Pe aceeași temă
Cum se vede lumea de astăzi, inundată de fake news-uri și „realități alternative“, prin ochii celui care a cunoscut o copilărie sovietică?
„Competența“ mea în această problemă nu cred că este mai mare decât a oricărui om care a trăit în comunism, că e vorba de URSS sau de o țară „frățească“ din lagărul patronat de Moscova. Am avut o viață dublă pe timpul URSS (unul era adevărul de acasă și altul cel de la școală, adevărul oficial) și aveai nevoie de timp și efort ca să te acomodezi cu această schizofrenie: să nu spui ce gândești și, în același timp, să spui ce voiau să audă alții de la tine. Această scindare interioară nu putea să nu te marcheze, să nu deformeze suflete, să nu relativizeze distincția dintre bine și rău. Învățai de timpuriu să te adaptezi, să minți, să împrumuți „culoarea mediului“ pentru a nu avea probleme. Toți știau că era o convenție, o mascaradă și, dacă s-ar fi văzut de la o parte, ar fi descoperit un bâlci de fizionomii caraghioase, schimonosite, aducând cu unele personaje din picturile lui Bosch sau din desenele „nebune“ ale lui Goya. Nu în zadar vorbea Havel despre „viața în adevăr“, ca soluție pentru destrămarea cortinei de minciuni și „realități alternative“, construite din rituri calpe și ficțiuni, bazate pe „logocrație“ – termen folosit de un alt mare spirit antitotalitar, Czesław Miłosz, în Gândirea captivă.
Azi trăim într-un alt simulacru, dar care nu este neapărat un Matrix digitalizat, ci suma unor percepții eronate, cauzate de influența manipulatoare a unor surse de informare și propagandă. Luăm de bune știri false, tratăm cu seriozitate opinii întemeiate pe simple umori sau premise eronate, întrucât n-avem discernământ, răbdare, spirit critic sau, pur și simplu, pentru că suntem prea grăbiți. Dacă în URSS eram zidiți între patru pereți (nici măcar gândul unei evadări în Lumea liberă nu ne vizita!, ca pe voi, românii de dincoace de Prut), libertatea de care dispunem în „democrație“ e subminată de manipulare. Suntem în „post-adevăr“, dar nu pentru că n-ar exista adevărul, ci pentru că el nu mai proiectează o imagine coerentă despre sine, e fragmentat, e relativizat, schimonosit uneori până la inversul său, e așezat în diverse racursiuri, colorat afectiv, instrumentat cu intenție. Am ieșit din pușcărie, dar am nimerit într-un câmp minat, într-o pădure în care ești pândit la tot pasul de ambuscade, gropi cu țepușe, de atacurile unor prădători. Ai nevoie de multe abilități ca să poți traversa în siguranță acest desiș abscons.
În spațiul postsovietic de unde vin eu, cortina fake news-urilor și realităților „alternative“, ieșite de sub teascurile propagandei rusești, camuflează un genocid produs de regimul Putin de circa patru ani în Ucraina. Să ne amintim: la început Europa și lumea întreagă era anunțată că la Kiev s-a instalat o „juntă fascistă“; apoi s-a spus că „omuleții verzi“ sunt gărzi de autoapărare ale localnicilor din Crimeea, nicidecum trupe regulate rusești pe care tot Putin, mai târziu, după anexarea peninsulei, le-a devoalat, lăudându-se (vanitatea, iată, i-a fost mai tare decât prudența) că acestea au acționat la ordinul său direct.
O minciună monstruoasă, emblematică, învăluită în abur de tămâie, a mai fost și răspunsul patriarhului rus Chiril la scrisoarea întâiului prelat al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonate canonic Moscovei, în care acesta l-a rugat să intervină pe lângă Putin pentru a opri invazia rusă: „Frate întru Hristos, i-a spus Chiril, prezența militarilor ruși în Crimeea este spre binele vostru. Ei sunt acolo ca să vă apere, să vă protejeze. Să nu vă opuneți. Mai târziu veți înțelege“.
Minciuna are însă picioare scurte, adevărul până la urmă iese la suprafață. Ca în episodul cu ceasul Breguet, de 30.000 de euro, de la încheietura mâinii aceluiași Chiril, dintr-o poză, ceas pe care oamenii lui s-au grăbit să-l șteargă la Photoshop, după ce net-ul explodase de ironii și pamflete pe seama „sărăciei“ și „smereniei“ predicate de un patriarh ahtiat de huzur. Doar că ageamii fiind, IT-iștii Sfintei Biserici Ruse s-au umplut de ridicol: ceasul a dispărut, dar reflecția lui în tăblia lustruită a mesei de mahon rămăsese!
