Pe aceeași temă
Săptămâna trecută, presa internațională a fost dominată de o amplă dezbatere pro și contra pe marginea acordului istoric încheiat între Iran și comunitatea internațională. Conform acestuia, Iranul își va reduce cu 98% rezerva de uraniu (suficientă în prezent pentru fabricarea a 8-10 bombe) la un prag de îmbogățire de 3,67% (mult sub necesarul unei bombe). Timp de 10 ani, numărul centrifugelor va fi plafonat de la 20.000 la 6.104. Acordul impune sub coordonarea AIEA mecanisme nonstop de monitorizare și verificare a centrelor cunoscute de îmbogățire a uraniului de la Natanz și Fordow, precum și a întregului lanț de aprovizionare, cu posibilitatea de inspectare „oricând, oriunde“ a activităților suspecte. Astfel, perioada de fabricare a unei bombe nucleare este împinsă de la câteva luni la un an. În cazul încălcării acordului, sancțiunile ONU pot fi reactivate pentru 10 ani. Dar care ar putea fi impactul regional al acordului? Ne aflăm în fața unui malpraxis diplomatic? Se dă o șansă păcii sau se accelerează spirala războiului?
Un pariu inspirat din Nixon și Reagan
„Acesta este un acord sensibil și de departe preferabil opțiunii unui Iran neîncătușat, tot mai aproape de o armă nucleară. Marele său avantaj este acela de a îngheța eforturile nucleare ale Iranului pentru un deceniu de acum înainte“, concluzionează, pentru Financial Times, Nicholas Burns, fostul număr trei în ierarhia Departamentului de Stat, cel care a negociat sancțiunile impuse Teheranului în ultimii ani ai Administrației Bush.
Administrația Obama operează cu două premise fundamentale când prezintă efectele strategice ale acordului.
Pe de o parte, spun oficialii, războiul convențional în regiune devine mai puțin probabil. Diminuează în principiu imperativul pentru o capabilitate nucleară sunnită, reducând perspectiva unei spirale a înarmării. În plus, un Iran purtător de arme nucleare ar putea fi încă și mai predispus la asumarea unor campanii care să destabilizeze regiunea, peste efervescența pe care o vedem astăzi în susținerea clienților săi din Gaza, Liban, Siria, Yemen sau Irak. „Un Iran cu o umbrelă nucleară deasupra acțiunilor Hezbollahului, deasupra lui Assad sau peste amenințările către Israel ar fi mult mai periculos decât este astăzi“, spune Ben Rhodes, unul dintre actorii cheie din jurul lui Obama. „Să ne imaginăm cât de impulsionați ar fi clienții Iranului dacă ar exista un sistem de descurajare nucleară în spatele căruia s-ar putea ascunde și proteja de represaliile celorlalte națiuni“, susține și Colin Kahl, consilierul pe probleme de securitate națională al lui Joe Biden.
Pe de altă parte, acordul cu Iranul stă sub semnul unor mari construcții din trecut. Administrația invocă în mod direct precedentul strategic al unor inițiative diplomatice de succes, deși extrem de controversate la momentul elaborării lor, în conjuncturi sensibile ale Războiului Rece, precum deschiderea către China sub Nixon sau tratatele de control al armamentelor cu URSS sub Reagan. „Ceea ce admir la Reagan este această recunoaștere a faptului că, dacă poți să verifici un acord negociat cu imperiul răului și care reprezenta o amenințare existențială mai mare decât va putea fi Iranul vreodată, atunci merită să îl faci“, a declarat Obama într-un interviu acordat editorialistului New York Times, Thomas Friedman. Totodată, poate a venit momentul pentru un nou tip de relație care să includă cooperarea tactică în probleme de interes mutual. Iar Obama pare pregătit să testeze această ipoteză. „Nixon a înțeles că există perspectiva, posibilitatea unei Chine care să adopte un drum diferit“, spune Obama. Și vorbim de China lui Mao Zedong, în plină Revoluție Culturală, o putere anti-statu-quo masiv implicată în susținerea insurgențelor comuniste din Extremul Orient. Atunci, pericolul care a resetat orientarea Beijingului, pregătind raprochement-ul de Washington era teama de URSS. Acum, „una dintre cele mai importante rațiuni pentru care Iranul semnează acordul este ISIS. Și au nevoie ca America să fie de partea corectă a baricadei (...) Este o amenințare existențială pentru ei“, crede Vali Nasr, decanul de la SAIS (Universitatea Johns Hopkins). În același timp însă, Washingtonul va trebui să investească masiv în reasigurarea strategică a aliaților din Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC), mai ales a saudiților, care se simt abandonați, și să intensifice sprijinul pentru forțele sunnite din Siria și Yemen. Pe termen lung, chiar am putea asista la un nou acord de tip Camp David (Marc Lynch, Washington Post) care să transforme ordinea regională, amorsând o realiniere a rivalităților similară celei survenite între Egipt și Israel și o potențială convertire a Iranului din inamic în prieten (Leslie Gelb, The Daily Beast).
