De același autor
La puțin timp de la anunțarea rezultatului referendumului britanic, vicepreședintele Comisiei Europene și înaltul reprezentant UE pe chestiuni de Afaceri Externe și Securitare, Federica Mogherini, a supus atenției șefilor de stat și de guvern reuniți în Consiliul European (28-29 iunie) o strategie globală în materie de politică externă și de securitate. Ideea de bază a strategiei prezentate de doamna Mogherini este autonomia Uniunii Europene în materie de securitate și apărare, complementaritatea cu NATO, dar și cu alte formule de cooperare regională. Asemenea idei nu puteau fi luate în calcul câtă vreme Londra era asociată procesului de decizie din sânul UE.
Coincidență sau nu, Consiliul European a fost precedat de întâlnirea miniștrilor de Externe german și francez (27 iunie), în urma căreia cei doi au anunțat că vor susține un nou pact european în materie de securitate, pact care ar îngloba și chestiuni de apărare. Brexit-ul apare astfel, din perspectiva unor capitale europene, în primul rând a Parisului și Berlinului, drept o oportunitate de a relansa așa-numita „Europe de la défense“. Eventuala ieșire a Londrei din instituțiile europene reprezintă o oportunitate și pentru Roma, aceasta din urmă realizând ocazia unică de a-și îmbunătăți rangul european și internațional. Demn de reținut este faptul că, pentru prima dată, în Cartea albă a Ministerului italian al Apărării (Libro Bianco per la sicurezza internazionale e la difesa, 2015), relația cu SUA și NATO este foarte puțin citată, iar interesele italiene sunt circumscrise prioritar în zona euro-mediteraneană și deloc în Estul Uniunii.
Alt moment care merită toată atenția e întâlnirea din 29 iunie, de la Paris, a miniștrilor de Externe ai Franței, Jean-Marc Ayrault, și Rusiei, Serghei Lavrov, și tema discuției: apropiata reuniune la nivel înalt NATO de la Varșovia. La capătul reuniunii, șeful diplomației franceze a declarat că „Parisul nu dorește o confruntare cu Rusia la summit-ul de la Varșovia“.
Asemenea evoluții pe scena strategică europeană pot părea surprinzătoare în ochii cititorului român. Poate că înainte de a le critica ar fi bine să le înțelegem. Orizonturile strategice ale Parisului, Berlinului și Romei sunt diferite de ale Bucureștilor. În cele trei mari capitale europene există un interes al propriilor industrii militare, interes care nu există la București. Autonomia strategică a Uniunii Europene sau a unui nucleu dur al UE este văzută și ca un mijloc de susținere a propriilor industrii de apărare, industrii care nu au nimic de obiectat la proiecte cu Federația Rusă (presiunile americane și britanice în afacerea Mistral au lăsat un gust amar la Paris). Instalarea de baze militare americane în unele state de la periferia UE este văzută la Paris și la Berlin ca un mijloc de a coopta elitele politice și militare locale la interesele strategice și industriale americane, și nu atât ca o garanție de securitate pentru niște țări aflate la frontiera orientală a Uniunii și sensibile la reemergența puterii ruse. „Statele est-europene au fost obișnuite atâta timp cu tutela fratelui mai mare sovietic, încât, când acesta a dispărut, au căutat cu disperare o altă tutelă, a celui american.“ Sau iată ceea ce scria recent Pascal Boniface, directorul Institutului Fancez de Relații Internaţionale și Strategice: „Există în realitate o derivă funcțională a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord: pentru a-și justifica existența, are nevoie să inventeze o ameninţare. Chiar crede cineva în mod serios că Rusia s-ar putea lansa într-un război contra Poloniei sau ar încerca să recucerească Țările Baltice?“. Ne place sau nu, aceasta este opinia pe care am auzit-o atât de des la Paris! În plus, în imaginarul unui francez, Tunisia, Mali, Republica Centrafricană, Ciad și chiar îndepărtatul Madagascar reprezintă chestiuni de securitate mai apropiate decât și mai îndepărtata Marea Neagră. Poate nu ar fi rău să amintim de refuzul unei țări est-europene de a răspunde solicitării Parisului de a participa cu cel puțin un elicopter la operațiunile din Republica Centrafricană... Amintesc acest episod pentru a spune că neînțelegerile în materie securitară sunt de ambele părți. Cat despre angajamentul strict european, de la generalul De Gaulle încoace există bine înrădăcinată credința că arhitectura de securitate europeană nu poate fi realizată în afara Rusiei, iar ideea este împărtășită atât la Roma, cât și la Berlin.
La ce ne-am putea totuși aștepta? Conturarea contextului ne oferă, cred, destule elemente de răspuns: propunerile franco-germano-italiene de instituționalizare a unei Europe cu două viteze, referitoare nu numai la chestiuni fiscale, dar și securitare (la care ar putea adera și unele țări din Grupul de la Vișegrad, precum Cehia), Polonia pe cale să devină pivot al prezenței americane în UE și un flanc sudic NATO deșirat, între noua politică a domnului Erdoğan („pentru Turcia, Federația Rusă este un prieten și un partener strategic“) și noua atitudine a Bulgariei („Vreau să văd dragoste și turiști la Marea Neagră, nu fregate“, după cum spunea premierul Boiko Borisov).