Vorbiți despre un război al identităților care încă mai clivează societatea basarabeană între reprezentările despre România și cele despre Rusia. Ce rol mai are acesta în imaginarul politic din Moldova?
Are un rol esențial, pentru că, în Moldova, la atâția ani după 1991, se mai duce o luptă pentru identitatea națională. Românilor basarabeni li s-a născocit o limbă diferită decât limba lor maternă (era aceeași, dar n-aveai voie să declari asta) și un alfabet care le-a pocit felul în care articulează cuvintele (deznaționalizarea sovietică a fost și un experiment antropologic!). Basarabenii sunt un popor orfan, căruia i s-a spus cu îndărătnicie decenii la rând că mama lui înstrăinată e o zgripțuroaică, iar cotoroanța care l-a „înfiat“ e o zână din poveste. În Constituția R. Moldova figurează în continuare drept limbă de stat un idiom fictiv – „limba moldovenească“, și nu știm când va exista voința politică pentru a înlătura această anomalie. Dacă sub ruși erau interzise, arestate, azi valorile naționale în Basarabia sunt traficate, au devenit obiect de negociere între regimul oligarhic de la Chișinău și restul societății: „S-ar putea să votăm limba română, în schimbul imunității în raport cu tot ce-am furat“.
Avem o populație scindată – există elementul rusofon, care votează partidele pro-Kremlin, indiferent de liderii care se perindă la conducerea lor. Acestora li se alătură minoritarii găgăuzi, care preferă rusa în comunicare. Numărul alegătorilor pro-Est a rămas constant în ultimii 27 de ani: în jur de 30%. Și există elementul românofon – foarte pestriț în opțiuni: avem moldoveni nostalgici; moldoveni stataliști; moldoveni proeuropeni, dar ezitanți în ce privește Unirea cu România; avem unioniștii pragmatici, moderați; și unioniști „puri și duri“. Pentru dezbinarea acestor categorii de români basarabeni s-au folosit cele mai diverse diversiuni, inclusiv inventarea unor animozități între forțele proeuropene, antioligarhice, în funte cu PAS și Platforma DA, și partidele unioniste. Atunci când aceste disensiuni au fost măcar provizoriu puse între paranteze, în fața unui pericol flagrant, cum ar fi fost capturarea Chișinăului de socialiștii proruși, solidaritatea națională a funcționat, a dat roade.
Am fi reușit și în octombrie 2016, când Maia Sandu ar fi trebuit să câștige alegerile prezidențiale, dacă fake news-rile difuzate de televiziunile lui Plahotniuc și Dodon n-ar fi produs un efect atât de devastator, dacă diaspora n-ar fi fost obstrucționată la vot și dacă nu s-ar fi folosit, în contrapartidă, „desantul electoral“ din Transnistria, ceea ce nu s-a mai putut face acum, la Chișinău.
Crimeea 2014 a fost un wake up call. Întreaga lume a înțeles că „(re)vin rușii“. Credeți în pericolul ca Vestul să uite, să obosească și să revină la business as usual cu Moscova revizionistă?
Mi-e teamă că da. Sunt mari șanse ca realpolitik-ul să înlocuiască în atitudinea Vestului abordările etice, exigențele privind drepturile omului, suveranitatea popoarelor, pluralismul și libertatea de exprimare. Rușii sunt obișnuiți să trăiască într-o perpetuă stare de război, să suporte privațiuni, să se simtă amenințați de restul lumii – de aceea disidenții lor sunt otrăviți cu polonium, împușcați sub zidurile Kremlinului. În schimb, actuala stare de izolare și sistemul de sancțiuni împotriva Kremlinului, a oligarhiei ruse, provoacă un vădit disconfort în unele cercuri politice influente din Occident. „Afacerile noastre au de pierdut!“ – se aude din când în când pe la diverse forumuri (ce să mai zicem de fojgăiala din culise!). Iar Putin e foarte interesat să spargă unitatea occidentală, pentru a scăpa de sancțiuni. Și reușește în bună măsură. Exemple avem destule: Gerhardt Schroeder, fostul cancelar german, ajuns simbriaș la Gazprom și „aprod“ la ultima inaugurare a lui Putin ca președinte, conduita unor lideri politici din Ungaria, Cehia, Italia...
Era inevitabilă și previzibilă (re)venirea rușilor, reîntoarcerea lor la expansionism și la logica cetății asediate?
