Câini, copii și biciclete – un performance conceptual

Hannah Arendt n-a privit cu ochi buni implicarea copiilor în protestele americane postbelice. Comentatorii săi au considerat că reticența se datora experienței din epoca nazistă – înregimentarea copiilor e o practică uzuală a regimurilor totalitare, cum ne amintim și noi. Dar micuții protestatari de azi nu sunt niște șoimi ai patriei pe un cer mai democratic, fiindcă nu statul i-a mobilizat.

Catalin Bogdan 14.02.2017

De același autor

 

Dușmanul urban nu-i ușor de aflat când ești grăbit. Cu astfel de dileme s-au con­fruntat minerii nevoiți să-și identifice vic­timele pe străzile Capitalei. Semnalmentele alese atunci la repezeală au corespuns uzanțelor epocii. Pletele tocmai fuseseră sub­versive în comunism, me­reu amenințate de foar­fe­cele milițienilor. Bărbile erau încă rare – a fi ras era mai conform duhului de cazarmă al ceaușismului târ­ziu. Ochelarii proli­fe­ra­seră odată cu generalizarea asistenței medicale, dar ră­măseseră aproape prohibitivi pentru mul­te activități proletare. Pletoșii, bărboșii și ochelariștii au ajuns astfel nediferențiat pradă ciomăgelilor.

 

Astăzi, după câteva generații, sem­nalmentele la îndemână sunt inevitabil altele. Printre primii identificați – câinii. Mulți protestatari vin însoțiți de patrupede, o opțiune menită, în ochii detractorilor, doar să crească artificial pa­ta umană a presiunii populare. Am putea chiar spune că am asistat la cele mai am­ple proteste canine din istoria țării. Nici măcar în nopțile infernale ale Bucu­reș­tiu­lui întors pe dos de șantierele secretarului general nu se adunaseră atâția câini – pe atunci vagabonzi –, chiar și numai pentru a urla, din tenebrele unei capitale fără lu­mină, la lună. Acum doar latră civilizat când observă vreun semen – un simplu salut de solidaritate. De la lanțul care-i lega de glia cuștii la cotidienele ieșiri pe corso și de la vechiul vagabondaj – o for­mă de haiducie urbană – la noile opor­tu­nități domestice, schimbarea e mai pro­fundă decât pare. Fiind, în primul rând, una antropologică. Înainte părea mai de­grabă un moft să ții un câine în propria lo­cuință – mai ales că urbanismul comunist a dislocat cât a putut cartierele de case în favoarea blocurilor. Ori chiar un semn de decadență, opțiunea fiind potrivnică sta­tutului tradițional al animalelor: masa noas­tră, paza noastră, distracția noastră (de circ ori vânătoare). Chiar și snobii iu­bitori de rase pure, preocupați mai mult de efectul însoțirii asupra propriului pe­di­gree, erau puțini în vremurile no­men­cla­turii. Între timp, câinii s-au mutat, din ce în ce mai masiv, la bloc – urmați, firesc, și de reglementări de practică locativă mai favorabile. Dar și posesorii lor și-au cam schimbat profilul. Mulți dintre cei de azi sunt tineri, iar nu puțini părinți își asumă responsabilitatea pentru patrupede în be­neficiul copiilor. În același timp, cei mai ne­mulțumiți (pe stradă) de înmulțirea noi­lor pietoni sunt cu precădere persoane în etate. Altfel spus, mai ales noile ge­ne­rații sunt vectorii acestei neașteptate revo­luții a mentalităților – privesc altfel ani­malul. Ve­chea paradigmă a speciilor mai degrabă rigid separate (moral) lasă locul unei to­vărășii mult mai dense. Animalul nu mai e un dușman ori un rob – cum gân­dea o ci­vilizație tradițională fun­da­men­tată creș­tin. Dincolo de faptul că tre­buie să ghidăm câi­ne­le prin jungla noastră ur­ba­nă, asu­mân­du-ne un rol protector ca preț al do­mes­ti­cirii agresivități sale na­tu­rale, el de­vi­ne și un reper de bune practici. Ne re­di­men­sio­năm uma­ni­tatea toc­mai luând încet-în­cet aminte la com­por­ta­men­te animale mult timp ig­no­ra­te ori prost în­țelese și prea ușor dis­pre­țuite ori chiar de­­mo­nizate. Vechea cons­trucție me­ta­fi­zică și morală di­ho­to­mică s-a fi­su­rat se­rios, ast­fel în­cât mulți s-au mutat exis­ten­țial într-un spa­țiu (semnificativ) mai des­tins. Ani­ma­li­ta­tea a devenit între timp nu doar mult mai simpatică, ci și mai in­tim asumabilă – nu mai reprezintă atât o dimensiune (je­nant) inferioară a uma­ni­tă­ții, cât un ge­ne­ros resort etic. Putem con­viețui identitar cu animalitatea cu atât mai ușor, cu cât vom reuși să ex­tindem uni­versul nostru co­mun cu – de pil­dă – un câine.

