De același autor
Abordările diferite ale Poloniei și Ungariei față de criza din Ucraina i-au determinat pe foarte mulți comentatori ai politicii europene să tragă concluzia că Visegrádul a murit. Cu atât mai mult în spațiul public românesc, unde cântărim cu o precizie de farmacist orice atitudine a vecinilor noștri de la Vest, pentru a ne mândri că noi suntem cei de partea cea bună a istoriei. Astfel, derapajele premierului Viktor Orban, dar mai ales divergențele cu Polonia pe tema relațiilor cu Rusia și a atitudinii față de Ucraina au fost primite cu mare satisfacție. „Mai lăsați-mă cu Visegrádul, căci nu mai e de actualitate!” – mi-a spus recent un distins realizator de televiziune în momentul în care mă pregăteam să spun că acest format va rezista neînțelegerilor pe tema Ucraina-Rusia. Iată că zilele acestea, într-un interviu acordat presei poloneze, premierul Mateusz Morawiecki declara că „un nou mod de cooperare, care ține cont și de diferențele de opinie, ar putea fi dezvoltat în cadrul Grupului de la Visegrád, precum și în relațiile polono-ungare în care țările noastre sunt legate prin valori și interese. (…) Cu timpul, toate celelalte chestiuni în care am manifestat solidaritate, înțelegere și sprijin reciproc unul faţă de celălalt ne vor lega din nou puternic. Ştim cu toţii că relaţiile de cooperare în cadrul Grupului de la Visegrád contribuie major la consolidarea ţărilor noastre. (…) V4 a rămas, chiar dacă ţările care fac parte din acest grup au avut guverne diferite, uneori foarte diferite unele de altele”.
Într-o Uniune Europeană în care tot mai multe voci importante se ridică în favoarea înlăturării dreptului de veto și în care orizontul extinderii la 30 sau chiar 36 de membri se profilează, alianțele intraeuropene vor juca un rol fundamental. Chiar dacă pentru început eliminarea dreptului de veto se va aplica numai unor domenii, precum politică externă sau, și mai puțin, în domeniul strict circumscris al adoptării de sancțiuni, aceasta nu va fi decât o etapă care, mai devreme sau mai târziu, va duce la eliminarea definitivă a acestui instrument de putere. În aceste condiții, capacitatea unui stat membru de a fi parte a unei grupări bine profilate, care să poată intra în alianțe sau coagula în jurul ei mai multe state, va fi esențială. Cu atât mai mult cu cât formatele și alianțele intraeuropene sunt bazate, chiar dacă în general nu se afirmă acest lucru, pe viziuni și identități comune. În grupul de la Visegrád, chestiunile identitare central-europene sunt însă explicit afirmate. Acestea au constituit și fondul pentru care România, când a bătut la ușa grupului, în 1991, a fost respinsă. Sunt, de asemenea, și motivul longevității grupului. Două elemente însă m-au făcut să privesc cu mari rezerve comentariile privind sfârșitul grupului de la Visegrád. În primul rând, faptul că această alianță este utilă în foarte multe aspecte tehnice, de reglementare europeană, de chestiuni de concurență și piață comună, de proiecte regionale comune, așa cum a fost procesul de negociere privind exercițiul financiar multianual. În vara anului 2020, grupul de la Visegrád și-a arătat marea utilitate și forță politică în același timp, devenind principalul aliat al cuplului franco-german în disputa cu țările nordice grupate în jurul Olandei pe tema fondurilor de reconstrucție postpandemică și reziliență. În al doilea rând, avem articolul de opinie publicat recent (16 august) în mai multe ziare europene de mare circulație, cum este Le Monde, de către premierul polonez Morawiecki, prin care acesta denunță pericolul directoratului franco-german în decizia europeană: „În cadrul UE, egalitatea statelor individuale este de natură declarativă. Practica politică ne arată că vocile germane și franceze sunt de o importanță capitală. Avem, așadar, de-a face cu o democrație formală și o oligarhie de facto, în care puterea este deținută de cei mai puternici”.
Polonia folosește într-un mod exemplar criza din Ucraina pentru a se profila ca mare putere regională pe flancul estic al NATO și al UE și de a fi acceptată în rândul celor mari – Franța și Germania. Prin politica sa activă față de Ucraina, prin infrastructurile energetice construite spre Slovacia, Ucraina, Lituania, prin dimensiunea și dinamismul economiei sale, prin structurile regionale pe care le-a generat (Triunghiul de la Lublin, alături de Lituania și Ucraina, Inițiativa celor Trei Mări, alături de Croația), prin recenta aderare la NATO a două țări de proximitate – Suedia și Finlanda, prin programele de armament masive, susținute de la fel de masive transferuri de tehnologie, prin relația specială cu Statele Unite ale Americii, Polonia se conturează ca unul dintre polii de putere din Europa, o adevărată Germanie a Estului. Profil întărit și de eșecul politicii germane în Est, care permite Varșoviei să preia inițiativa regională și să devină punctul de referință pentru țările aflate pe flancul estic. În același timp însă, actuala criză cu Rusia, deși foarte importantă, reprezintă un singur dosar. Alte dosare ce țin de reforma UE, de viitoarea comunitate politică europeană se vor număra în egală măsură printre prioritățile Poloniei, iar atunci Visegrádul își găsește toată importanța și rațiunea de a fi. Cu atât mai mult cu cât puternicele curente conservatoare din Ungaria și din Polonia reprezintă și ele un liant. Rezultatul alegerilor de la jumătatea mandatului din Congresul american, din noiembrie, în cazul în care acesta va aduce victoria Partidului Republican, va reprezenta și el un element care va pleda în direcția normalizării relațiilor polono-ungare și în găsirea unor soluții care să permită continuarea cooperării în cadrul V4. //