E suficient să aruncăm o privire spre evoluția lor istorică recentă. Rusia nu a avut decât scurte perioade de relaxare politică. Rușii sunt mai degrabă înclinați spre soluții radicale, brutale, de anihilare fizică și morală, decât spre o politică de persuasiune și dialog, iar când îți zâmbesc mieros sunt mai periculoși decât atunci când bat cu papucul în masă, ca Hrușciov la ONU.
Sindromul cetățenii asediate este probabil cel mai puternic refren al discursului rusesc actual. În mod ciudat, toată lumea îi vrea rău Rusiei, o pândește, o subminează, deși nimeni nu o împiedică să se dezvolte, să se mobileze în interior, dacă ar renunța la obsesia ei de a căuta inamici, de a vedea pretutindeni comploturi. Crizele, problemele lor interne care fac implozie sunt exportate în exterior prin expansiune și patimi militariste – asta ne-o spun și clasicii ruși. E o fugă de ei înșiși, de responsabilitatea de a se privi în față. Un refuz al igienei morale. Rușii cuceresc teritorii, dar nicăieri nu reușesc să convingă, să-și facă prieteni, să fie luați drept model.
Ce tip de narațiuni vedeți proiectate după 2014, momentul rupturii dintre Occident și Rusia, într-o societate devenită un veritabil battleground pentru cucerirea de „inimi și minți“?
Nu e vorba de cultura înaltă, ci de produsul deversat prin televiziuni: așa-zisul entertainment rusesc, îmbibat de propagandă și mituri războinice. Între acestea, cel al eliberatorului, al învingătorului în cel de-Al Doilea Război Mondial ocupă un loc central în imaginarul rusesc. E o narațiune compensatoare prin care Rusia încearcă să-și salveze „demnitatea“ în fața lumii, dar cu care de fapt se minte pe sine însăși, își acoperă slăbiciunile, neputința, incapacitatea de a ține pasul cu civilizația vestică. Și cea mai mare dovadă este că folosește tehnologie occidentală pentru a propaga o mentalitate de secol XIX și chiar mai veche – războinică, imperialistă, etatistă, intolerantă. Un amestec de ortodoxism, militarism și moravuri de Ev Mediu. Unii găsesc similitudini între această defazare istorică, propagată cu mijloace postmoderne, și militantismul islamic – un alt loser al competiției globale.
Rusia însă nu se reduce doar la Putin, la verticala puterii, la rețelele oligarhice din jurul Kremlinului, la visele eurasiatice ale lui Dughin. Vorbiți-ne despre Rusia Evgheniei Semionovna, de acel continent numit lumea clasicilor ruși.
Evghenia Semionovna a fost profesoara mea de limba și literatura rusă – o doamnă sensibilă, instruită, care a știut să ne cultive interesul pentru literatura rusă. De la ea am aflat despre marii clasici ruși, pe lângă programa școlii sovietice, impregnată de revoluționari, bolșevici, eroi comsomoliști. Primele recomandări de lectură, primele deschideri spre adâncimile și farmecul unor opere literare ale lui Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski, Gogol de la ea le-am primit. Am o amintire foarte luminoasă despre profesoara mea de literatură rusă, i-am frecventat cu plăcere cercul de lectură – eram vreo 5-6 elevi, desigur, mai multe fete decât băieți, și-mi amintesc după-amiezile de iarnă – se întuneca devreme – când înfruntam nămeții ca să citim din „Povestirile din Caucaz” ale lui Lev Tolstoi sau pe Gonciarov cu „Oblomov”, adunați în jurul unei mese cu veioză… Evghenia Semionovna avea un timbru blând, participativ, încât mult timp am perceput-o ca pe un personaj din cărțile pe care le citeam și le discutam. Literatura clasică rusă rămâne, după mine, vârful spiritualității rusești. Acest pisc nu a mai fost atins în epoca modernă.
Despre alegerile pentru Chișinău s-a spus ca au fost alegerile cel mai puțin geopolitice. Intră acest verdict în contradicție cu titlul volumului – „Vin rușii”?