 

Dar unul dintre efectele cele mai re­mar­cabile ale acestei revoluții este prestigiul în scădere al autoritarismului. Autoritatea se bazează, inevitabil, pe ierarhie. Cu cât ierarhiile sunt mai stricte, cu atât au­to­ri­tatea e mai discreționară. Un univers men­tal care relativizează provocator chiar și ierarhiile biologice va privilegia o sen­si­bi­litate mai refractară la pretențiile auto­ri­tă­ții. Cu alte cuvinte, nu protestatarii și-au târât câinii după ei, ci câinii i-au trans­format în protestatari mai prompți și mai tenaci. Acuzațiile aduse câinilor rămân, în fond, justificate. Câinii se află deja în ini­ma democrației viitoare.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-csatalin-bogdan.jpg

Piaţa Victoriei, Bucureşti, 8 februarie 2017 (foto: Nicu Buculei)

 

Un alt indiciu au devenit copiii mici. De mâ­­nă, în cărucior, pe umeri sau în mar­su­piu, aceștia au ajuns chiar să poarte (ino­cent) mesaje satirice adaptate vârstei. Pre­zența lor a conferit o culoare inedită unui protest menit, principial, unei ve­he­mențe a confruntărilor mature. Pentru unii au fost o garanție suplimentară că to­tul va ră­mâ­ne pașnic, pentru alții au adăugat un be­mol de nădejde unei revolte ce putea că­dea pradă exasperării. Totuși, mult mai sem­nificativă e depășirea unei vechi rup­turi. Imediat după căderea co­mu­nismului, ce­zurile generaționale au ajuns să otră­veas­că noul conflict politic. Și, nu o dată, co­piii și părinții s-au trezit în ta­be­re opuse. Mai grav era însă că părinții nu-și edu­ca­seră civic în niciun fel copiii. O făcuse sta­tul, în schimb, chiar dacă rezul­ta­tul a fost, în general, o penibilă schi­zo­frenie. Această sustragere – plus multele și va­ria­tele lor ambiguități cola­bo­ra­țio­nis­te – i-a fragilizat apoi, semnificativ, pe fiii și fii­cele lor, care s-au trezit nu doar cu bâ­tele minerilor pe spinare, ci și cu hui­du­ielile sa­tisfăcute (ale multor altor părinți) în su­flete. Analfabeți civic, tinerii au su­combat atunci în fața aroganței cinice a unei puteri căreia nu-i puteau bănui an­tidotul.

 

Hannah Arendt n-a privit cu ochi buni implicarea copiilor în pro­testele americane pos­t­belice. Comentatorii săi au con­siderat că reticența se datora ex­pe­ri­en­ței din epoca nazistă – înre­gi­men­tarea co­pii­lor e o practică uzuală a regi­mu­rilor to­ta­litare, cum ne amintim și noi. Dar mi­cu­ții protestatari de azi nu sunt niște șoimi ai patriei pe un cer mai de­mo­cratic, fiind­că nu statul i-a mobilizat. La fel de ade­vă­rat e că nu ei au ales, dintr-un impuls al con­științei, să dea scrân­ciobul pe pancartă. Cu toate acestea, ceea ce con­tează mai mult e decizia părinților de a nu-i ține departe de realitatea indignării civice – o pe­da­go­gie care prea mult timp a lipsit. E o șansă în plus nu doar pentru o țară, ci și pentru o fa­milie, care, pe lân­gă destule hăuri, des­co­peră și alte punți (în­tre membrii săi).

