Pe aceeași temă
Economiile de piață au o evoluţie ciclică, cu suișuri şi coborâșuri. Este posibil ca, pe plan mondial, anul 2019 să corespundă finalului unui ciclu şi apropierii de o nouă recesiune, la circa 11-12 ani după recesiunea precedentă. Dacă privim la întreaga istorie a Statelor Unite, constatăm că perioada medie dintre două recesiuni a fost de circa cinci ani, dar politicile keynesiene aplicate după 1945 au avut darul de a lungi semnificativ respectivele intervale, ce-i drept, cu preţul acumulării unor dezechilibre macroeconomice tot mai mari. Chiar şi ieşirea SUA din ultima recesiune s-a făcut printr-o politică monetară neortodoxă, neverificată anterior în istorie, de pompare în economie a unor mari cantități de „bani ieftini“.
Pe plan european, în anul 2019 vom şti dacă divorţul Uniunii Europene de Marea Britanie va fi unul amiabil sau unul care va fi marcat de resentimente. De asemenea, la acel moment vor fi probabil mai clare caracteristicile Europei cu mai multe viteze, precum şi modificările pe care această nouă arhitectură le va aduce în bugetul comunitar pentru următorul exercițiu (2021-2027).
În fine, pe plan intern, este posibil ca în 2019 să vină la scadență nota de plată pentru stimularea nejustificată a economiei prin relaxări fiscale, începând cu a doua jumătate a anului 2015. Trebuie precizat faptul că, atât timp cât economia românească se găsea într-un deficit de cerere, adică între 2010 şi primul trimestru din 2016, o astfel de stimulare a economiei prin relaxări fiscale ar fi avut un sens economic. Dar începând cu primul trimestru din 2016, când economia a trecut într-o fază de excedent de cerere, aceste relaxări fiscale nu au făcut decât să pună gaz pe foc, într-un mod care, inevitabil, va necesita corecții.
O precizare importantă este aceea că tot ce am afirmat mai sus nu trebuie considerat ca o profeţie, întrucât economia, fiind o știință despre comportamentul uman, este o disciplină probabilistă, şi nu una deterministă. Perspectiva economică nu poate fi evaluată cu exactitate, deoarece ea este rezultatul a miliarde de decizii micro, unele dintre ele iraționale; cel mult, putem învăţa din lecţiile trecutului şi putem încerca să nu repetăm greșeli pe care le-am comis deja.
Care sunt prognozele privind creșterea economică europeană și globală?
O prognoză pe doi ani în avans într-un domeniu atât de volatil precum macroeconomia este o provocare contestabilă. Anticipările actuale descriu o creștere a economiei cu 3,5-3,6% în anul 2019. Economiile dezvoltate sunt așteptate să crească cu 1,7-2%, cu un plus pentru Statele Unite (2,5%), care beneficiază (încă) de o abundență de capital, forţă de muncă şi productivitate.
Pentru zona euro, prognoza de creştere pentru anul 2019 rămâne în intervalul 1,4-1,5%. Economiile emergente sunt prognozate cu creşteri de 4,9-5,1%, ceea ce arată că, la nivel mondial, continuă procesul de convergență între state, chiar dacă nu şi în interiorul acestora. Economia Chinei ar putea creşte spre 6-6,3%, în timp ce India va accelera înspre 7,6-7,8%.
În ceea ce privește România, prognozele organismelor internaționale converg către o rată de creștere de circa 3,2% în 2019, adică un nivel consistent cu potențialul de creștere actual al economiei noastre. Când vorbim de potențial de creștere, ne gândim la acel ritm de creştere la care poate spera o ţară pe baza dotării cu capital, forţă de muncă, productivitate şi care poate fi menţinut pe termen lung, fără a afecta echilibrele macroeconomice. Vestea rea este că potențialul de creştere nu poate fi mărit artificial, prin relaxări monetare, fiscale sau salariale. Vestea bună este că el poate fi crescut durabil prin reforme structurale.
OECD recomandă o accelerare a reformelor amânate (în România). Ce reforme amânate avem, cât ne costă această amânare şi cum putem recupera timpul pierdut?
Așa-numitele reforme structurale sunt cele care contează cu adevărat pentru creșterea economică. Ele se adresează celor trei factori de producție care influențează creşterea produsului intern brut, şi anume: capitalul, forţa de muncă, productivitatea.
Acum capitalul poate fi influențat pozitiv prin reforme, strategii care să ducă la atragerea mai bună de fonduri europene, la stimularea investițiilor străine, la dezvoltarea Bursei de Valori.
Forţa de muncă depinde de refoma educaţiei, a sănătății, de o politică demografică atotcuprinzătoare. Avem nevoie atât de stimularea natalității, cât și de atragerea înapoi a forţei de muncă româneşti emigrate peste hotare, dar nu putem ignora permiterea imigrației forţei de muncă din state terţe în domenii cu deficit de personal. Nu în ultimul rând, trebuie să luăm măsuri pentru prelungirea duratei de viaţă active pentru cei care doresc să lucreze şi după împlinirea vârstei de pensionare.
