Suveranism și nativism la ONU

Primul discurs al lui Donald Trump pe sce­na Națiunilor Unite a generat ample eco­uri internaționale. Și asta pentru că Trump revine în mesajul centrat pe suveranismul naționalist la o reiterare a platformei nativiste, temele care l-au individualizat și ca­re i-au asigurat succesul în alegerile de anul trecut. Este motivul pentru care mulți dintre comentatori au concluzionat că dis­cur­sul a fost unul predilect de consum intern, destinat în primul rând mobilizării nu­cleului dur al electoratului său. El vrea „o mare redeșteptare a na­țiunilor, renașterea spiritului lor, a mân­driei, a popoarelor și a patriotismului. (...) Astăzi, dacă nu investim noi înșine în națiunile noastre, dacă nu construim familii puternice, comunități sigure și societăți sănătoase pentru noi înșine, nimeni nu o poate face în locul nostru“. Nu a uitat, desigur, să denunțe glo­ba­lis­mul, corsetul structurilor multilaterale res­ponsabile pentru diluarea suvera­nis­mu­lui american: „de prea mult timp, po­po­rului american i s-a spus că deal-urile multinaționale mamut, tribunalele inter­naționale neimputabile și birocrațiile globale puternice sunt cea mai bună mo­dalitate de a-și promova succesul“. Până și intrarea în scenă, uitând că se adresează „societății internaționale“, și-a început-o printr-o nesfârșită înșiruire a realizărilor interne. Și, desigur, totul este trecut prin filtrul America First: „nu mai putem ac­cepta să se profite de noi sau să intrăm în acorduri unidimensionale din care Sta­tele Unite nu primesc nimic în schimb. Câtă vreme mă voi afla în această func­ție, voi apăra interesele Americii mai pre­sus de orice altceva. (...) Ne reînnoim an­gajamentul față de da­toria primară a oricărui guvern: datoria față de ce­tățenii noștri“. Dar, pen­tru un președinte preo­cu­pat de apărarea suver­a­ni­tății, rămâne suspect de tă­cut asupra unui aspect che­ie: interferența rusă în ale­gerile de anul trecut, rea­li­tate asumată de Congres și considerată drept un atac asupra democrației americane.

Se remarcă însă o ruptură de fond cu fi­lozofia proiectată de predecesorul său pe aceeași scenă anul trecut și al cărui mesaj viza sensibilizarea societății internaționale, chiar mobilizarea ei pentru apărarea unui anumit tip de ordine, a unui sistem in­ter­național fundamental în interesul Statelor Unite și al Vestului. Cu alte cuvinte, tipul de lume care există dincolo de America devine o preocupare esențială, un interes fundamental al politicii externe proiectate de Statele Unite, iar beneficiul este pe mă­sură: amenajarea unui ecosistem care nu doar că poartă amprenta Vestului – un mix de instituții, principii și norme –, dar protejează democrația americană. Este ceea ce Robert Kagan numea „lumea crea­tă de America“ și ale cărei umbre palide apar ici-colo în discursul lui Trump, semn al competiției din interiorul administrației care se dă pentru influențarea preșe­din­telui: „Din Ucraina până în Marea Chinei de Sud, trebuie să respingem ame­nin­țările la adresa suveranității“.

Trăgând linie, în urma discursului de la ONU, rămâne însă teama legată de o es­caladare a amenințărilor reciproce între Trump și „Omul-Rachetă“, așa cum l-a poreclit șeful administrației americane pe liderul nord-coreean. Puțin probabil ca tonul șefului de la Casa Albă, care a aver­tizat că va distruge complet Coreea de Nord, să îl cumințească pe Kim Jong-un. Deși un mesaj menit să descurajeze miș­cările impulsive ale Phenianului, acesta poate avea un efect contrar, accelerând su­plimentar ritmul crizei. Foarte probabil, obiectivul denuclearizării peninsulei co­re­e­ne a ajuns o iluzie. Și asta pentru că re­gimul nord-coreean vede arma nucleară ca fiind garanția ultimă a supraviețuirii sale politice. Iar orice impresie că Statele Unite se pregătesc de schimbarea regi­mu­lui sau de un atac preventiv poate genera tocmai scenariul în care liderul nord-co­reean poate apăsa pe butonul nuclear. Mai realist ar fi ca Washingtonul să înceapă să găsească mijloace de a recredibiliza um­brela nucleară extinsă oferită Coreei de Sud și Japoniei ținându-le departe de pra­gul nuclear. O eventuală proliferare, pe fondul naționalismelor și rivalităților isto­rice existente, va face regiunea și mai vo­latilă. Dar este președintele America First dispus să riște Los Angelesul pentru Seul și Tokyo?

Pe de altă parte, de ce ar accepta liderul nord-coreean să predea armele, când vede impredictibilitatea Americii în relația cu Iranul, o țară care deocamdată își în­de­plinește angajamentele asumate sub acor­dul nuclear, dar pe care Trump amenință să îl abandoneze? Desigur, cu toții suntem conștienți de finanțarea terorismului și a revizionismului subversiv practicat de Te­heran în Orientul Mijlociu. Și probabil este foarte adevărat că o parte din re­sur­sele înghețate sub regimul sancțiunilor merg acum spre finanțarea instabilității din Orient. Însă vorbim de amenințări și secvențe diferite. Păstrând acordul nu­clear, Washingtonul ar trebui să creioneze o strategie de contrabalansare a acțiunilor subversive iraniene. În plus, presiunea concertată, multilaterală (reunindu-i pe europeni, dar și China și Rusia) care a adus Iranul la masa negocierilor nu mai există. Și este extrem de puțin probabil că Donald Trump va putea să refacă tipul acesta de solidaritate.