Crește probabilitatea războiului
Dacă susținătorii văd în acordul abia încheiat un set de stimuli care deschid calea spre colaborare, spre creionarea unui concert regional care poate include Iranul, criticii văd o lume de sens opus: mai mult revizionism, mai multă fragmentare, competiții extreme de sumă zero. Și care, mai devreme sau mai târziu, se pot ascunde sub o umbrelă nucleară.
Punctual, problemele acordului țin de faptul că „se acceptă o capacitate de îmbogățire care este prea extinsă, clauzele de încheiere sunt prea scurte, regimul de verificare prea permeabil, iar mecanisme de aplicare sunt suspecte“ consideră Eric Edelman și Ray Takeyh (Washington Post). În plus, nu se mai discută de o prevenire a unei capacități nucleare în sine, ci mai degrabă de o formulă de damage control și de gestiune a pragului nuclear (împingând până la un an timpul de breakout necesar pentru a avea o armă nucleară). La încheierea acordului, Iranul ar putea dispune de o infrastructură nucleară ca a Japoniei, avertizează cei doi experți. O realitate care poate amorsa o cascadă a proliferării în tabăra sunnită.
În loc să consolideze poziția moderaților de la Teheran (forța motrice din spatele negocierilor), acordul nuclear hrănește de fapt ambițiile hegemonice ale nucleului dur revoluționar. În cele din urmă, pe această filieră vine menținerea pe linia de supraviețuire a regimului Assad din Siria și „prin urmare, poartă responsabilitatea primară pentru ascensiunea Statului Islamic și a altor forțe radical jihadiste în Siria și Irak, unde inflamează violența sectară“, spune Robert Kagan (Washington Post). În această lectură, pariul administrației că Iranul poate să devină parte din soluție, un actor moderat dispus la compromis, un element constructiv în arhitectura regională, pare nerealist, chiar naiv. De mulți ani, Teheranul pendulează între roluri contradictorii: pe de o parte, cere drepturile unui stat națiune - vrea să fie integrat în economia globală și să i se recunoască interesele; pe de altă parte, își redescoperă tentația revizionistă, de mare civilizație imperială, subminând „străinătatea apropiată“ ori de câte ori are ocazia; este deopotrivă „incendiator“ (prin susținerea unor regimuri șiite precum Assad și Maliki) și „pompier“ (luptă împotriva ISIS, deși Iranul este parte din combustibilul care a condus la apariția sa), în formularea lui Karim Sadjadpour.
Dimpotrivă, pe termen scurt, ridicarea sancțiunilor nu va modera comportamentul regional al regimului teocratic, ci îl poate face mai agresiv, în special pe fondul dezghețului celor peste 100 de miliarde de dolari blocate până acum. Este de așteptat ca astfel de resurse să fie treptat pompate în mișcările clientelare șiite, amplificând și mai mult sectarizarea Orientului Mijlociu. Nu în ultimul rând, „atunci când Iranul va avea arme nucleare sau când devine un stat care a trecut pragul nuclear, puterea sa regională va fi încă și mai mare, ca de altfel și capacitatea sa de a rezista la presiunile din afară“, spune Kagan. De fapt, este rețeta unei regiuni și mai volatile, unde perspectiva unui Iran nuclear cu un puternic arsenal balistic și convențional „mărește probabilitatea războiului, nu o reduce“ (Max Boot, Commentary).
Pentru Eli Lake (Bloomberg), acordul anunță de fapt apusul Americii în Orientul Mijlociu. „Acest acord nu reprezintă o afirmare a leadership-ului american.“ Este opusul. O recunoaștere a limitelor. Este imaginea și măsura unei „puteri istovite“.