 

Deși nu era contextul (rutier) cel mai po­trivit, la proteste nu au lipsit bicicletele. Unii, în momente de scandări vehemente, le-au agitat deasupra capetelor ca pe pan­carte. Pe vremuri, bicicleta era mașina să­racului. Azi e deseori un protest în sine. Unul ecologic în sens larg – împotriva po­luării, sedentarismului ori defrișărilor ur­bane, dar și împotriva aroganței auto­su­fi­ciente a cuștilor cu pretenții de bolid. Bi­ci­clistul e doar un pieton mai grăbit, un fla­neur care nu doar parcurge autist lumea, ci care e mult mai preocupat de aranjarea ei. Ecologia e, în fond, un design extins, o grijă (existențială) pentru calitatea locui­rii. În comunism, pentru cei mai mulți prio­ritățile erau de ordinul supraviețuirii. Între timp, pretențiile au crescut, astfel în­cât detaliile de pe traseele noastre co­ti­di­e­ne contează mai mult. Această sensibilitate pentru design capătă și o dimensiune mo­rală. Cum au precizat eticienii, dezgustul e fundamental pentru fiziologia conș­ti­in­ței. Un biciclist are mult mai multe pri­le­juri de dezgust – care nu privesc traficul – decât un automobilist.

 

Dar poate cei mai ușor de iden­tificat au fost hâtrii. În actuala criză gravă a pu­bli­cității elec­to­rale, sutele de inovații satirice au relansat-o brusc și pe gratis – o ade­vărată lovitură de dumping pentru o in­dustrie piperată. Suntem, desigur, o ța­ră pli­nă de umor, iar unii își mai amin­tesc încă de explozia bancurilor în ceau­șism. To­tuși, parcă ceva s-a schimbat. Sa­tirele de pe pancarte corespund canoa­ne­lor pu­bli­citare de azi: scurte, accesibile, aluzive, in­tegrate unui concept grafic sau imagistic – iar omul care exhibă mesajul e mai mult decât o inexpresivă gazetă de pe­rete. Accesibilitatea nu e, cu toate acestea, lipsită de o anumită sofisticare: uneori nu poți percepe sugestia dacă îți scapă trimi­terile culturale – proverbe, titluri, citate, po­lisemii. Intertextualitatea rămâne, ală­turi de jocurile de cuvinte și parodie, un resort postmodern decisiv. Ponderea aces­tora ne arată că poziția protestatarului s-a modificat subtil, dar semnificativ: nu doar vede dimensiunea comică a unui (muti­lant) abuz – ceea ce numim haz de necaz –, ci și caută un cod satiric securizant. În­cepe prin a-și recalibra emoția (estetică/ci­vică) – e și una dintre premizele artei con­ceptuale, în proximitatea căreia se pla­sea­ză zglobiile pancarte; protestul însuși s-a întâlnit cu mizele unui performance con­ce­p­tual –, pentru a renunța la expre­sio­nismul încleștărilor ultime în favoarea unui sistem de medieri specific fiziologiei democratice. Dacă te confrunți pieptiș cu răul radical al politicii, riști să-ți crape ca­pul un miner. Dacă îl învălui în medieri, ai șanse să închizi la timp cușca după ce i-ai mai dat fiarei peste bot. Din ce în ce mai invadați de artă conceptuală, am ajuns să-i găsim valențe politice. Azi ide­ea – cândva plină de morgă și cam in­to­le­rantă – nu se mai consumă decât cu gar­nitură de umor, iar acesta are deja aromă conceptuală. O alianță care nu doar re­lan­sează satira ca resort popular – cu o in­fla­ție de cetățeni isteți ca un proverb –, ci și potențează o civilizație a medierilor – a com­plexității democratice, cea mult de­tes­tată de autocrați și populiști.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22