de voluntari, care sunt tolerate să facă ceea ce statul ar trebui să facă. În afara lor nu poate intra nimeni în centre. În nici un caz presa. Dacă le e frică de cineva, le e frică de jurnaliști. Pentru că, atunci când au intrat jurnaliștii, au publicat imagini devastatoare.
Situația copiilor care sunt dați asistentelor maternale e totuși mai bună?
Nu neapărat, din păcate. Fenomenul asistenței maternale, care a părut că rezolvă o parte din sistemul de protecție în momentul în care Adrian Năstase a găsit acest subterfugiu pentru a răspunde îngrijorărilor baronesei Nicholson, părea într-adevăr o soluție atunci. Pentru că ideea a fost să li se dea acestor asistenți maternali salariu și alocația de creștere a copilului, care astăzi e de 600 de lei de copil pe lună, și copilul să beneficieze de condițiile similare unei familii, chiar dacă nu e o familie de adopție, e totuși o familie. În practică, aproape 80% din sistemul de asistență maternală în România s-a ruralizat. Pentru că un asistent maternal primește salariul minim, care este 1.900 de lei. Se adaugă 600 de lei pentru un copil, înseamnă 2.500. Dacă iei doi sau trei copii, poți să crești la 3.000-3.500 de lei, ceea ce în mediul rural este o sumă care face diferența.
De ce e rău că s-a ruralizat?
Deseori copiii aceștia sunt puși la muncă, sunt discriminați, sunt situații în care sunt bătuți tare. Am întâlnit cazuri în care se face asupra lor un abuz religios. Sunt mulți copii în asistență maternală în familii neoprotestante și deseori neoprotestanții exercită un fel de tiranie asupra lor, în sensul de a îi convinge să asiste la toate slujbele religioase ale confesiunii lor ș.a.m.d. Vă spun din ce am întâlnit. Supravegherea de către DGASPC a asistenților maternali din mediul rural este foarte superficială. Ei vin acolo o dată pe an, completează niște fișe în cârdășie cu asistentul maternal și dispar. Nu se interesează nimeni cu adevărat de felul în care acești copii trăiesc. Din pricina faptului că în multe cazuri familia urmărește salariul, și nu copilul.
În mod pragmatic, oamenii îmbină, desigur, niște necesități financiare cu generozitate, probabil.
Unii le îmbină, alții nu le îmbină. Repet, am întâlnit cazuri de abuz și, iarăși, asta din pricina faptului că DGASPC nu este vigilent. Un copil aflat în plasament maternal pentru el este o situație rezolvată. Or, copilul nu este rezolvat. O altă situație care se întâmplă în plasament, din păcate, este că în jurul vârstei de 11-12 ani, și asta e media unor observații pe care le-am făcut, asistentul maternal vine înapoi la DGASPC - se confruntă cu o situație deosebită, pleacă în Italia, divorțează, face un alt copil etc., fapt este că el consideră că misiunea lui s-a încheiat. Și depune copilul pe care l-a ținut de la vârsta de câteva luni până la 12 ani la poarta centrului de plasament. Și atunci urmează un fenomen mai teribil, pe care eu l-am numit „al doilea abandon“. Primul abandon a trecut oarecum neobservat psihologic, chiar dacă el a avut efect – copilul s-a trezit într-o familie în care, în destule cazuri, era lebăda neagră între lebedele albe. Dar la 12 ani se confruntă cu o realitate mult mai teribilă. Se trezește într-o masă de copii cu care n-are nicio legătură, care au crescut în cu totul alte condiții decât el, persoana de referință dispare din viața lui și atunci de regulă începe fenomenul eșecului școlar. La vârsta asta, în copil, în adolescent se întâmplă niște transformări. E o situație de revoltă. Și poate să intre în forme de agitație, de agresivitate, de revoltă. E momentul în care centrul începe să-l ducă la spitalul de psihiatrie. Se acompaniază cu eșec școlar. I se instalează un tratament neuroleptic și e trecut în învățământul special. Și de aici, drum drept pe linia condamnării lui.
Cum stăm cu adopțiile? Aici e iar o mare problemă. Rata adopțiilor interne e destul de mică, sunt tot felul de dificultăți birocratice. Care e procentul copiilor adoptați de români?
E foarte mic. Din 57.000 de copii în grija statului, doar 700 au fost adoptați în 2016, iar anul trecut 1.200. Legea actuală a adopțiilor e o lege foarte restrictivă, îngreunează șansa unui copil la o familie. Un minor poate fi declarat adoptabil numai după ce au fost consultate și și-au exprimat acordul toate rudele de până la gradul IV. Un dosar de adopție poate fi blocat acum până ce autoritățile obțin certificatul de deces al stră-stră-bunicului. Legea interzice și adopția internațională, care odată fusese deschisă. Am întâlnit în vizitele pe care le-am făcut copii care ar fi putut fi adoptați, găsiseră și adoptatorul, uneori erau pe punctul să fie adoptați chiar de asistentul maternal care îi luase în îngrijire și, în ultimul moment, s-a opus părintele natural, care nu fusese decăzut din drepturile părintești, care rămăsese undeva în peisaj. Copilul nu a putut fi adoptat și asta a generat, bineînțeles, o criză afectivă teribilă în copil, pentru că el se atașase de asistentul maternal sau de familia potențial adoptivă. Într-adevăr, rata de adopții este foarte mică. USR a depus în parlament o inițiativă de modificare a Legii adopției, în sensul simplificării procedurii și obținerii acordului urgent. Pentru că de multe ori sunt urgențe și în adopții.
E mai strictă legea adopților internaționale la noi decât în UE sau în alte părți?
Există doar pentru familiile de români stabiliți în străinătate. Străinii n-au nicio șansă. Interzicerea adopțiilor internaționale pentru străini a fost generată de un fenomen care a apărut în anii ’90, de vânzare a copiilor. Vânzarea se făcea uneori de la părinți, alteori de la DGASPC-uri, adică de la centrele de plasament.
Totuși, nu putem trăi 30 de ani sub spectrul a ceea ce s-a întâmplat în primii ani după revoluție. Până la urmă, e treaba statului să urmărească aceste lucruri. Nu ar fi preferabil pentru copii să fie adoptați în străinătate decât să stea în orfelinate?
Soluția optimă pentru un copil în grija statului, dacă există una, este adopția. Internă sau internațională. Pentru că adopția înseamnă o familie care îl iubește, care îl ia de suflet, nu îl ia pentru bani, care eventual poate să beneficieze de o alocație de plasament pentru copil. E o adevărată familie în care copilul poate să crească.
Interviu realizat de ANDREEA PORA