Acest verdict este, după opinia mea, greșit. Am avut și de această dată la Chișinău un vot geopolitic și identitar. Andrei Năstase, candidatul dreptei antioligarhice, a fost susținut în turul doi și de partidele unioniste. E drept că discursul electoral, mai ales în primul tur, s-a focalizat mai mult pe anticorupție – care este problema principală a Moldovei. Rușii însă n-au dispărut nicăieri. Sunt în Transnistria, sunt destui la Chișinău și la Bălți, victoria candidatului socialist, Ion Ceban, i-ar fi făcut să jubileze. Rușii sunt prezenți și vor da o luptă decisivă în parlamentarele din toamnă, mai ales că actuala lege electorală, bazată de sistemul mixt, votată de partidul „proeuropean” al lui Plahotniuc în colaborare cu socialiștii proruși, le oferă șanse pentru a pune mâna pe putere…
Suntem în anul Centenarului, se vorbește mult despre Unire, dar există o reală decuplare a moldovenilor de spațiul informațional românesc. TVR nici până azi nu a revenit la volumul de emisie și de acoperire teritorială pe care l-a avut înainte de a fi fost expulzată de regimul Voronin. Azi, pe această frecvență națională emite unul dintre cele 4-5 posturi ale oligarhului Plahotniuc – principalul producător de „realități alternative” în Republica Moldova.
Să vă mai dau un alt exemplu. Am intrat recent într-un magazin „Adidas”, situat într-un mall din Chișinău, care comercializează echipamente de tenis. Și le-am întrebat pe vânzătoare, românofone și foarte amabile, de altfel, de ce nu ar orna frumosul lor magazin cu fotografii ale Simonei Halep: e totuși numărul 1 mondial feminin, e româncă, ar putea atrage mai mulți cumpărători, le-ar putea trezi spiritul de emulație. Am primit un răspuns descurajant: „Din păcate, cei care ne trec pragul sunt, de regulă, ruși, și ei nu vibrează la asemenea simboluri, își au propriile valori, interese…”. Asta ca să vedeți cum stăm și cu modul sănătos de viață în Basarabia. E plin de rusofoni în sălile de sport și fitness din Chișinău. Ai noștri trag sapa pe deal, lucrează în construcții la Moscova sau îngrijesc bătrâni în Italia.
Ce înseamnă victoria lui Andrei Năstase la Chișinău? Va genera unde de șoc și dincolo de Chișinău? În Moldova profundă? Este un moment de resurecție a forțelor autentic proeuropene?
Victoria lui Andrei Năstase, care s-a produs în ciuda tuturor pronosticurilor și a campaniei de diabolizare la care a fost supus, oferă Opoziției extraparlamentare, proeuropene și antioligarhice, un puternic atu înaintea alegerilor parlamentare din toamnă. O încurajare pentru cei care își pierduseră orice speranță de a pune capăt unui sistem mafiot ce controlează toate instituțiile statului. Dintr-o dată, imaginea Opoziției, persecutată, șicanată și intimidată, devine mai puternică și oferă încredere celor care ezitau să se implice.
Fundamental este ca aceste partide, PAS și PPDA și PLDM, care l-au susținut pe Andrei Năstase în alegerile din Chișinău, să rămână unite, să coaguleze în jurul lor toate forțele proeuropene și proromânești. Va conta foarte mult și cât va reuși Andrei Năstase ca primar al Chișinăului: el și echipa sa sunt de astăzi o „interfață” a Opoziției, o promisiune pentru o viitoare guvernare onestă la nivel național, care să scoată Moldova din mrejele mafiei și din zona influențelor rusești. Sper să fie ajutat de primarii din marile orașe din România, cu care s-a întâlnit și care i-au promis un transfer de experiență și proiecte comune.
Victoria Opoziției proeuropene la Chișinău solicită României și Occidentului o reconsiderare strategică în Republica Moldova, pentru că adesea judecă grăbit și superficial o realitate mai complexă decât pare la prima vedere.
Prin victoria de la Chișinău, moldovenii își mai acordă o șansă, după atâtea rateuri, pentru a demonstra că acest ținut poate avea și o altă soartă decât cea pe care o știm cu toții. Există un fatalism basarabean, determinat de nefericita așezare geografică – de margine a lumii românești, de lizieră a Europei –, sindromul monedei de schimb, al teritoriului mereu tranzacționat, de care te poți dispensa la rigoare. În Moldova nu suntem obișnuiți să mizăm pe oameni: oamenii au puteri limitate, virtuți îndoielnice, atitudini schimbătoare. Geografia, clima, influențele străine, orice ne-a determinat destinul, mai puțin lucrarea propriilor noastre mâini. Au reușit acum un veac înaintașii noștri din Sfatul Țării, când au avut curajul și clarviziunea să aleagă Unirea cu România – o reușită la o sută de ani! –, în rest am avut doar dezastre. Va fi greu să ne revenim, dacă eșuam și de această dată. Moldova se golește de populație, de cei care își mai doresc și mai speră ceva pentru pământul lor.
Interviu de OCTAVIAN MANEA