Productivitatea depinde de progrese înregistrate în materie de cercetare-dezvoltare, în IT şi tehnică de calcul, în dezvoltarea infrastructurii de transport, în reforma agriculturii şi a turismului, îmbunătățirea eficienței energetice etc.
Un exercițiu în sensul celor de mai sus a fost făcut pe parcursul anului 2016, în cadrul strategiei România competitivă, care a prioritizat şi bugetat acţiunile pe care, până în anul 2020, ar trebui să le ia orice guvern din România, indiferent de culoarea politică, pentru a implementa reforme structurale precum cele de mai sus.
Efectul acestor reforme structurale ar consta într-o creștere potențială mai mare cu 2 puncte procentuale (de 5% pe an, în loc de 3% pe an), adică un spor de circa 3,5 miliarde euro în fiecare an. Câștigul pentru buget ar fi de circa o treime din această sumă, adică aproximativ 1,2 miliarde euro pe an.
Mai important însă este faptul că astfel de reforme structurale ar pregăti intrarea României în „nucleul dur“ al Uniunii Europene, adică al acelor state cărora nu le este frică de competiția internă şi externă (Germania, Olanda, Austria, Finlanda, Cehia, statele baltice). Într-un asemenea scenariu ar fi posibilă şi aderarea fără probleme la zona euro.
După abandonarea datei-ţintă de 2019 pentru intrarea României în zona euro, care ar fi un orizont de timp realist?
Presupunând că toată lumea realizează că adoptarea monedei euro nu este doar un proces monetar, în sarcina Băncii Naționale, ci presupune o îmbunătățire a competitivității în toate ramurile economiei şi că toată lumea se apucă de treabă la modul cel mai serios cu putință, estimez că în 6-7 ani România ar putea îndeplini condițiile pentru o aderare de succes. Desigur, lucrul cu „frâna de mâna trasă“ sau inegal între actorii din economie ar putea prelungi respectivul termen. Convergența este o noțiune complexă. Nu vorbim doar de o convergență nominală cu economiile zonei euro, de satisfacere a unor criterii economice, ci și de convergențe juridice, reale și culturale.
Convergența nominală este îndeplinită deja de România, începând cu luna septembrie 2015, şi se referă la cele cinci criterii de la Maastricht, privind nivelul inflației, al dobânzii, al deficitului bugetar, al datoriei publice şi al variației cursului schimb. Tot ce trebuie să facem este să nu afectăm, prin politici populiste, respectivii indicatori.
Condiționalitatea privind convergența juridică se referă la gradul de independență al băncii centrale faţă de celelalte puteri ale statului şi este solicitată în mod imperativ de Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. România nu îndeplinește această condiționalitate şi nici nu sunt semne că ar dori să o îndeplinească prea curând.
Convergenţa reală, aproximată prin criterii precum PIB/locuitor la Paritatea Puterii de Cumpărare, structura pe ramuri a economiei, gradul de deschidere a economiei (importuri şi exporturi ca procent din PIB), sincronizarea cu ciclul de afaceri european etc. Pentru a atinge aceste criterii sunt necesare reforme structurale de genul celor amintite anterior. Un mare pericol îl constituie şi promovarea de reforme structurale până la momentul adoptării euro şi abandonarea lor după aceea, aşa cum au procedat statele mediteraneene (Grecia, Cipru, Italia, Portugalia). O convergență reală trebuie asigurată înainte, în timpul şi după adoptarea monedei euro, altfel exercițiul are toate șansele să se transforme într-un fiasco. Cu alte cuvinte, vorbim de o cursă de maraton, şi nu de una de 100 de metri.
În fine, dar poate mai importantă decât toate celelalte, reforma culturală. Prin aceasta înţeleg adoptarea pe scară largă, în societatea românească, a valorilor central şi nord-europene, în opoziție cu valorile sud-europene: onorarea contractelor şi a cuvântului dat; plata datoriilor (inclusiv atunci când valuta de referință se apreciază); competivitate prin creșterea productivității, şi nu prin devalorizări ale monedei; creșterea PIB prin reforme structurale, şi nu prin stimuli fiscali etc. Aici va fi cel mai mult de muncă şi decisiv va fi rolul elitelor (nu neapărat al celor politice). Vestea bună este că poporul român este maleabil şi disciplinat, iar dacă i se explică aşa cum trebuie, poate adopta un comportament corespunzător. Vestea proastă este că elitele capabile să explice astfel de concepte sunt extrem de rarefiate (ca să nu spun inexistente). De aici, adică de la imprimarea unui set de valori cu valențe social-economice, cred că trebuie începută reclădirea societății românești.
Interviu realizat de LIDIA MOISE
* Părerile exprimate sunt personale şi nu angajează în niciun fel Banca Naţională a României
